miercuri, 15 februarie 2012

[PSIHOLOGIE] Ai grija ce-ţi doreşti...


I

M-am descoperit la un moment dat nepriceput în ale vieţii.
Fiind neplăcută acea stare, m-am apucat de studiu, de zise care mi-au părut că-mi pot întări poziţia în ale vieţii.


După vreo 12 ani, cum lucrurile continuau să conţină vag un ceva, am simţit nevoia să păşesc pe calea psihanalizei - o chestie pe care am simţit că mi se potriveşte şi pe unde am mers cum m-am priceput...
În lecturile inţiale, citeam despre faptul că "întîlnirea cu propriul inconştient este foarte dureroasă" v. V.D. Zamfirescu,. pag. 13.
Dar am persevat. Ba şi spuneam, voiam la un moment dat să văd pe... dracul - acela al inconştientului. Pentru că simţeam a fi util ieşirii din acea ceaţă dureroasă.


Iniţial nu l-am văzut, dar laun moment dat am atins - culmea terapiilor clasice - acea stare pe care citisem eu că se află în spatele stărilor nevrotice: a fi în mare nesiguranţă.
Spunea Karen Horney, mai exact:
"...Sentimentul unui copil de a fi izolat şi lipsit de ajutor într-o lume ostilă."

Încîntarea aparent tare ciudată de a fi ajuns la nivelul ăsta am mărturisit-o la un moment dat şi aici.
Celăsam în urmă?
Spune aceeaşi autoare: 

"...Conflictele ce generează nevrozele nu [...] sînt esenţialmente inconştiente, [...] nevroticul neagă cu îndîrjire existenţa lor."
Să-mi iertaţi exemplul prost, dar am o mare sculă de vecin mascul care foloseşte des expresia: "Da' ce, io mă f... în c...?"
Paradoxul este că tocmai aşa ceva caută şi nu garantez că el ar fi partea activă... Iar prin acea vorbă se disculpă  fără să fi fost acuzat.
(Nu am ales chiar degeaba triviala expresie, situaţie.)
 Este un exemplu clar de negare din categoria celor pomenite de Horney.

De ce ajunge un mascul la aşa zise ar fi partea doua, dar iar e de înţeles. 
Dar nu după, vorba altuia, ridicolele dictate ale societăţii, între altele că alde cutare fenomen se petrece din cutare cauze - a se vedea cele puse în cîrca homosexualităţii.


A mai existat o fază, cînd am descoperit că problemele interioare pot durea. Aşa de capul lor - nu cunoscusem sentimentul! L-am sunat iute pe psihoterapeutul Cătălin Popescu şi mi-a confirmat că-i ceva curent. Că aşa-i, acele dureri ivite aparent din senin, fără cauze trupeşti, ţine de durerile sufletului.



II


În dimineaţa asta, după ce-am visat nişte gîndaci (nu mulţi, dar vivaci), şi în urma unui telefon dat de şeful meu (conţinut benign), am mai descoperit - cu sinistru disconfort - o parte din ceea ce sînt cu adevărat.
Ţine de vulnerabilitate şi de problema groaznică Oare cum mă voi descurca în viaţă!?...

Acum deja uşa s-a închis şi pot relata cît de cît destins.


Că avea de ceva timp probleme cu acel şef, de tulburare interioară - conţinînd destulă teamă dar şi un ceva doar tulburînd mult - asta ştiam. 
Ba îmi şi programasem ceva gesturi cît să rezolv lucururile, fiindu-mi clar că reacţia era disproporţionată, deci implica şi vîntoase interioare ce găsiseră în fine (pentru ele...) o cale pe unde să iasă.
Socoteala din tîrg...

Acum vreo două zile visasem (nu ştiu dacă am notat aici, parcă nu) că sînt la staţia-mi de oxigen lichid (unde am lucrat 15 ani) şi în preajmă, între alţiii, e un cetăţean mai bătrîior, cu
unsoare pe salopetă - grăsimile şi oxigenul lichid făcîns mare bum la contact.
Am mirosit semnalul, dar nu s-a lăsat cercetat, adică nu a dus spre tensiuni interioare. Era o relatare onirică şi atît.


Mai fură şi altele, insomnii de pildă.

În dimineaţa asta m-a sunat, pe cînd dormeam (eram după tura de noapte) acel şef. Elspunea ce spunea, în vreme ce eu, cu uşa inconştientului încă întredeschisă - ca neieşit bine din somn -  am simţit cît de alergător după graţiile acelui om eram... Un copil, cerşind ceva, interes... De fapt, un căţeluş zbătîndu-se să fie băgat în seamă, mîbgîia, alintat, răzgîiat.
M-am speriat. 
Aşa atitudine nu mi-o ştiam.
M-am speriat.

Nu fu de ajuns.
Partea doua a fost legată de întrebarea respectivului dacă am primit cutare informaţie, legată de jobul meu. I-am zis că nu.
S-a declanşat a doua mare tulburare mare. Dacă îmi spusese şi am uitat? Dacă îl va suna pe colegul meu Stanciu şi va afla că de fapt comunicase acel lucru?

Şi de aici s-a ajuns la partea treia.
Ce va face acela cînd va descoperi că eu am uitat acel lucru?
Acum îmi mare un mic fleac, a uitat cutare angajat un lucru totuşi benign.
E PLINĂ ÎNSĂ LUMEA DE INDIVIZI CARE FAC DIN AŞA CEVA UN CAP DE LUME.
Şi cînd eşti mai mic, mai copil singur şi neajutorat în mediu ostil (vorba lui K.H.) sentimentul e crunt.
Nici nu am ajuns să-l conştientizez.
Însă durea, speria crunt.



Altora poate părea o glumă aşa deranj.
Şi aici voi duce vorba spre altceva, vecin.

Avem cu toţii rănile noastre.
Să acceptăm, dragi cetitori, că da.
Sînt cele la care, vorba scriitoarei Marie Cardinal ("Cuvinte care eliberează"), mintea a pus de pază Moartea. 

Mda, am căzut în extrema opusă... După ce dimineaţă am făcut pe mine, acum relatez atît de rece, de pildă vorba altminteri dramatică de mai sus.
Ia să vin spre echilibru, al relatării.


Există rana. Aia cu paznicul amintit.
Cred că legat de ea avem două faze.
Prima este cînd sîntem duşi spre ea, cînd mai exact ea ţipă că vrea să fie vindecată, că nu mai poate sta la beci, eventual ţipă cele din jur că le ucide şi pe ele.
Ne ferim de aşa ceva inclusiv prin faimoasa spargere a vazei, cum a procedat o clientă (parcă) a lui Freud.
Chiar cu sticlărie eu n-am dat, cîndva în cabinetul doamnei Vera Şandor, dar turbam... Nu-mi convenea să fie decopertat ceva... Niciazi nu-s gata de discuţie publică pe acel domeniu...


Faza a doua este cînd ajungi să iei cunoştinţă. De pildă chestia.mi de dimineaţă. Nu ştii cum vei mai putea trăi  cu acea trăsătură descoperită. Subsemnatul, de pildă, să aibă idee cît s-a zbătut de interesul tatălui, cît alerga pentru aşa ceva... Asta în suflet doar, căci în practică ceva îl va fi descurajat total...

Plus partea doua, aceea că se reacţiona atît de aiurea la un fleac. Nu crezi cu una cu două că trăiai în aşa mediu. Că, dintr-un rahat, acel Mai mare al familiei te trata cum o făcea. Nici nu ştiu de fapt cum, o pot afla doar imaginîndu-mi, sfidînd Paznicul pentru a afla cum...
Ce-ar face şeful dacă ar afla că de fapt îmi spusese, dar vorbise la perete... Că omul acela zîmbeşte, e amabil, e săritor, dar de fapt îl păcăleşte. Nu e în stare să reţină nici aşa fleac semantic. Nu poate avea încredere în el.
Ce va face, şeful?
Va avea lehamite de mine.
Şi se va apuca de băut.
Aha. Îmi pun deci în cîrcă viciul lui tata...

Mda, am avansat un pic în nenorocire.


 III


Stau şi mă întreb, dacă nu apucam pe drumul acesta, acum... 12 ani, oare cum se manifesta ceea ce, oricum, exista în mine?
Prin clasicul trai ocolitor? Prin drum bătut, fără să-midea prin cap că la doi paşi în afara limitelor e jungla ucigaşă a amintirilor, a tratamentelor de atădată?

Nu pot răspunde dacă era mai bine sau mai rău - deşi, în sine, cercetarea îi inutilă: dacă-s unde sînt şi nu în altă parte, e pentru că unu şi cu unu fac doar doi...









PS1
Într-o seară, intrînd în vorbă cu nişte hardworkers de la serviciu, le-am zis că-i admir pentru hărnicia lor.
Au mormăit ceva, după care mi s-a aprins lampa: "Ai grijă ce-ţi doreşti..."

Paradoxal, dar mai fundătură mi se pare atitudinea lor...
Mă încurajez singur, ziceţi?


PS2 Acum văd că s-a făcut un film după cartea Mariei Cardinal, îi zice "Les mots pour le dire".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu