joi, 16 februarie 2012

[PSIHO, VIAŢĂ] Diurne, 17 februarie 2012


I


Nu ştiu dacă să plîng ori să mă bucur...
Mă uit la un post legat de Fisura Albastră, unde mai multă lume îsi da cu parerea (între ei, Titus Gonţea - un tip altminteri interesant dpdv uman, o simt!)
Ai oarece disconfort, către atrage acel mediu discursiv, dar vîrsta şi nepriceperea alpină de acel nivel îţi interzic aşa ceva.

Treaba cît de cît plăcută mie şi nu prea lor este că subsemnatul a avut bafta de a pica cît de cît rezonabil din înalturile juneţii...
Îndeobşte însă, dincolo de un gust greu descriptibil prin neplăcerea lui, în etapa următoare de viaţă (ce urmează tinereţii, inclusiv cea prelungită) se ajunge la dispariţie - zău c-ar fi de tratat, de aprofundat subiectul! - sau la umori nasoale.

Poate nu m-am exprimat eu ăl mai grozav în temă, dar cred că subiectul, problema e totuşi clară şi aş lansa-o în discuţie...
Deseori, ce e drept, există o etapă în care fostul june simte ce i se întîmplă, se zbate în consecinţă să scape de coşmar... Mai poartă plete, păstrează comportamentul, chit că o înnegurare i-a cuprins chipul. Unii scapă, apucă să se împace cu Dumnezeu, vorba aia din Forrest Gump, privindu-l pe locotenentul Dan. Îi vezi tunşi, totodată întrucîtva destinşi...
Mai rămîne doar junghiul cînd trec prin Buşteni, să nu mai spun pe la Ref ori pe Creasta Văii Albe... Dar trece şi acela, e regulă fizică, de-i supus unei expuneri repetate, prelungite la disconfort...


PS

Îmi pun inclusiv aici problema dacă scrisul nu-i cam dezlînat, dacă înţelege lumea...
Acţiunea mea ţine un pic şi de tehnica brainstorming, să nu dai atenţie foarte mare formei de moment a exprimării, în aşteptarea următoarei idei...



II


Am întîlnit (mai exact i-am solicitat eu o vedere dlui director) ieri un bun amic.
Chit că-mi scăzură mult invidiile de altădată (inclusiv de acum vreo patru luni), îi admir iniţial puterea de a fi băţ pe valurile vieţii.
Pe urmă, acasă, realizez cît de neplăcută este la acest tip uman tendinţa, încercarea de a a-şi atinge adevărata fire. Aceea neîncastrată, cam ca nenea Vader, cu casca-i nemaipomenit de impunătoare peste un chit vai de mama lui - adică de om.
 
Am cunoscut sentimentul (de care nu e obligatoriu să fi scăpat). De a te jena teribil, de a veni iute joarda cînd ai îndrăzneala de a trata cu tine ăl adevărat. Vine probabil atunci o biciuşcă ce-ţi trimite iar capul înainte, spre înaintea carului.
Carul cu, pardon, boi are un jug. Nu animalul atît de oropsit şi blamat l-am vizat aici, ci metafora jugului. În care tragi şi nu prea ai voie să întorci capul, în mers cel puţin.

Pentru destins, o caricatura la care fac deseori apel:



III




Mda, psihanaliza...
Ce chestie, cum alţii au credinţa, aşa mi-a căşunat mie pe disciplina asta...
La o adică nu văd de ce e aşa jenant. Dacă priveşti amoral (ceea ce e sănătos de vrei să cunoşti lumea - face niscaiva bani sportul ăsta, oare?), nu văd cu ce mai toiag de avansat în viaţă e credinţa religioasă ori chitirea la extrem pe ale profesiei - chit că o face sub slogane mari, a la Io lupt, mă sacrific, îmi consacru egzistenţa salvării vieţii semenilooor...

Am purces la tradusul unor conspecte personale după o carte de psihologie, zisei eu utilă pentru vreunii dintre internauţi. Şi a cărui primă parte am postat-o acum două zile, aici... (forma finală va merge şi pe Scribd).
În paralel, cetii ceva despre Superego, ăla care are în fişa postului a freca sinstru ridichea. Altuia.
Chestia asta mi-a mişcat un pic prăfăraia care acoperă bună parte din minte.

Dacă scriu cele de mai jos, o fi din vreun prea plin doritor de comunitare, respectiv din vreun dor de dat mare ("Only human...").  Dar o fac şi pentru a oferi altora plăcerea zgornirii din praful care ne acoperă deseori existenţa.
În context, ieri am fost la bunul amic şi pentru a vedea ce mişcă vederea lui în mine. Ce pune în mişcare. Bune şi rele.
Ambele, b. şi r., fiind egale cu viaţă.



Bon.


Sînt un om căruia i s-a întîmplat să nu se poată identifica cu părinţii.


Cu mama, identificarea inţială - ca persoană - se pare că nu fu posibilă. Cu tata iar n-a mers.
Că am rămas la un stadiu de care nu-mi vine să vorbesc aici, asta e doar o parte a problemei (chit că, la o adică, tot răul spre bine)...
Cum mintea ne obligă în aşa situaţii la contorsiunea lui a vedea de treabă totuşi pe careva, am rămas cu sentimentul că tata fu din categoria asta. Pînă acum, argumente, semnale de 1+1=2 nu m.au zdruncinat din convingerea adîncă.
S-ar împotmoli probabil maşinăria, altă explicaţie nu văd.

Cum era nevoie de un personaj şi altfel decît la fără frecvenţă, m-am ataşat asemănător de o rudă grad unu, din categoria fraţi mai exact.
Am trăit decenii cu sentimentul că totul e ok, că acea persoană e de treabă, că m-a ajutat în dezvoltare, în asimiliarea de cunoştinţe asupra vieţii. Ceea ce în sine este just. Dar nu reprezintă totul.


Am avut la un moment dat, să fie vreo şase ani de atunci, un clinci urît. Pentru mine, descoperind o latură de-a dreptul distructivă a rubedeniei. Distructivă existenţial, nu doar c-ar face o mică bubă, pentru nenorocosul din faţă.
Amuzant, azi barim privind, este că vreme de ani buni, ulterior, am fost teribil de furios - sentiment manifestat prin jigniri directe (netul să trăiască!) din cele mai colorate. În focul luptei, am apucat eu raportez la cărţi, că oftica şi alte alea sînt totuşi un ecran, acoperă în sufletul nostru altele, mai dureroase.
Mi-am zis c-o fi vorba de vreo iubire (nu neapărat sancţionabilă religios) a mea.


După un timp, adicătele pomeniţii ani, iritarea a mai scăzut.
Şi şedeam bine, mulţumit între altele că nu mai am nevoie de alcool pentru a-mi descărca furia către respectiva persoană (ce sinistru mă freca Superego a doua, a treia zi, aia e partea doua...). De fapt nu mai era nici obidă în nevoie de a fi comunicată. Aveam deja o altă părere despre Cain/Caină.


Există însă sub soare sistemul ăla de cercuri pe care mă străduisem să-l teoretizez p-acilea, pe blog.
Adică te duce unda vieţi în locuri unde vezi brusc altfel lucruri ce păreau bătute în cuie, explicate.

Sesizasem eu cîndva că, la primul meu amor (e vulcan şi azi, ca dimensiune, în sensul că nu am mai trăit aşa ceva; altminteri persoana aceea, acel tip uman mă lasă destul de rece acum - era/părea doar o mamă mai bună), că prima observaţie a Rubedeniei a fost din categoria criticistă. Cînd mergi cu mai multe fete pe stradă, stai la mijloc, nu cum faci tu... Nici vreun dram de interes din categoria Cum e, bre, în aşa situaţie taaaaare mişto?

Ceva asemănător se întîmplă şi acum, la februarie 2012. Persoana a postat cîteva comentarii aici.
S-a întîmplat însă ca fructul meu să fie copt.
Am sesizat că, din trei puncte ale intervenţiei, două erau atacuri (fie şi voalate), al treilea privind propriile trăiri. Nici o vorbă despre bunele postului meu - despre care cred că nu-s totuşi tembele... În paralel, nickul ales mă privea totuşi ca pe un neştiutor ori neputincios de trecut strada, în văzul lumii - aşa am tradus eu cel puţin.

Şi fu ca într-o melodie The Temptations, care se încheie cu zgomot neaşteptat de sticlă spartă.


Am realizat subit că Persoana nu prea e precum în ideea de decenii, echilibrată, de treabă, mintoasă.
O să ziceţi că ce mare r... e asta?
Păi r.m. este modul cum curge viaţa. În context, dacă luaţi o lupă şi nu vă feriţi de zdruncinături interioare, puteţi descoperi destule în sufletul propriu.


Altminteri e plină lumea de oameni siguri pe ei şi care nu umblă acolo...
Mica problemă este că după o vîrstă, deloc a ramolismentului fizic şi psihic, nu mai ies pe stradă... De ce, vă las pe dvs. să meditaţi, privind în acelaşi timp unităţile unui cartier de blocuri, cu cine ştie cîţi tipi din categoria asta...
Era un banc, c-o vorbă. Între fraţi (nu are legătură cu relatarea anterioară!)...: "Ce vrei - dintre cele două mere pe care ni le-a dat mama să le împărţim -: P-ăla mic sau nimic?"


Prelungind un pic un pic paranteză, mă uitam ieri la personajele faimoase din pelicula Misfits: un monstru sacru al ecranului zîmbea frumos dar fuma trei pachete de ţigări pe zi, în vreme ce personajul feminin al filmului, probabil cea mai cunoscută actriţă din istorie, lua calmante cu pumnul...


Revin.
Am realizat, deci (şi din fericire mai departe de suprafaţa sufletului) că acea rudă de gradul I fu altfel decît mă îmbătasem cu apă rece.

De ce va fi avut loc acea iluzionare?
Nu ştiu. Este clar că sufletul a avut nevoie de aşa poveste.
Îmi aduc aminte cum proceda mama, care n-a ieşit toată viaţa din atare iluzie. Că maică-sa a fostde treabă, că a lansat-o în viaţă sănătoasă... Că a murit biata de tînără (la 13 ani ai copilei, dar la 9 o trimisese deja la rude...).
Primul clinci i-aş spune existenţial, cu adevărat major l-am avut cu mama la 45 de ani ai mei, după o pileală zdravănă. A mea.
Fără ea n-ar fi venit ideea, dar mai ales curajul...
"Păi, bă, mamă, maică-ta asta fu o poamă, nici gînd de zîna pă care o lauzi tu... Uite dă ce:..."
Bineînţeles că nu era cazul s-o conving, ci doar s-o rănesc... Dar era momentul să-mi spun părerea.
"Fundamentul casei ăsteia, al căminului nostru (vorbe trase niţel din condei, dar contează fondul, n. 2012) s-a bazat în parte pe o minciună..."


Partea proastă, de copil doritor să primească..., a fost că subsemnatul a punctat (tot cam cu alte vorbe): "Păi tu ţi-ai îndreptat afecţiunea, gingăşia în mare parte spre careva care nu le merita, în vreme ce apropiaţii tăi de azi au primit minusul aferent..."
Cum ziceam, optică de copil, deşi la bani mărunţiun primitor de afecţiune mai şi înapoiază, nu doar cere - e niţică regulă... Căldură primeşti, căldură dai...


Înţeleg azi, cum spuneam, fenomenul.

Mai rămîne riscul, probablitateaca pe o canapea specială vreunuia din fiii mari să-i vină ideea - corectă - că io am dat atenţie muntelui, l-am pus pă Ăsta pe primul plan, în vreme cei ei, odraslele...
E un risc pe care mi-l asum.
Trec peste faptul că pot discuta din proprie iniţiativă, şi despre căldura pe care ar trebui s-o ofere părintele, respectiv despre nevoia imperioasă a mariajului cu Coclaurii, pentru anumite firi umane.

Era vorba de băieţii mari.
Dan şi Gabi.




Radu, mezinul cu 20 de ani mai mic, are parte de aşa lămuriri ceva mai devreme.


Ce şi cum cu Radu (aici, film derdelus Tineretului) cu grijile lui şi ale tatălui (başca ale măsii, chit că ale ei decurg mai degrabă din şabloane sociale...), cu alt prilej.
Ce treabă aveţi voi cu copilul altora.
Niciuna.
Dar ideile vă pot prinde bine.
Iar io voi dormi mai destins, cu Sinele fals oblojit: "Ce dăştept sînt!..."

 

5 comentarii:

  1. Nick-ul ales atunci nu era pentru tine (doar puteai sa-ti dai seama din text cine comenta), ci pentru ceilalti cititori ai blogului.

    In materie de apreciere a blogului, nu vad de ce ar fi necesare calificative. Consider comentariul doar o replica, nu analiza textului tau.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aveti o figura de persoana plina de aroganta, ciuruita interior si care cere permanent pumni.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dragă Anonimule (rudă cumva cu Fundaţia?),
    Cănd ne irită vreun arogant etc., este pentru că noi înşine posedăm din plin acea însuşire, iar totodată ni-i teamă ca nu cumva el să ocupe spaţiul de sub reflectoare, iar nouă să nu ne rămînă nimic.
    Altminteri sînt de acord că-s arogant, după cum aroganţa, cf. Dicţioner, înseamnă a dispreţui pe careva/restul lumii, de la înălţimea unor calităţi pe care acela de fapt nu prea le poseda...

    Ciuruit de ce anume interior? Era vorba de nenumăratele, de infinitele mele complexe? Extraordinar! Şi eu voiam atît de mult să le ascund...

    Şi aşa, mutra mea cere pumni?
    Se poate.
    Dar.
    Mi-i teamă că nici dvs. nu aţi apucat să vă eliberaţi pînă acum de croşeele şi upercuturile primite, motiv pentru care aveţi nevoie neapărat de un sac de box...
    Ce-i drept, ca să dai pumni, trebuie şi curaj, chestie care li s-a cam dus buhul anonimilor că nu prea posedă...
    Rezultat: veţi rămîne cu rănile înăuntru şi singura descărcare fi-vă-va să comentaţi delicat pe bloguri, ca aici...

    RăspundețiȘtergere
  4. Pentru "Sora".
    Parcă nu se cuvine, la nivelul nostru, să ne ducem cu preşul...

    Nu era vorba de blog, ci de afirmaţiile din el.
    Legat de care ţi-ai dat cu părerea. Că am făcut de pildă ce-am vrut, toată viaţa. Se traduce de aici lesne c-aş fi un mincinos, care mai şi sare în cîrca bieţilor părinţi.

    E interesant întoarsă din condei şi ultima propoziţie. "E doar o replică...". Păi, sireaca de ea, ea nu urmează oare unei analize a textului - nici nu mi contează că-i o bucată mică din acesta ori de întinderea Enciclopediei Britanice.

    RăspundețiȘtergere
  5. Apropo de zisele Anonimului...

    Viaţa.

    Ai în faţă un text.
    Şuturile anterioare ale Vieţii sînt atît de dureroase - cît nu am apucat să le întoarcem, să ripostăm - încît nici nu dăm vreo atenţie acelor rînduri.
    Ne oprim însă pe o poză. Care-i discutabil de trădează aroganţă. Emană însă ceva siguranţă de sine (subiectul şi le-a ales cu grijă, evitînd vreuna rănit, deprimat etc.). Acolo, pe acea imagine, răbufneşte. Nici nu mai contează cum, dar e clar pe alături - după regulile raţionale.
    Cum nu există doar R.R. pe lumea asta, totul devine de înţeles. Iar dragul nostru anonim este mai destins la suflet.
    Baftă, prietene (prieteno...)!

    RăspundețiȘtergere