marți, 7 februarie 2012

[PSIHOLOGIE] Perso şi o aniversare şcolară (I)



Momentele în care te descoperi cum eşti cu adevărat - şi nu cel obligat ori cel care joacă teatru -  nu-s dintre cele mai plăcute. Asta pentru că te şi sperii: "Doamne (nu e neapărat cazul ateului, dar dă bine ca formulă...), unde dracu o să ajung cu firea asta??!"
Ce-i drept, în cazul acestei sperieturi contează decisiv ce ţi-au băgat părinţii în cap la juneţe... Nu e glumă cu atari plantări, noi în copilărie nu aveam nimic acolo, şi pentru a supravieţui, pentru a funcţiona am preluat urgent modul lor de a vedea lucrurile - chit că unghiul lor deseori era interesat ori uman-eronat...

Deci, o păţii ieri cu vorba cruntă (pentru suflet) de mai sus...
Asta după ce (mi-)am dat o perdea la o parte.

Un cetăţean de peste Ocean mi-a trimis un mail, în care s-a recomandat drept cutare, doritor alături de alţii să aniverseze 40 de ani de la terminarea şcolii generale. Întîmplător, se afla şi subsemnatul în tranşa aceea şcolară, chit că ultimul an fusesem la altă şcoală (voi reveni, probabil), motiv pentru care nici nu fusesem uşor de găsit.

Respectivul Gabi P. nu fusese în clasă cu mine, pentru a poseda vreun ascendent (ori descendent...), dar e pus bine pe treabă: să facem masa la cutare restaurant din zona Şcolii 56, să aia şi aia - între care mi-a repartizat mie confecţionarea unei prezentări, probabil ceva în PowerPoint.


 Iniţial am zis că e o ok, dar acest anunţ a pus la mişcare şi diferite vîntoase din interiorul meu. Ştiam bine că la vremea aia, a gimnaziului, avusesem ceva disconfort în unele situaţii, de pildă cu profesorul X. Care urmare, din start nu murisem de plăcere la a revedea Daaascăăăliiii (chit că respectivul dădu ortul popii de multişor) dă altădată... Asta pentru că nu am vreo pasiune pentru unii, plus că realmente noi sîntem azi alţii, cu toţii, decît atunci.

Mintea, sufletul îmi rămaseră în lucru. De curînd, amicul de peste Apa cea Mare a revenit, cum că trebuie interesat la şcoala noastră cea dragă ce aparate de priecţie au şi alte alea. I-am răspuns niţeluş în glumă că-s greu de înhămat la treaba asta, fiind atît leneş, cît şi nesociabil. Eu.
Interlocutorul a răspuns:

"Adica nu te duci la scoala sa intrebi si sa vezi sau nici macar nu te ocupi de prezentare?"
Anterior, Gabi Petre îmi scrisese:"...Mircea, cred ca ar fi nimerit sa dai o fuga la scoala daca ai timp sa vezi ce aparatura exista pentru proiectii, filme, etc in sala mare. Apoi sa vedem cum completem ce lipseste. Va trebui sa colaborezi cu persoana care va incerca transmisia live prin internet (nu am stabilit inca cine face asta). Deasemenea in fiecare clasa va exista un colectionar al tuturor pozelor de atunci inclusiv un portret pentru fiecare.Interesanta ar fi si o serie de poze ale profesoarelor din tineretea lor. Cand mergi la scoala poate ii intrebi daca exista vreun anuar cu pozele profesorilor de atunci. La intalnirea de liceu asa s-a facut si impactul a fost urias.Tinem legatura..."
 Problema este aici că omul o avea dreptate. Atîta doar că eu-s cum am zis mai sus, iar el - am sentimentul - că-i om care împarte cu mare uşurinţă sarcini. Altora, cît şi celor care se trădează drept vulnerabili în a le lua.

Subsemnatul se mirosise din zilele trecute că dacă a avut vreo perioadă mai neplăcută în viaţă, apăi cea legată de gimnaziu fu. Nu am întîlnit, ori barim aşa simţ, mai multă agresivitate din partea semenilor decît acolo (excepţiile gen cutare loc de muncă, a la J'Info Tours, 1997 nu se pun la socoteală, deşi acolo satrap era patroana şi vreo două apropiate ejusdem farinae).
Bineînţeles că n-am pretenţii de litere de evanghelie în afirmaţiile mele, dar aşa îmi simţi sensibilitatea atunci. Carele s. e bazată, off course, pe experienţele anterioare - se pare un prea fericite în sine, plus o neadaptare la ce te poţi aştepta din partea oamenilor. Mai exact lipsa unui fundament graţie căruia să nu pui la suflet inerentele altminteri lovituri, în lipsa căruia totul devine un insuportabil Sfîrşit al lumii.

Sper să nu pozez aici prea tare în victimă, pur şi simplu relatez o situaţie.

Revăzînd secvenţe din filmul acelor ani, amintesc una ce mi-a mîncat mult timp ficaţii... Mai exact mi-a pus la treapta sinistru sentimentul de vinovăţie.
Limba română.
Ne venise o profesoară tînără şi teribil de plăcută. Ţin minte ş-acum c-o chema Emilia Rusu. Mă descurcam onorabil cu ea. Nu ştiu ce ne veni la un moment cu un coleg, care îmi relata că dăscăliţa lua şi ea asemenea lui tramvaiul 27 pe ruta Piaţa Iancului (spre cartierul balta Albă, zona Ozana parcă), să efectuăm o urmărire, să vedem unde locuieşte Doamna. Era o sîmbătă. Nu aveam bani de tramvai (oameni corecţi!) aşa c-am împrumutat.

 O garnitură a liniei 27, pozată în preajma Gării de Nord.

 Imagine din Balta Albă, Bd. Camil Ressu de azi, pe atunci Ion Şulea.

Şi-a băgat însă dracul coada.
Dădusem o lucrare de control şi acum fuseseră aduse, corectate. Luasem 10. Nu mai ţin minte ce se întîmplase ulterior în clasă, însă oricum o chestie pur de materie, că a stat Elena de-a meditat şi mi-a scăzut nota, simt că pe principiul Mi-a scăpat astă greşeală a ta...
M-am făcut negru. Recunosc nu am avut cea mai deşteaptă reacţie din lume. Cînd a ieşit din clasă am scos după un timp capul pe uşă ş-am tras un Huooooo!
Bineînţeles că nu te duce la multe mintea la acea vîrstă. M-am trezit că profesoara s-a întors şi mi-a tras o palmă de zile mari.
Ca atare, se duse naiba detectivista ulterioară proiectată.

Măcar să fi fost asta singura problemă....

Una la mînă, mai fac o dată precizarea că azi, după ceva decenii, nu mă mai simt atît de vinovat - sentiment care mi-a otrăvit multă vreme sufletul, cu aferentele am făcut a mai mare ticăloşie de pe lume" şi "Eşti cea mai de rahat persoană din lume!" Pînă la urmă, poate ar fi trebuit să fi mirosit şi frumoasa femeie (altminteri deloc o netoată) că nu e o treabă să-i faci acea bucurie Din 10, nouă unui copil. Putea să ţină minte şi, discret, data viitoare la vreun oral (honni soit qui mal y pense, inclusiv Freud...), să tragă lucrurile - vreun subiect mai dificil - cît să recupereze. Nu, a acţionat cum a  făcut-o.
O să spuneţi că am eu pretenţii prea mari. Pînă una-alta, ea a avut pretenţii mari de la un puşti cu bariera dintre sentimente şi acţiune pe măsura vîrstei. Apoi, eu cu fiul meu mă străduiesc să procedez aşa. Să iau în calcul vîntoasa din sufletu-i. Mă străduiesc.

Problema şi mai proastă fu distinsul profesor de matematică al clasei noastre.
Pe nume Marineanu Ion.
Cetăţeanul se pusese, deşi nu ne era diriginte, să menţină ordinea, mai exact să penalizeze şi năzdrăvăniile elevilor claselor ce-aveau ghinionul să-i treacă în custodie.
Şi o făcea pe bază de bătaie, respectiv pus junele la tuns zero.
Este drept că ultima poveste o făcea şi pe principiul că operaţia în cauză îndeseşte părul. "Altfel, o să ajungeţi la 20 de ani ca-n palmă", îşi justifica idiotul demersul.
Am zis idiot? Poate nu am ales bine vorba, dar nici semn de inteligenţă, cu atît mai puţin inteligenţă, propriu omului de vreo 55 de an (ia uite, cît am io azi!) sînt convins că nu poseda.

Bon, şi la prima oră de matematică a celuia să te ţii omor de bătaie pe capul lui Ordean.
Bine nu mi-a fost.
Nici de durere, nici de ochii colegilor - deşi în ultimul caz cam fiecare trecuse prin umilitoare situaţie..

Asta  se întîmpla în Anno Domini 1969.

N-am înţeles nici în ziua de azi cum de nu venea nici un părinte să-i şoptească ori ţipe una sau alta. Cu atît mai puţin coleg profesor - dar probabil şi aici vreau inteligenţă din alte lumi... Or cît oi avea amprenta de formare a altor ani, să zicem 1940-50, păi tot sper la un tip destupat care să-i spuie discret că omul destupat poate întrona disciplina, liniştea orelor şi altfel...
În ce mă priveşte, parcă m-a mai căptuşit (vorba tătîine-meu) respectivul în acea clasă a cincia. În a şasea m-am străduit să nu ajung în situaţii de pedepsit şi n-am avut parte de corecţii, chestii de care nu au scăpat majoritatea colegilor însă. Trosc! îmi vine acum brusc şi dureros în memorie asemenea momente, cu relaţie ca ce psihanaliza numeşte a reface legătura dintre amintire şi emoţiile care au însoţit-o.
La sfîrşitul clasei a şasea, i-am zis lui tata să mă mute la altă clasă. Aşa că Ordean sr. s-a prezentat cu mine la şcoală. Altminteri el fiind ocupat cu munca-i, după cum nu-i voi fi sus nici eu prea tare de sinistrul personaj (pe lîngă care tata, nici el paşnic, era uşă de biserică). Noi căutam directoarea, dar am dat şi de respectivul Marineanu. Ţin şi acum minte locul, nudeparte de intrarea principală, în interior.

Tata avea mitocănismele lui, dar acolo nu cred c-a sărit peste cal (rog a fi crezut!). Nu-ş ce pastilă a lansat omul catedrei, la care tata a reacţionats curt. "Aiurea?".
[ Era o expresie pe care o folosea des, am luat-o şi eu în dicţionar, lansînd-o la un moment dat prost, ca ucenic la "23 August", dar şeful de echipă de acolo, deşi nu avea copii, mi-a explicat de ce nu e ăn regulă vorba, în discuţie cu el. Am lepădat-o scurt atunci. ]
Refăcînd acum cam în orb lucrurile, tata nu putea reacţiona astfel decît la ce simţea drept dusul cu preşul.
ÎI SÎNT RECUNOSCĂTOR ŞI AZI PENTRU ACEA MÎNĂ DE AJUTOR. Chit că lipsa prezenţei lui efective s-a văzut în acei ani în comportamentul meu. Dar acolo, în holul şcolii, a fost de pus la rană!

Nu a mers acel transfer la altă clasă (eu voiam E-ul, cu un profesor de matematică căruia elevii îi duseseră vestea de băiat de treabă, şi un sportiv la fel de visat frumos noaptea). Dar satrapul nici că s-a mai atins de mine. Mă atingea doar la notă, chit că două trimestre am avut şapte.
În ultima treime însă, copilul în creştere a găsit de cuviinţă să chiulească repetat de la una din ore, joia, care venea după dezmăţul de libertate al unei de sport. Marineanu s-a prins (probabil şi inevitabili binevoitori printre colegi) şi din 4 nu ne-a mai scos, pe mine şi pe ceilalţi colegi de escapdă.

O să spuneţi că de vreau înţelegere la trăznăile mele, e cazul să am şi la ale fiorosului dascăl. Nu am, pentru că el trecuse prin viaţă. Era, cum am spus, la vîrsta mea de azi, şi putea să priceapă cam cum e construit interior un puber. În plus, avea o doză de dispreţ, de mişto - chestie umană în sine pasabilă, atîta doar că la el se petrecea în faţa unuia inferior, a unuia care nu-i putea replica. Ăsta, după cît mă pricep eu la vorbe, se numeşte sadism.

De acolo a început teoretic degringolada mea, deşi, vorba motto-ului unei cărţi, niciodată nu ştii ce rău din existenţa ta ţi-a fost de fapt un bine...
După clasa a şaptea  m-am dus chitit cu cererea (semnată de tata), doar eu, la director, că vreau să mă mut la altă şcoală. 85, pe strada Zlătescu, vizavi de biserica şi... cimitirul Iancu Nou. S-a aprobat. Acolo am căzut din lac în puţ. În principal din cauza colegilor. Să te ţii acolo sadism!
Acu, frumos ar trebui aici să pun la socoteală şi ale mele. Ce voi fi emanat eu, plus nesprijinul părinţilor. Dar totuşi şi diriginta Elena Uţă îşi avea sucelile ei, de-a scăpat-o la un moment dat creta pe tablă, în loc de altceva: p..., chestia aia masculină.

În vara examenelor de admitere, a intervenit şi nu pic de ghinion. M-am înscris la o şcoală profesională (nu mă credeam capabil de un liceu). Ş-acolo, la vizita medicală, zis-au aceia pas!, la ochelarii mei de 5 dioptrii. În toamnă, locuri mai puţine, plus aiureală eu, şi am ajuns în clasa a noua: cine nu intra pe undeva, modă relativ nouă, mai făcea doi ani de şcoală generală. La 85, pe Zlătescu, în cazul meu.

Că veni vorba, la 85 era director unul Mocanu. În lipsă de bani probabil (nu-mi rtebuie multă minte să ghicesc...), cum făceam o mică belea, cum ne vindea bilete de serbare. Asta în mijlocul anului. 10 lei. La un moment dat, o femeie de seviciu (mama unei colege de la 56, întîmplător)  m-a turnat că am trecut prin locul liber, fără geam momentan, de la uşa de intrare a elevilor. Pac, 10 lei!
Eee, după vreo doi ani, poate copt de lucrul între oameni mari la uzina "23 August", l-am revăzut pe tip pe o stradă mărginaşă. L-am privit cu oarece simpatie. Se vedea că nu e un om rău. Deci nu-i privesc pe toţi dascălii cu dor de mitralieră, spre ei. Ba faţă de Ciudin, de la Liceul 39, şi azi am junghi de vinovăţie că, după bacalaureat, m-am făcut că nu-l văd la un moment dat, pe refugiul unei staţii de tramvai, mai exact la Ruică.

 (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu