miercuri, 15 februarie 2012

[SOCIAL] Ajutor sinistraţi - mici nedumeriri de cîrcotaş


Contra curentului...

"Bre, împăratul e îmbrăcat!"

http://blog.seattlepi.com/davidhorsey/files/2011/12/Emperors-clothes-2-6-00.jpg

Mare campanie de ajutorare a sinistraţilor din aşezările înzăpezite şi implicit izolate.
Pe cîteva siteuri de munte, confraţi invită la donare de alimente, pe care urmează ca ei, iniţiatorii, eventual şi alţii, să le ducă pe coclaurii sub grea plapumă albă.

Urlă şi tîrgul.
De pildă canalele TV.
Poate şi gama Facebook.


Eu tot nu înţeleg ceva.

"Păi mersi, matale mereu....."

Asta e.



Una la mînă, frazele mari mă fac întotdeauna prudent.
Cum am zis ş-altădată, atunci sînt mai atent ca niciodată la buzunare. Degeaba nu te perie nimeni...
Nu poţi să iei în serios o Realitatea TV, cînd e subiectivă şi interesată pînă la Dumnezeu în ale politicii, ba şi socialului... La o adică e vorba de o ucenică a lui Murdoch: "Dă-i clientului media ce vrea...", la care Pristanda ştiţi ce ar adăuga... "...Şi papă-i tot!"


Confratele întru munte Gabi Colea nu e - fără îndoială  - din această categorie cînd invită la acţiune spre cătune de sub omături.
El e din altă zonă... Dacă adolescenţii caută să iasă în evidenţă cu orice preţ, inclusiv prin agresivitate, tinerii sînt (şi) în căutarea admiraţiei sociale. E o trăsătură probabil de la mama natură, se caută pe această cale (inclusiv via acest antrenament) vreo poziţie, din care să cîştige mai mult, să aibă o situaţie financiară mai bună pentru familie.
Eu aşa văd dedesubturile sau măcar o parte din ele.
Simplul fapt de a a fi sub reflectoare nu cred că e în vizorul speciei - tratez aici lucrurile doar din unghiul ei. Doar cazuri izolate au nevoie de întăritorul aprecierii sociale, pentru a se înhăma probabil apoi, odată vindecaţi, în aceeaşi linie - a celor care asigură mijloace de trai familiei, recte următoarei generaţii.



Mă uitam la aceia care una două pun umărul la tot felul de campanii doar ca sa afle in treaba, pentru campanii care de care mai năstruşnice. De pildă aceea cu "Drogurile strică tot!"

Instinctul indeamnă la aşa ceva, la cea vîrstă.

Am sentimentul - nu remarc primul situaţia, fără îndoială -  că avem o fază a conformismului în copilăria şcolară, urmează oarece rebeliune în adolescenţă şi imediat apoi. Prima tinereţe duce iar la conformism şi la o activitate socială frenetică ce-i, de fapt, preludiul apariţiei progeniturilor personale.


Vîrsta a doua nu mai lasă loc de alegeri, executăm doar ordinele şefului.
La senectute, e iar conformism în opţiuni, dar de alt gen, decurgînd din teamă de otorităţi cît şi inevitabilă comoditate.


Pare că bat cîmpii (voi reveni asupra expresiei), dar privesc ceva mai departe decît se procedează îndeobşte...



II

E, ce observaţii am avut eu operaţiunii de care duduie televizoarele zilele astea?

Care e problema oamenilor alora?
Neputinta de a circula, catre un loc de unde sa faca aprovizionarea?
Daca e asa, ar fi o problema sa ajunga si altruistii, asta daca nu poseda un elicopter.

In acelasi timp, din ce ma pricep si eu asupra locurilor izolate, stiu ca acolo-s oameni care traiesc din produsele adunate pe un spatiu din jur. Si oricum adunate, roade ale muncii lor de peste vară, au deja la îndemînă - ca întotdeauna în această perioadă a anului.

http://www.potislabi.ro/pics/rezultate/gabi.c-dupa.jpg


Gabi Colea mi-a răspuns, amabil:

Cand am fost noi, pe "sosea" erau 13-14 km de la locul unde putea ajunge o masina pana la satul Plesesti si 5 pana in Cotacu
In acelasi timp, din ce ma pricep si eu asupra locurilor izolate, stiu ca-s oameni care traiesc din produsele adunate de un spatiu din jur. Si oricum adunate deja in preajma, in aceasta perioada a anului.
Asa e, numai ca celor mai in varsta, daca mai sunt si singuri sau/si bolnavi le este tare greu ... oricum acestia nu mai aveau paine de multe zile. Pt ca au fost oameni care au considerat ca nu au nevoie de ajutorul nostru pe motiv ca ei au ce manca...

Aici am ceva mici noduri la o plantă de baltă.

Oamenii cu pricina, de toate vîrstele, au experienţa traiului din subzistenţă, din ale locului. Sînt convins că posedă în sînge ideea că la un moment dată nu pot ajunge la magazinul comunei.
Totodată, or fi unii pe acolo bătrîni, da-s convins că au mai trăit la viaţa lor situaţii precum cea de azi, deci ar trebui să fie pregătiţi, să se aştepte la aşa ceva. Şi, să fiu iertat, există mălaiul, mămăliga!
În privinţa lemnelor, sînt la magazia de la doi paşi (presupun). Animalele, dac-or fi prin ogradă, sînt tot pe-aproape.
Vîrsta respectivilor semeni?
Da, e ceva, dar experienţa de care pomeneam împinge şi spre a-ţi face amici între vecini, care să te ajute la nevoie...
Ştiu că sună a vorbe mari...
Dar nici acele care ne îndeamnă la treabă zilele astea nu-s mai mici...


Ce spun e doar un unghi în plus de abordare a lucrurilor.





III


Nu-i subsemnatul campionul maturităţii, dar nu pot să nu văd că media infantilizează.
Nu mă revolt, nu mă sperii, doar constat.



În context, muri Whitney Houston.
Droguri, dacă am înţeles.
Succesul infantilizează şi el. Nu te mai mulţumeşti cu puţin... Respectiv nu-ţi mai căleşti organele lui a obţine. Te trezeşti la un moment dat că ai vrea, dar nu ai cu ce să obţii o plăcere simplă (Fac io o proiecţie? Poate.).


Mie îmi fu tare dragă WH! Muzică şi mutriţă de vis.
Dar mi-a sărit în ochi încă din 1992 filmul acela, "Bodyguard", cu fiţe, cu Du-te încolo,  vino-ncoace / Lasă-mă şi nu-mi da pace. Cu eroină care cînd se coboară la amor cu paznic (fie şi în costum), cînd îl stucheşte, cînd zgorneşte. Cînd îl face obsedat de atentate pe badigard, cînd coboară din avion şi dă cu piciorul la cine ştie ce contract.



PS 1


Bătut cîmpii.
Am folosit vorba o dată cu Mihai Pupeza ("Eşti de-al meu, baţi cîmpii..."), fostul preşedinte al CAR. Pe la 2000 fix.
A sărit în sus. Şi mi-a  răspuns fudul, că el preferă să bată mapamondul.

Şi nu doar atît.
De relativ curînd i-au căşunat nişte rînduri ale mele şi şi-a adus aminte clinciul de altădată, cu pastila mea şi precizarea lui.
Mie mi s-a părut din start trasă de păr relaţia între cele două expresii. A mea era figurativă, în sensul mişcare mentală, iar el trata lucrurile în cheie fizică, motrice, de colindat lumea.
Trec peste faptul că poţi colinda lumea, poţi sui munţi de toate neamurile şi asta să nu conteze în vreo dispută din punct de vedere uman pe un site. Adică să te faci cu graţie de baftă acolo.



Mi-au venit astea în minte de la expresia din text plus nerăspunsul lui Mihai la o invitaţie de amiciţie pe Facebook.
I-am atins probabil o rană înfruntîndu-l cîndva, asta traduc şi încerc la final să nu-i port pică.

Amintind astea îmi trece şi teama de a nu fi exagerat cu cele din postul recent întru psihanaliză.Cînd cineva nu iartă 10 ani un nimic precum cel pomenit, cine şi ce credeţi că păzeşte acolo (apropo de zise Marie Cardinal)?
Vedeţi şi cum sar în sus aşa oameni (inclusiv anonimii comentatori pe blogul acesta) cînd fie doar numai te-apropii de durerea lor.


PS 2
Extrase personale din "Cuvinte care eliberează" (act ratat, am scris "echilibrează"!)



  
Această bruscă descoperire a proprie-mi violenţe a fost, cred, MOMENTUL CEL MAI IMPORTANT AL PSIHANALIZEI MELE.
Din această nouă lumină totul devenea mai concret.



 Acum violenţa îmi venea ca un dar grozav şi periculos, o armă redutabilă, cu încrustaţii de aur şi sidef, pe care va trebui s-o manipulez cu cea mai mare prudenţă. Ardeam de nerăbdare să mă pun la încercare. Ştiam că voiam s-o folosesc numai pentru a construi, nu pentru a (mă?) distruge.
O dată ce luam cunoştinţă de propria-mi violenţă, luam cunoştinţă şi de propria-mi vitalitate, veselie, generozitate.

ERAM APROAPE CONSTRUITĂ.


 
Începeam să-mi cunosc graniţele şi să trăiesc în limita lor.
În general, graţie analizei îmi înţelegem visele. Acestea ÎMI FOLOSEAU SĂ-MI LOCALIZEZ CELE MAI APĂSĂTOARE TENSIUNI DIN MINTE.

Cum era cu putinţă să se pună mii de întrebări cu privire la felul cum te hrăneşti, mergi, respiri, şi niciodată o întrebare pentru a şti dacă visezi şi ce visezi. Ca şi cum şapte sau opt ore din viaţa cotidiană a oamenilor n-are nici o importanţă. Ca şi cum somnul înseamnă nefiinţă.

Îmi aduceam braţe de vise în străduţa înfundată. Le elucidasem pe toate, sau pe-aproape.


Pe tot parcursul analizei mă minunam în faţa travaliului admirabil ce se operează între conştiinţă şi inconştient. Neobosite albine. Inconştientul căutînd în străfundurile vieţii bogăţiile care-mi aparţineau, depunîndu-le apoi pe un mal al somnului meu, iar conştiinţa, pe celălalt mal, inspectînd noutatea, de departe, apreciind-o, lăsîndu-mi s-o presimt ori respingînd-o.
Aşa cîteodată dădea năvală în propria-mi realitate un adevăr uşor de înţeles, simplu, clar, care nu-mi apărea însă decît atunci cînd eram în măsură să-i vin în întîmpinare. Inconştientul pregătise de multă vreme terenul, semnalîndu-i-se conştiinţei, ici şi colo, prin cuvinte, imagini, vise, cărora nu le acordasem atenţie.
Pînă într-o zi cînd, gata să primesc noul adevăr, puteam să fac drumul spre el în cîteva secunde.
Aşa mi se întîmplase şi cu ,violenţa, pe care n-am văzut-o decît atunci cînd am fost capabilă s-o suport.

Am simţit o mare jenă să exprim prin cuvinte pasajul cu… din vis, să spun ce conţineau. […]
Fiecare cuvînt pe care mi-era greu să-l rostesc masca de fapt un domeniu unde refuzam să merg.
Rahat, căcat.
Mi-am dat seama că niciodată nu-mi acceptasem o parte considerabilă din corp. Care, într-un fel, nu-mi aparţinuse niciodată.


Mai înainte, rîsesem oare vreodată cu adevărat?
Eram dama de roşu dintr-un castel de cărţi de joc… Numai să spui cuvîntul “căcat” şi să te gîndeşti fără ruşine şi dezgust la ce conţine el, iar castelul se prăbuşeşte…


Această repulsie faţă de mama mă jena, ar fi trebuit să ştiu s-o înving, nu pentru a mă apropia de mama, ci pentru a mă elibera de ea, de ce însemnase ea pentru mine.


Devenisem o persoană puternică şi responsabilă, o femeie solidă pe care te puteai baza. La vîrsta cînd alţii cred că viaţa li se termină, aveam şansa de a o fi început de foarte puţină vreme pe a mea. ERAM PLINĂ DE ENTUZIASM ŞI DE ÎNFLĂCĂRARE, TOTUL MĂ PASIONA. Îmi descoperisem o vitalitate necunoscută…


Nu făcuseră de fapt nici o analiză, O ABANDONASERĂ DE CUM DEVENISE MAI GREU, de cum nu se mai întîmplase nimic săptămîni şi luni în şir. O lăsaseră baltă cînd, după ce au povestit ce ştiau, s-au trezit în faţa necunoscutului, acel zid fără fisură ce astupă orizontul, acel nemărginit deşert, aparent de netrecut.


Două coşmaruri mi-au permis să termin psihanaliza.

O analiză bine condusă trebuie să aibă drept urmare moartea unei persoane şi naşterea aceleiaşi persoane înzestrate cu propria-i libertate, cu propriul adevăr. Între cea care eram şi cea care am devenit exista o distanţă uriaşă, atît de mare încît nu e posibilă o comparaţie între aceste două femei.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu