marți, 7 februarie 2012

[UMAN] 7 februarie 2016


I

Vorbeam de curînd despre construcţia psihică, cel puţin cum o intuiesc eu. Ai la bază modul de a vedea lucrurile al părinţilor.
Dacă ăluia i s-a părut că exuberanţa, bucuria-s lucruri de blamat, ai pus-o niţel...
Pentru că nu prea ai cum te opune cu uşurinţă.

Responsabilă cu sentimentul de vinovăţie era mama.
Nu ştiu cît o afecta pe ea, ori o masca bine, cert este că mi l-a plasat mie din plin.
Amănuntele nu contează acum...

Cert este că dac-am scris niţeluş mai dezinvolt posturile privind trecerea-mi prin şcoala generală, să te ţii acum f...! Aaaa, ai fost prea dezinvolt, prea obrăznicuţ, n-ai respectat maturii.
Şi ai pierdut timpul cu aşa scrieri!

Mda.


Plus că subsemnatul, gură mare, e corijent din plin la realizare profesională. Mă uitam că amicul şi colegul Răduţă primeşte mailuri la ispe, dacă am reţinut bine.
Eu le primesc, figurativ, unde şi-a rupt Inaniţia gîtul...




Totuşi.
Nu c-aş fi teribil de fan al romanţelor şi al cînticelor bătrîneşti.
Dar îs foarte importante sănătatea şi tinereţea sufletească.
Poate n-ar trebui să mi le desconsider.

În paralel, de asemenea pe linia lui Mi-au murit lăudătorii, aş puncta ceva.


Mă nimeresc deseori pe Facebook.
Destulă invidie pe dispoziţia junilor (adică a marii majorităţi de acolo...) de a fi ultra prezenţi. Îndrăzneţi, curioşi, băgăreţi, ultraactivi. Frumoşi.
Ah, ce gheară mă cupriiiindeee...


Dar.
Dincolo de vreo analiză mai a la M.O. despre fenomen.
Ştiţi cum se destramă o generaţie foarte curînd după beţia asta?
Din acelaşi senin din care a venit dezinvoltura apar piatra de moară şi necheful.
O spun ca unul care a urmărit dese reprezentaţii de acest gen

Să privim generaţia lui Cornel Patrichi ori chiar şi aceea recentă a Andreei Raicu.




Iar ceea ce pica amuzant pe buzele şi în atitudinea unui tînăr, capătă ca din senin o glazură deseori disgraţioasă. Un Piersic jr. opinează în continuare plăcut minţii, semn că nu i-au trecut degeaba anii, în vreme ce o O. Pel. adaugă nostimadelor o singuranţă de sine a celui răzbit pasămite prin viaţă.


Ca urmare, dacă s-a întîmplt ca infantilismul (are şi dezavantaje!) să ne servească la ceva spre senectute, hai să nu ne tăiem singuri pomul!...



II


Aparenţele... (chit că lumea destupată - nu-i cazul meu, eu le miros abia acum! - are idee ce şi cum cu ele...)

Cutare la televizor (Ghic ce 3? Antena, bineînţeles!) caută chichiţe noului guvern.
Mă irită.
Realizez însă scurt că acel căutat de nod în papură (aaa, păi decezia comisiilor de specialitate e consultativă, dar e în Constituţie ca ele să fie întrunite, carele nu se poate însă, căci noi ne-am retras din Parlament...) e semn de neputinţă.
Aşa verdict e de tratat totuşi cu prudenţă (şi să nu ne alungim în braţele orgoliului învingător...), căci gheara unui leu sau barim a unui coiot rănit nu e deloc simplă...
Concluzie intermediară este şi că belelele ce ne vin în faţă - aduse ori ba de bravii semeni - sînt totuşi de rezolvat, nu de iritat la ele.
Îmi luă ceva timp pînă să ajung la deşteptăciunea asta...

Totodată, mi se întăreşte o idee recentă: deseori adversarul are arme tocmai pentru că noi reacţionăm, vorba lui Ceaşcă la Tîrgovişte, la provocări. Carele ne tulbură, iar opinentului îi oferă energie.



III

Mi se întîmplă să comunic în scris cu un superior, şef al departamentului de securitate al unei instituţii oarecare. Om de vreo 30 de ani, dar din inerenta categoria a celui zis fără mamă, fără tată...
În sine, îi scriu clar, la obiect şi - cred - necesar.
Omul - altminteri tipul clasic, de Javert (vorba lui Hugo: "Poliţia e bănuiala întruchipată") - îmi răspunde amabil şi încheie cu "Mulţumesc foarte mult!".
Nu exagerez (nu am pe moment textul la îndemînă), realmente părea un copil în relaţie cu un adult!

Aici, două observaţii.
E absolut normal ca ceea ce avem la suprafaţă să posedăm în invers în adînc. Vrem să părea, să spunem, maturi şi siguri pe noi, păi inerentele,omeneştile copchilării şi nesiguranţe sînt la beci. Al sufletului.
Valabile şi prea avalabile inclusiv la bărbaţii în floarea vîrstei (la nişte pusee deocheate din ultima vreme am privit mai mult la unii domni. Cîtă nevoie ar avea de căldura şi încurajarea Tatălui, nu cel ceresc, s-o spunem!).

A doua observaţiune (ar trebui să mai răsfoiesc un dicţionar de sinonime...) este că dacă sesizezi trebile astea iar apoi încerci să profiţi măgăreşte ori măcar  să te rîzi de respectivul, din mare înalt pici. E puţin, inclusiv aici, între extaz şi agonie...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu