duminică, 12 februarie 2012

[SOCIETATE] Situaţiune


I

Circulă pe net un articol un material i-aş spune dramatic al lui Andrei Pleşu. Nu ştiu unde l-a publicat iniţial Maestrul, dar mă bucur să găsesc chiar şi la mîna a doua.
Îi mulţumesc lui Gabi Teodorescu de a mi-l fi semnalat.


De la Andrei Plesu citire :

    Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.
   Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.
   La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica " milenară" a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă.
   Nu e vorba de accidente, de "din când în când"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil.
  Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă.
  NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. 
   Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere.. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă.
   Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă.
   În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră...
 Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii "profesionişti sau amatori" vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte.
   Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andre
șan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. "Relaţiile", pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la conturile personale.
   Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani,iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa.
    Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.
 Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.
   Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe altemeleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de control-pașapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări.
    Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept să fiu contrazis.
 

 
II

Nu ştiu ce să spun despre pesimismul la care face trimitere apreciatul nostru cărturar.
 Îmi vine însă în minte modul cum domnia sa şi camarazii de dileme tratează trecutul. Deseori idilic, mai ales cel din Războaie.
Pînă şi desenele ceva mai vechi, să zicem de vreun veac şi ceva, care ornează îndeobşte paginile revistei, sînt alese tot pentru a transmite sentimentul de tihnit, aşezat, de siguranţă. Or, dacă îmi aduc eu bine aminte, în epocă un om putea fi arestat, în lipsă inventate probe pentru a i se mări pedeapsa cu închisoarea, iar finalmente acela - cu mîinile legate - era strangulat, pentru a se vorbi publicului apoi de tentativă de fugă de sub escortă.


Constat acestea tocmai după  ce lecturasem recent un material al lui Titu Maiorescu din 1863, elogios prezentat de un valoros critic literar contemporan.
Bineînţeles că există nuanţe, adevăruri în acel adevărat manifest maiorescian care scapă unui profan trăind fie şi la vreo 150 ani distanţă. Dar tot nu-mi scapă de pe buze vorba cuiva: "Şi la ce ne-a folosit?"
Ştiu că latina a pătruns în şcoli (unde rămăsese şi-n vremea comunistă, la liceele de cultură generală). Or, la 25 de ani după materialul semnalat de valorosul critic literar contemporan cu noi, apare o răscoală ţărănească de amploare, urmată la 1907 de alta de şi mai mare amploare. În 1916, unii ţărani, aduşi cu trupa la Buşteni, aveau senzaţia că munţii sînt pictaţi pe cer. Interbelicul fu cum fu, în materie de luminare a poporului. Pînă să ajungem la ororile săvîrşite de un român asupra altui român în închisorile comuniste, hai să dăm un ochi la o mostră de civilizaţie din timpul războiului:


„Pe strada Karl Marx, dinspre gară, din partea unde se afla cealaltă spânzurătoare, sub supravegherea soldaţilor români se mişca încet o coloană alcătuită din vreo 20-25 de oameni. Se vedea că-şi bătuseră joc de ei cu cruzime. Hainele le erau numai zdrenţe, unii erau desculţi sau numai în ciorapi rupţi, cu capetele descoperite. Feţele le erau pline de vânătăi şi sânge…
Lângă spânzurătoare condamnaţii şi călăii lor s-au oprit. Santinela şi escorta au început să discute între ei şi să fumeze. Apoi i-au spus ceva primului dintre condamnaţi. Acela s-a apropiat de spânzurătoare, a pus jos scaunul pe care-l dusese în mână, a urcat pe el, şi-a pus singur ştreangul la gât şi aştepta tăcut.
Românii i-au comandat ceva cu voce aspră următorului din lanţul de condamnaţi. Acela s-a apropiat supus şi a împins scaunul cu piciorul. Nenorocitul a atârnat tot atât de tăcut. Românii, înţelegându-se între ei, au aşteptat câteva minute şi i-au ordonat celui de-al doilea să facă acelaşi lucru. Şi acesta detaşat, de parcă nu era vorba de viaţa lui, a băgat capul în ştreang. N-a spus nimic, n-a rugat nimic. Sta şi aştepta. La ordin, al treilea l-a împins, iar peste câteva clipe şi acesta atârna nemişcat. Şi dintr-o dată, unul dintre condamnaţi, conştientizându-şi brusc situaţia tragică, dintr-un instinct de conservare a vieţii, a ieşit repede din rând şi a rupt-o la fugă. A reuşit doar să traverseze strada. L-au ajuns din
urmă gloanţele escortei. Nu s-a apropiat nimeni de el. A rămas să zacă într-o baltă de sânge…
În acea dimineaţă sângeroasă au fost executaţi, fără judecată şi fără anchetă, aproximativ 5.600 de oameni. Populaţia era paralizată, uluită. Au fost eliberaţi toţi criminalii care s-au aliat ocupanţilor. Aceştia înţelegeau în mod individual «noua orânduială», care pentru ei însemna câştigarea libertăţii, răfuiala cu duşmanii personali, reglări de conturi, violenţă”. 

[Cf. Sergiu Nazaria, Holocaust: File din istorie: (pe teritoriul Moldovei şi în regiunile limitrofe ale Ucrainei în anii ocupaţiei fasciste, 1941-1944), p. 161-162.]



http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Odesa

http://www.unstory.com/masacrul-de-la-odesa-1941-rolul-maresalului-antonescu-in-uciderea-a-25-000-de-evrei.html

 http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/AnuarBaritHistorica2008/20%20OttmarTrasca.pdf



 Chestia asta cu latina cea indispensabilă este orbire a celui înfundat în domeniul lui, respectiv în mediu îndestulat.
Este ca şi cum m-aş apuca - păstrînd bineînţeles oarece proporţii - să scriu entuziasmat şi sigur pe sine ceva în genul "Aportul mersului pe văi alpine la dezvoltarea civilizaţiei" ori  "Brîurile abruptului Bucegiului - leagăn de civilizaţie".



Bineînţeles că pot fi subiectiv în apreciere, or sclav al eternei temeri personale că persoane faimoase nu au jenă în a duce poporul cu preşul.



 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu