vineri, 24 februarie 2012

[SOCIO, PSIHO, PERSO] 23 februarie 2012



I


Titlu în Click!, rubrica Sport:
"Chivu a dormit în ghete!"

Acum ceva timp, aceeaşi gazetă îl lăuda pe ex-căpitanul echipei naţionale.

Sportul ăsta are în educaţie echivalentul unor atitudini extreme, numai bună ca să zăpăcească subiectul, de unde nesiguranţa deloc proprie realizărilor mari şi fericite în viaţă.

Patronul trustului de presă de care aparţine Clickr! este Dinu Patriciu.
Ca tot omul cu limite, pricep greu cum de miliardarul liberal nu face vreo legătură cauzală între pomenitul tip de educaţie (sau barim de încurajare pe tiraj mare) şi starea unei naţiuni, de care altminteri se îngrijorează foarte în editorialele domniei sale din "Adevărul".
Ori poate am citit eu prost, iar Dinu Patriciu solicită în cele articole personale doar condiţii mai bune pentru afacerile sale?


Că veni vorba (v-aţi învăţat probabil cu săritul de la una la alta al subsemnatului... Cum, ş-ăsta decurge din educaţie extremistă?? Aşa o fi, dar subsemnatu' se străduie să nu-şi blagoslovească odrasla ori apropiaţii cu atare tip de comportament, eventual să-i înveţe să reziste la aşa ceva, să-şi mîie bărcuţa cum vor ei, şi mai puţin valurile...)



II


Citesc cu încîntare un material de Cristian Hostiuc, în Ziarul Financiar. Mă speriasem degeaba că acesta şi dl Pîslaru alunecă spre stînga şi tabloidism, cu alarmări pasămite inutile...
Sper ca dl Hostiuc să se supere dacă-i preiau poza aici, dar vreau doar să-i fac mai atractiv această bucată de post, care îl vorbeşte de bine, drept autor bun de stimat..

I-am ales o imagine în ton cu scrisele sale de aici - încă n-am uitat (cred că e ca înotul...) cele învăţate în trustul unde mi se intersectau paşii cu ai lui CH, de pildă cînd mergeam vinerea la ZF să cer un ziar cu supliment literar săptămînal...
Poza e a Sorinei Andreica, o salut pe această cale, mă ajuta cu luare de imagini pentru o revistă din acelaşi trust Publimedia.


În presa de acelaşi tip, Dan Şucu produce un articol interesant...:
Daţi-mi voie să îl reproduc, întrucît nu am reuşit să declar vreo parte a materialului mai interesantă decît altele (sublinierile îmi aparţin):

Foto ZF

Acum trei ani, această schimbare profundă în comportamentul consumatorilor ne-a luat pe nepregătite. Am avut nevoie de câteva luni să înţelegem şi de doi ani pentru a aplica o nouă strategie. De-abia la finalul anului 2011, când Mobexpert a crescut într-o piaţă care a continuat să scadă puternic, vedem rezultatele. Strategia noastră se bazează pe două principii, două idei care ne preocupă aproape obsesiv şi care ne ghidează deciziile: încercăm să privim tot ceea ce facem din perspectiva clientului şi căutăm în permanenţă noi oportunităţi de creştere, noi nişe neacoperite. Nu putem accepta stagnarea ca strategie.

Ingredientul de bază este însă, încrederea. În fiecare zi, mii de oameni ne spun dacă strategia noastră este cea bună. Fiecare dintre clienţii noştri, dintre cei care cumpără, face o investiţie de bani şi de încredere, cu certitudinea că produsele vor livra ceea ce am promis, că se va bucura de ele aşa cum am promis şi că experienţa va fi cea anticipată. Fără respect şi fără a livra valoare în schimbul acestei încrederi, nu am avea nicio afacere, nu am plăti taxele pe care le plătim şi nu am contribui la economia României. Prioritatea Guvernului este astăzi să privească lucrurile din aceeaşi perspectivă, aceea a clientului, a contribuabilului care, prin taxele şi impozitele plătite, investeşte într-un sistem public, sperând că va primi în schimb produse (servicii) care să îi satisfacă nevoile. Ca un comerciant care îşi laudă marfa fără să ţină cont de ceea ce vor clienţii, guvernanţii noştri vorbesc mult prea mult despre realizări, alegând doar ceea ce le convine. Într-un astfel de discurs public, în care chiar şi greşelile devin o realizare, au pierdut legătura cu realitatea oamenilor care muncesc şi plătesc taxele. Există, astăzi, o discrepanţă majoră între deciziile la nivel mare şi planul real. Legătura Guvernului cu "clientul" a încetat să mai existe, iar discursul a devenit necredibil şi nerealist. Această ruptură reprezintă una dintre principalele probleme ale României de astăzi: suntem, cu toţii, prizonieri într-o afacere care a evitat falimentul, dar care n-are direcţie, pentru că a pierdut legătura cu piaţa. N-a livrat promisiunile, iar clienţii nu mai au încredere.

Toate problemele societăţii sunt, în continuare, transferate către populaţia activă din România, fără ca cineva să se întrebe ce poţi cere în mod rezonabil de la contribuabili. O impozitare cu 80% a muncii nu este rezonabilă, la fel cum nerezonabil este şi nivelul taxei pe valoarea adăugată. Acest gen de rezolvări a stabilizat economia, dar a stabilizat-o la un nivel de minimă rezistenţă. Bugetul public este astăzi centrat pe alte nevoi decât cele ale principalilor contribuabili. Nu există rezolvare peste noapte. Nu va cădea din cer soluţia care să schimbe totul de pe o zi pe alta, aşa cum auzim, adesea. Singura cale este să pui piatră peste piatră, într-o construcţie care să stea în picioare şi să aibă un viitor. Singura soluţie este să începi să priveşti lucrurile din perspectiva clientului, să-i înţelegi nevoile şi să începi să le rezolvi. Din când în când, nu strică să şi anticipezi. Nu vorbim despre realizări şi produse, vorbim despre cum putem face viaţa mai bună
.


Aş avea totuşi cîteva observaţii - io, omul dupe stradă (a naibii e pielea pe mine cu formularea asta... Ea de fapt doar coboară bariera inconştientului şi, în consecinţă, va impresiona suplimentar ţinta persuasiunii. După cum aţi recunoaşte erorile, micile scăderi - ca mine în fraza precedentă - iar serveşte persuasiunea, după cum declară un priceput al domeniului, parcă într-un recent Business Magazin).


Uf.
Cum ajunge un fir de nisip pentru a încurca un angrenaj altminteri cvasi-nemţesc...

Dl Şucu vede lucrurile unilateral. Cu un singur ochi.
El are în vedere doar clasa politică.
Recte, îşi clădeşte argumentaţia doar într-o zonă, întîmplător şi aceea care îi convine.

El nu are curaj (ori există vreun alt motiv, cum ar fi vreo dorinţă de a nu se extinde excesiv) să se pună şi în locul Guvernului. Care o fi lichea, dacă-mi este permisă personalizarea unui corp instituţional, dar şi el ţine cont de client. Ghici cale e acesta?
Păi pe de o parte o fi alegătorul, pe de alta sponsorul cu ajutorul căruia poate milui mujicul cu votul interesat nu doar de clipuri tv, ci şi de o găleată, o sticlă de ulei (ăsta e în litri sau în kilograme?).
Cam aşa vine treaba...

În acelaşi timp, caut să-l înţeleg şi pe patronul Mobexpert. În sensul că a înţelege pe celălalt are totuşi limite, dincolo de aceasta din urmă riscînd să distrugi şi ceea ce posezi deja. Aşa că alegi, fie şi inconştient, răul ăl mic.


Iar pentru că mai sus am vorbit de persuasiune: ştiu că uneori şi la unii prinde să fii ferm şi chitit... La alţii, precum tastatorul de aici, un semn bun şi născător de simpatie suplimentară este să vadă un semn-două şi de autocritică: Aici am greşit şi eu... Căci a vedea doar bubele Executivului (este vorba de acela al Ţării), aia poate şi... un cititor de Clickr!.




III


Aici trecerea de la una la alta ar fi cel mai frumos reprezentată de o trimitere la o melodie. Chit că tumultul ideilor (lăsa-ţi speranţa că posed aşa din cînd în cînd!...) e sugerată mai degrabă de piesa parcă mai degrabă născînd o situaţie-monstru, remediată însă la finalul albului...


Revista Forbes, ediţia România, număr 20 februarie 2012.
Titlu mare, pe copertă: "Tu ce-ai făcut pentru România?"



Nu ştiu dacă ceea ce fac eu mai jos este strîmbat din nas ori observaţii (nu le adaug sintagma de bun simţ, mă feresc de aşa ceva, e ca formula oameni de bine a cuiva...)

Din start, observ că întrebarea nu putea fi - truism? -  decît din familia care dă naştere la aşa ceva...
Aceea a naţionalismului cu anasîna. Aceea din secol 19, 20...
Nu vă revoltaţi, aşteptaţi să mă explic..

La rvemea implementării vorbelor mari în România, probabil şi în lume, scopul emanatorului era din start să bage acel lucru cu orice preţ în capul şetăţeanului. Nu exista loc de altceva, de dubii, de compromis... Iar totodată, dacă vreunul din pălmaşi cîrtea, păţea ca un colonel Sturdza în primul război...
Mai exact, Noi am decis asta, pă ea mergem, iar pe adversari îi săltăm din coloana celor deja convinşi/speriaţi...
O să zicem vă văd eu lucrurile în negru... Dar rămneţi totuşi pe fir...


Aici, la pastila mare şi frumoasă, dezbaterea e moartă dinainte de a începe.
Căci pînă şi termenii deja nu lasă loc de întors.
Deja se subînţelege că există vreun raport de satisfacere între cetăţean şi statul unde s-a întîmplat să se nască. Adică eu să am pretenţii de la acel stat. Ceea ce nu ar fi groaznic...: a) dacă eşti infantil şi ceri doar tu, rumînul  b) dacă ceri şi oferi (cum dau şi autorii grupajului în cauză impresia că ar fi cazul aici).
Eu unul - fără a ţine să extind aria unei aşa optici - găsesc din start aiurea cum e pusă problema. Cum am zis, poate nu văd aşa o eventuală raportare la tata-statul român (căci hai să fim serioşi, Ţaraaaaaa e o pălărie trasă pe ochi a unui tip al naibii de pragmatic, Statul...)


Bon.
Să presupunem că e vorba de a da şi de a primi în schimb.
Cei de la Forbes - şi în numesc aici pe dl Ionuţ Bonoiu, redactor-şef - umblă un pic cu fofîrlica. lasă de înţeles că e cu trade, cu dat şi luat, dar încă de pe coperta e aruncat fixatorul (cum era blocat în fotografia alb-negru procesul de developare).
Adică e punctat numai ce dă omul de rînd, ba într-un registru care nu e fair, acela de pînă în 1989 (nu e vorba doar de Ceauşescu, ci şi cam de toţi, de la Tudor încoace):

"Am salvat de la pieire o uzină" (snif! - mic puseu de plîns eliberator -, ar fi scris în benzile desenate tip Vaillant)
"Am înfiinţat şi dezvoltat ONG-uri"
"Am creat  mii de locuri de muncă" (în fine, ajungem la retorica momentului!).


Cutare mediocru e accetat şi el la panoul de onoare, dar cu preţul autocriticii:
"Am făcut prea puţin pentru România"


Aici ne putem întinde multişor şi zău, ca unul care se vrea un al doilea Caragiale (voi reveni asupra ideii...), mi-aş exersa noul drum pe aici...
Dar pe moment trec un pic mai departe.


Ce ne vine de purcedem la asemenea gesturi? 
Mă refer la grupajul lui Forbes (altminteri am simţit acţiunea niţel ca nuca în perete, fie şi doar raportat la stilul reprezentantului Forbes-mamă, Ben Bernanke, cu articol la doi paşi.... De altfel, mă devoalez, infantilismele văd că sînt prezente şi în ate părţi al acestui număr de revistă, cu salvatori de la BGS care au sărit să deszăpezească, prin cătune).

În nesfîrşitul orgoliu ordenian, mă voi cita pe mine (că din lista nesfîrşită de lecturi ale altora nu am cum...).
Pomeneamd e curînd că, după gică-contrismul adolescentin, urmează perioada de conformism. Care în sine nu e neapărat supunere, cît învaţare de meserie pentru a ocupa un loc cît mai sus, şi mai cald şi mai etcetera.
Cînd aşa ceva primeşte în grefă vreo nostalgie din vremea pionierei, lucrurile capătă nuanţele, fondul grupajului din Forbes.

O să spuneţi că, probabil, dl redactor-şef nu a cîntat "Am cravata mea...!".
Aici ne jiunginim (Carl Gustav Jung, ) însă, adică intervin arhetpurile... Şabloanele societăţii în cauză, care, o ştiţi mai bine ca mine, acoperă perioade deloc scurte de istorie...

Sub acţiunea tuturor acestor factori, nu trebuie să mire materialul din revistă.
La bani mărunţi, dincolo de mici răutăţi scăpate în timpul naşterii, nimic nu trebuie să mire. Inclusiv faptul că pînă de curînd am umblat - în vreo chestiune oarecare  ca orbii şi n-am văzut ce era atît de evident... Nil mirare, parcă aşa ziceau anticii...)


Repet, setul "Ce ai făcut pentru România" este de extins... Face banii (probabil voi reveni, dar privind lucrurile strict din zona celor ce răspund anchetei)!
Mă opresc doar la vorbele mari debitate de reprezentanţii Industriei de comunicare.
Publicitatea.
Or, dincolo de faptul că mă amuz teribil la unele clipuri, mai vin şi eu ca omul cu metroul. Acolo, un afiş: "Trei dintre patru călători... ar putea avea probleme cu gingiile". Vorbele cu pricina au parte din de garnitura domeniului, omuleţi colorai diferit, linii unduite care săd eschidă mai uşor credulitatea etc.


Cum să numesc, în iritarea-mi... infantilă, această tehnică?
"Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-i miroase..." - avînd în vedere că publicitarul  nu a afirmat nimic deschis (jenă mare nu ar fie existat oricum, căci trebuie şi gura noastră să mănîncă, nu?), dar te-a lucrat sănătos la minte, în sensul dorit...
"Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot..." - 



Am mai spus-o, vorbele mari mă pun automat în gardă, după cum aş pricepe că ele sînt necesare pentru funcţionarea unei societăţi. Dar hai să nu sări peste gard...
Haideţi să lăsăm voroavele gen "România m-a învăţat să preţuiesc munca cinstită..." Chiar dacă emitentul  are socoteala lui, parcă nu i-aş da drumul cu uşurinţă să zboare sub Carpaţi...




III



Stilul pionieresc, ce place azi nu atît părinţilor cît bunicilor (văd destule, numeroase cazuri cu tineri care ţin să plcă, fie şi inconştient, bunicilor - din motive psihologice de înţeles, dar demne de analiză aprofundată), apare şi în alte materiale din revista amintită.
Nu putea lipsi în editorialul lui Ionuţ Bonoiu, om altminteri demn de toată simpatia... Cum, nu au loc sub aceeaşi umbrelă simpatie şi observaţii precum ale mele? Dimpotrivă, eu am auzit că abia stilul acesta plus afecţiunea părintească (cel puţin după etatea de 7 ani) sînt la baza succeselor în educaţie...
Întîlnim în respectivele rînduri multe vorbe care dau bine, respectiv nu distrug iluziile celor sub 30, pentru a reproduce o formulă a autorului.
"Există în această ţară (şi deopotrivă în milioanele de români din străinătate) o mare dorinţă de a ne îndrepta scara de valori compromisă..."

Or.

De la Tudor - Vladimirescu, pe care l-am mai pomenit - păi tot dorinţă de a drege există. Şi vă asigur că nici paşoptiştii nu erau nesinceri ori rău intenţionaţi. Ori aceia care clamau în primele luni din 1990 despre cum tinerii vor îndrepta pe drum luminos Ţara (pînă şi venerabilii ţărănişti îşi ornau discursurile cu aşa pastile!).


Nimeni nu ia măcar de ipoteză că poate lucrurile nu se pot îndrepta.
Este ideea inconştientă la care totul se blochează.
Nimeni nu o acceptă, şi o fi omeneşte. Mai ales c-o exista şi ideea-arhetip că noi merităm tot binele din lume, mai mult ca alţii, situaţie în care ecartul, dificilul/realitatea de acceptat devine şi mai amplă.

În context, la stadiul ăsta lumea normală se revoltă: "Cum, dom'ne, să spui aşa ceva...! (a ucide mesagerul, a arunca spre el izvorul aiurelii, n.m.) Da' există soluţii! Eşti dumneata pesimist (formula este dintre cele totuşi amabile, n.m.)!"
Dacă, prin absurd îl convingi niţel de situaţie - şi nu fuge între timp fizic, ca la orice viol spre inconştient - acceptă că "Da, aşa o fi, dar nu poţi să spui asta în public... Societatea n-ar putea exista cu aşa idee, fie şi reală".
(Mama lui de Mare Inchizitor!)

Eu cred că lucrurile se pot îndrepta, măcar la nivelul cuiva care suportă neplăcutele, doar ducînd totul la zero. Zero fiind realitatea. Abia de acolo ai aruncat din balast, dar ai şi căpătat forţa interioară de a susţine terapia aferentă.
Poate lumea largă (voiaţi să spun plebea?) nu va accepta în veci aşa gînduri... Pînă şi Hitler şi i-a dus pe ai săi, la construcţii de autopstrăzi, de Luftwaffe etc, cu vorbe dulci., cu un morcov corespunzător în faţa animăluşului...
Dar măcar unii, neamuri de Casandră, îţi pot risca reputaţia, viaţa socială punctînd cele de mai sus...


"Fericirea începe în clipa în care îţi pierzi speranţa"



IV

Rămînînd în zonă / pe firul Apei, aş puncta un articol probabil glumă despre generaţia viitorului.
Înţeleg că trebuie să funcţionăm cu iluzii. Respectiv să ne ascundem dorinţa de afirmare către scaunele huliţilor înaintaşi inclusiv prin pastile. Dar nu mă pot face că nu văz ce şi cum...

Domnul de mai jos este un doritor de a duce Ţara pe drumul cel bun. Prin politică, dacă am înţeles eu bine.



Deja aici se pune problema ca să înghite subsemnatul un hap.
O adaptare la realitate, moment pe care probabil îl vor fi trăit cel puţin cîţiva pe la 1990, văzînd evoluţia unui caragialian Coriolon Drăgănescu.
Nu că dl Radu Tătucu ar fi un asemenea personaj. Dar cel puţin de atunci (dacă nu de la Adam) se tot visează excesiv de romantică la a schimba ţărişoara...

Ce-i drept, ezit în a traduce, de la finalul articolului, vorbele:

"...Scopul final este dezvoltarea României prin implicare civică, transfer de cunoştinţe şi profesionalism"

drept naivitate ori seminţe ale unui viitor cinism de zile mari, inevitabil în lumea politică carpatină (dacă ziceam "dîmboviţeană" suna că aş lua-o la mişto, or eu o accept cum e, fără extaz, bien sur!).

Sînt curios dacă l-a citit pe Constantin Argetoianu, un bun şi competent cunoscător al fenomenului politic-uman românesc...
Ceva îmi spune că nu.



Cum aş drege au, al lui Ordean lucrurile...?
Am arătat, pe de o parte, că trăiesc bine şi observînd realităţile zis sinistre. Asta şi pentru că, pînă la urmă, o lupă deformantă există şi în noi, la care merită lucrat - ce frici, ce dorinţe ne tulbură de-i ridicăm României ticăloşite aşa piedestal al atenţiei?
Apoi, dacă şi dacă..., cred că sistema paradoxală, pomenită de Matei Georgescu în manualul de psihologie al singurului an de facultate urmat de subsemantul, ese să faci pe dos.
Nu ştiu exact cum, dar pe acolo ar fi o şansă mică pentru inadaptaţi...

O fac însă cu fiul unii, cu destui oameni...
Pasămite leneveşte copchilul? Păi să lenevească... Acceptînd situaia, cu un mesaj paralel nonverbal niţel diferit, îl detensionez pe june cît să se apuce, fie şi un pic mai încolo, mai cu spor de lecţii. ori peste ani, mai cu folos de lecturile a căror lipsă i se reclamă azi.



Încheind.
Mult infantilism în numărul de Forbes pomenit.
Unde pînă şi o reclamă are titlul:  "O poveste frumoasă: de la Tîrgu Mureş la Braşov, via Bratislava, Paris, Milano...".
Cum, e tehnică de advertising? Se poate, dar cînd mai multe indicii se înfrăţesc într-o direcţie, şi nimica mişcă...


Last.
Citesc cu plăcere publicaţiunea în cauză.
Datorită ei, mă defulez, respectiv am - pornind de la ce - să mă dau deştept.
Îmi aduce aminte şi de designul cuminţel de revistă pe care el practicam eu însumi, pe vremea cînd domeniul nu mă lăsase şchiop la mal.

Fiul meu cel mare îmi propune să aplic la un concurs de afişe, parcă.
Îi spun că instinctul mă trimite spre altceva, chit că nu ştiu clar (a se citi: nu îndrăznesc nici să visez, deoarece conexiunile suficiente sînt departe de a fi fost zămislite în interior, respectiv nu am îndepărtat îndeajuns din iluziile goale).
Vreau acel apartament în plus, identic şi simetric cu cel posedat actualmente. E vorba de un imobiliar al minţii.

Cum, bat cîmpii?
Bine, nu e cazul meu, dar ce-or fi zis aşa şi despre unuţ Lenin cîndva, iar apoi pînă şi mînuitorii săi germani îi sigilau garnitura în trecere prin Vaterland...


"Avîntaţi-vă fără reţineri, viaţa vă va răsplăti în acelaşi mod".
Poate şi dl Tătucu - pomenit mai la deal - face exact acest lucru.
"Critica să hie nişte ochelari, nu o nuia"
Am să ţin minte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu