miercuri, 22 februarie 2012

[UMAN, PERSONAL] Jurnal, 22 februarie 2012


Ca tot raţionalul care se respectă, spun şi eu despre cifra 13: Întrucît este inutilă, ce rost mai are să şadă în călindar? S-o scoatem!

Spun astea pentru că su
bsemnatul scrie el ce scrie pe aici, savant, dar la bani mărunţi apleacă urechea la horoscop, la vreo doamnă Urania...
Unde, să fie o lună, eram asigurat că zodia-mi intră într-o perioadă fastă.
M-am scos!


Că se nimeri sau ba, văd totuşi ceva semne bune...



Dar încep cu ceva gen butadă...
Mă urmăresc nişte tipi, autorităţile, prin Bucureştiul anilor 30-40. Fug io ce fug - nimic!, căci ştiţi cum e cu capul pe pernă: dacă s-a decis să se ia careva cu reteveiul după tine, nu scapi, cel puţin pînă la trezirea lac de apă, în crucea nopţii.
Eeee, şi cînd să pună mîna gealaţii pe mine (attention, erau bărbaaaţi...), m-am vîrît cu nu mai ştiu cine într-o groapă, unde, pentru camuflaj, am tras deasupra ce se nimeri prin preajmă, nişte materiale rămase după o construcţie lălăită,  din preajmă. Teoretic era OK, numai că-n acel buluc adus deasupra era şi un cîine mort, ce mi s-a părut mie c-a îngheţat într-opoziţie rînjită.
N-am avut ce zice, după cum nu m-am speriat ori jenat tare de el.
Cam acolo m-am trezit...


Am realizat c-alde cîinele e o persoană tare apropiată, care zîmbeşte des. Şi nu întotdeauna din inimă.
M-am mirat un pic, deoarece mă tot zbăteam să scap de compania ei, a acelei doamne (uite c-am devoalat).

La vreo două zile, cine fredona pe la serviciu, să-i treacă urîtul? Eu, şi anume Nu mă mai despart de tine... (să nu exagerăm şi cu următorul pasaj: Pînă-n cea din urmă zi...)
Cam aşa şi fu în sensul că relaţia s-a reconsolidat.





O problemă ar fi cu fiu-meu Radu, care, sesizînd răceala conjugală uneori, primeşte de la mine o explicaţie cum că tare curînd, drumurile mele şi ale doamnei în cauză o să se despartă. Că aşa e specia, ne anună după cheful ei şi nu al nostru, dar totuşi o limită egzistă...
Ca să nu-l dezorientez, tulbur (ţine la doamna cu pricina, juniorul, căci e opusă mă-sii şi se completează astfel...), va trebuie să apăs pe pedala diversităţii Vieţii, care ne duce bărcuţa cum vrea muşchii ei...



Altminteri, de unde mă zăpăcise lectura din Corneau (din care v-am redat şi dvs. o parte) că sînt din categoria pe care nu-i iau fiii de exemple, de modele (şi deci să te ţii belele pe capul lui Next generation...), m-am trezit că Radu scrie... Mai păcătuia el şi în trecut, dar de data asta umplu aproape două caiete dictando. Un fel de jurnal, dar amestecat cu ficţiune... Tuşă ca la etatea lui.
M-am bucurat, dar apoi m-am dat să fiu atent dacă apucă să-mi zică şi mie ce ar vrea să spună, diurn, şi nu se defulează cu condeiul...
După cîteva zile, alt prilej de bucurie paternă... Radu urmăreşte încîntat pe tipul ăla de supravieţuieşte prin locuri care de care mai sălbatice (la mîncat şerpi şi broaşte nu le am, i-am mărturisit junelui familiei). Semn bun, şi-a spus tatăl, nu va fi un mocăit, un mototol. Dar am realizat şi cuţitul ce se ivi prin preajmă, cu două tăişuri. Automat îi voi spune şi eu ce practic pe munte, după care va urma pericolul să nu-l atragă aşa ceva, căci destul riscă unul vara, săptămînal, pe buza morţii fie şi frumoase.
Să vedem ce facem...


În context, şi aici corespund cu Urania, m-am trezit schimbat interior într-o problemă. De care îmi dădui seama abia acum.
Am fost multă vreme jucărie între cele două compartimente, inconştientul şi Superegoul. Pe primul îl cam gîdilăm noi în cap, că e prea cocoşat de Soţietate, dar mamă ce primul e la mîncat ficaţii. Iar eu fui pînă de curînd (poate şi după ce m-oi gagarisi, la n ani...) poştă între ei.
Ş-acu am realizat brusc - dacă vreţi mă credeţi, dacă nu, nu!... - că am insula mea între ele. Am, nu mai ştiu a cui vorbă e (dar mi-o amintesc acum subit) un hinterland statornic în care să mă refugiez. Horney?


În ton cu astă situaţie, am realizat (o mai mirosisem eu în ultimele luni, dar nu reuşeam să schimb lucrurile...) că pînă acum, la apariţiei vreunei situaţii de viaţă, dintre sutele dacă nu miile care ne ating zilnic, eu reacţionam în funcţie de ce îmi spusese careva, părinţi (cu precădere mama), autorităţi şi care o mai fi.
Adică nici nu apucam să văd cu ce-s de fapt în contact, că venea pleaşcă biciuşca, durerea, ordenul care mă trimitea în cutare direcţie.
Ş-am zis cam de-a face cu o mică prostioară, chit că viaţa, lumea or fi pline...
Păi cum vine aia să nu am contract cu stimulul, cum i-ar zice psihologii? Păi normal aşa e, să văz cu ce am de-a face, iar apoi să iau decizia potrivită...

O să ziceţi, că ştiu ce a naibii e pielea pă voi!, că îmi apare în fine un prim semn de maturizare. Deşi, la o adică, avînd în vedere vîrsta-mi matusalemică, e discutabil de-l voi apuca şi pe al doilea...





Ia să vedem cu ce se mai leagă piscul atins şi pomenit mai sus - căci principiul dominoului e încă la modă...



Aaa, e o mică urmare tot Corneau... În vreme ce mergeam către un mare centru comercial să-mi rezolv o inavuabilă, mi-au căzut ochii pe un tip. 38? 40?
Care mi-a trezit simpatia.
Eeee, dar aşa ceva nu se face, că să-ţi spui fie şi ţie că un tip îţi place...
Ş-aici mi se aprinse lampa.

De fapt, eu nu am purces serios la traducerea părţii a doua a conspectului personal din Corneau şi pentru că urmează acolo o bucată despre hoomosexuali. Pură întîmplare, categoria aceasta fiind de fapt a treia dintr-o claie mai mare, pe care Corneau o numeşte a tipilor cu tată absent şi mamă prea prezentă.
Fereala dracului pe capul meu...
Da' de ce începe ăsta tocmai cu aşa ceva episodul doi? Nu cumva...? Ce cumva, în mod sigur....!
În mod sigur, ce?
Păi în mod sigur ai gusturi pidosnice, că ştim noi, că uite şi ce meclă ai..


Atîta doar că azi mi se aprinse o fericită lampă.
Cred io.
Noi, bărbaţii, alergăm ca proştii între două extreme. Nu ne apropiem cam deloc între noi (mă refer la amiciţie, nu la bere sau bancuri în salopetă), ori ne apropiem din categoria pipăit, dor de sculă şi mai ştiu eu ce...
Atîta doar că la mijloc e şi zona unei amiciţii cît se poate de la locul ei, dar oferind satisfacţii.
Asta pentru că nu mai ţii să descoperi Bărbatul care ţi-a lipsit în copilărie, te-ai lămurit cum e şi cu lipsa, dar şi cu puroiul care năpădeşte lucrurile nerezolvate.
Puroi înseamnînd un siloz mare de neştiute, dintre care aş identifica totuşi agresivitatea, Inclusiv aceea decurgînd din firea copilului, care nu le are cu morala. El vrea mult şi gratis. Şi că de ce n-a fost tata în preajmă să-i dea universu şi traiul fără probleme? Eventual, dacă are sămînţă de filozof, să reproşeze că l-au adus de Dincolo, unde era bine, fără să-l întrebe...

Bineînţeles că tărăşenia asta e dublată de multe ori de lipsa de siguranţă, care un simţămînt al dracului de inacceptabil (şi pentru că Io-s persoană deosebită, centru al universului, şi nu poa' să mi se întîmple mie aşa ceva...). Care ia chipul ofticii, deseori neştiută nici ea dar totuşi mai aproape de suprafaţă Oceanului psihic personal.

Bineînţeles că se vor găsi în continuare cîrcotaşi, care să hlizească: "Pă cine duci mata, bre?..."
Să fie sănătoşi, eu rămîn cu părerea că am mai aruncat o basculantă de căcat din grajdul lui Augias. Cel personal.



Ce mai e de scris?
Să fi trecut următoarele prin tastatura acestui blog?

Realizez că lucrurile pentru care ne luăm deseori la şuturi (hăăă, şi ce nesfîrşită e acea zonă!) sînt totuşi parte din noi. Carne din carnea noastră, cum ar zice poeţii clasici şi naţionalişti.
Nu zice nimeni să ne punem grumazul sub cizma unui inconştient deseori dur în egoismul lui, dar acela e totşi parte din noi, e un cap al - ziceţi-mi o chestie cu mai multe tărtăcuţe care să nu fie balaur! Un Ianus, chit că asta avea trei capete, plus renume nu tocmai de pus la rană.


Metrou, cînd cu satisfacerea viţiului de azi dimineaţa (fu delicioooosss!)
Grup de adolescenţi. Nişte Buţă ("Oraşul cu salcîmi"?) ai momentului. Gură mare, pumni în gură aplicaţi altora prin relatări intenţionat zgomotoase şamd.
Îmi picau prost. Mai să nu te apuci să vezi de fapt unde e problema, căci totuşi este una la senzorul personal.
Ş-am realizat să stilul acela frust, destul de mitocan şamd al adolescenţilor (17 ani?) are un efect măricel la nivelul inconştientului celorlalţi, al maturilor mai exact.
Are pentru că este agresivitate şi încă una dură, doritoare să domine. Este de fapt reprezentarea focului care cuprinde adolescenţa, poate şi pubertatea, atîta doar că atunci nu-s mijloace (m-am trezit cu Radu postînd pe Facebook un glosar cu expresii foaarteee deocheate).
Pînă acum crezusem că ne oftică la acel tip de băieţi invidia pentru vîrsta lor, plus iritarea că procedează oarecum incorect,  adică se adună mai mulţi şi-şi fac curaj... Mai bănuiam şi-o glandă a noastră, cu exact acel produs, dar pe care vîrsta şi mai ales îmbătrîinirea ne împiedică să uzăm de ea. Iritîndu-ne însă că alţii o au fresh şi în plină funcţiune.

Apropo de acel tip de comportament, observam ieri parcă faptul că tinerii care se dau mai băţ, între 20 şi 25 de pildă, cum suie în metrou cum butonează imediat la telefoane. E clar că dau astfel peste gură multor voci din interior, care nu glăsuiesc tocmai plăcut pentru Imaginea lor de sine. Pentru cît cred ei că merită sub soarele acesta.
RECUNOSC A POSEDA ŞI SUBSEMNATUL ATARE ATITUDINE (atîta doar că are ceva idee de situaţiune).


În context, priveam ("Bre, mata, Unchiule - vorba unuia din grupul adolescentin, cînd mă avertiza că scaunul dorit prezintă o mică baltă de apă - altă treabă nu ai, vreo carte, un ziar, un cum îi zice, d-ăla cu muzică...?)...
N-am, c-am ajuns la vîrsta aia proastă, maziliană, cînd deşertul înfloreşte muuult mai rar, aşa că trebuie pentru ca să accept nisipul...
Deci, priveam la un posesor de jeep / gipan.
Aaaah, să vezi ghiară de invidie!...
După care mi-a răsărit brusc întrebarea dacă acel tip zolid, tip Berbec, se simte bine fără Uriaş?
N-aş băga mîna în foc că e în apele lui fără măgăoaie... Aşa e mai valoros, dar şi apărat.
De cine apărat? Păi inclusiv de proiecţiile personale.


Să mă explic.
Oamenii aceia evoluează (de ce tocmai acolo, se poate discuta...) în nişte medii extrem de dure. Faptul că se poartă şi cravată pe acolo nu îndepărtează sălbăticia reală a palierului. Iar acolo de pierdut nu e vreun dinte, ca urmare a vreunui pumn de săpător şanuri stradale, ci sume măricele / colosale. Dor de a pîrli pe altul pe care îl au toţi acolo, inclusiv io dacă m-aş înscrie în cursă..
Prin urmare, fiecare are propria agresivitate, cultivată chiar, chit că asta îşi  permite şi viaţă proprie, necontrolată, prin inconştient. Posesorul simte ciudăţenia, ba ar şi ghici ce şi cum, numai că nu şade bine să te ştii doritor de strîns gît pe careva, aşa că proiectezi sentimentul, răutatea, pe celălalt.
Iar un jeep te fereşte la fix de agresivitatea celuilalt.

Zic şi io...


Că veni vorba de zise...
Aţi văzut ce razna o luasem acum două zile, cînd mă voiam al doilea Caragiale.
Parcă nu aş renunţa de tot la idee...
Chit că uneori, ca aseară (cînd B. Chrieac explica doct una sau alta, din domenii la care îs tufă), mai-mai să mă iau la şuturi pentru nesăbuinţa de a proclama aşa ceva...
"Auzi tu, Caragiale vrea să fie dumnealui!"


În parte tratasem asupra subiectului în precedenta mărturisire, că la o adică nu-i de colea să dai şi înapoi, dacă ceva te depăşeşte... Vreun vis - carele altminteri iese teoretic de capul lui, din acel Inconştient personal şi - prin definiţie - indepandant...
Io zic că-i bine să visăm...Poţi ajunge altceva.
În acelaşi timp, chit că mărturisiri precum următoarele pică prost pînă şi unor tipi de treabă, cred că posed calităţi interesantissime. Şi cu putinţă de dezvoltare în continuare.


Subsemnatul amestecă, cu un linguroi de originalitate izvorît din nesupunere, istorie şi psihologie, dar şi cultură generală. Chit că nu poate face paradă deultima, precum Steinhard, în Jurnalul fericirii, de pildă.
Şi mai am o calitate. Mă feresc să fac trăznăile văzute la alţii. Asta şi pentru că, măcar de ai ajunge ori ai ajuns în vîrf, trăznăile în acea categorie îţi asigură la consum o fiere care strică tot.
Mă uitam la Alexandru Athanasiu, fost PAC, PSDR, PDSR, acum PSDR...
Îh, să fie la el acolo!
Păcat de drumul pînă sus...


Ce mişto e seara, mai-septembrie, pe malul Lacului Morii...
"Tata, mai scrie acolo Nu fura scara! Te împuşc din bloc!", am văzut eu la colţul lacului, cîndva..." Parcă nu mai e, Radu, da' era haioasă foc... Or fi existat potenţiali hoţi care au luat în serios zisa vreunui pescar obosit de depăşirea zilnică a micii verticale de beton de la buza barajului..



PS
Tînărul Radu ("Bă, Radu, caută să nu te sperii de ăştia mariii... Căci peste nişte ani ei or să fie nişte rablagiţi, iar tu în floarea muşchiului") de care tot pomenesc, iată-l mai jos acum nişte ani, dar la fel de drag lui tata - pe cît se pricepe ultimul la acest sentiment.
Verdeaţa Văii Albe, Buşteni.




















4 comentarii:

  1. In sfarsit o vad si eu in fotografie pe doamna ta.
    Inainte chiar sa schimbe personal vreo vorba cu mine, ti-a deschis ochii ce sora malefica ai :)).

    RăspundețiȘtergere
  2. Perseverare...

    Eu sînt de acord cu ea şi azi.
    E o afirmaţie, nici gînd de ambalări. Pot vedea pe cineva în vreun fel şi - în acelaşi timp - liniştit.

    Era o vb după Revoluţie: "I-am ierta... dacă ar veni să să-şi recunoască greşelile".
    Am înţeles însă că există (multe) lucruri de neschimbat, chestie de mecanică elementară a sufletului.

    Daca azi îs un pic mai neprost în ale relaţiilor cu oamenii, asta se datorează şi unor anumite mesaje (deloc puţine) tare parşive...

    RăspundețiȘtergere
  3. Uneori nu noaptea, dar şi ceva zeci de minute 'portent conseil'.

    Ca de obicei, i-am vorbit Anonimei despre comentariul tau de mai sus.
    Ea spune de "scăzut increderea", a semnatarului mai exact.

    Mmm, e prea puţin, prea de manual (şi îndrumător pe drumuri neeficiente pentru cercetător)...

    Am observat de la primele tale comentarii aici ca afişai un gen de familiarism... În situaţia noastră specială nu era deloc unul la locul lui. Am simţit încă de pe atunci că e un mod de a-ţi afişa bătutul pe burtă cu posesorul blogului / autorul unor scrise deloc proaste. Mai mult decît atît, condiţiile gestului indică oricui de buna credinţă că e vorba de a-ţi afişa ascendentul asupra aceluia...

    Se putea extinde cam din start subiectul.
    Dar faptul că derulezi în continuare comentarii personale, deşi e vorba de nişte texte cu anvergură suficient de largă, mă obligă la o re-‘focusare’...


    Sentimentul meu este că ai o teamă de a-ţi pierde ascendentul la modul general. Asupra cui, asupra ce? Şi ce o naşte, nutri aşa sentiment o fi ăsta - altminteri clar in intervenţiile tale precum doi după suma 1+1.



    Observ că în şase ani s-a schimbat mobilul acţiunilor tale în ce mă priveşte. Dacă în 2006 erai animată de răutate cruntă, acum simt (şi nu-s un idiot) s-a schimbat ceva, e mai acut la Poarta inconştientului tău această reconfirmare a controlului (la o adică ăsta putea fi depistat şi în 2006, dar mintea mea nu era deloc coaptă fenomenului), a ascendentului.
    E posibil să fie o chestie de vîrstă, de trecere a anilor, ca să mă exprim mai strict.


    Ce te împinge la a speria de acea posibilă pierdere, n-am idee - deşi cam întotdeauna întrebările atrag în scurtă vreme answer-urile...

    Mai observ şi eu acum ce trebuia să ştiu de mult timp: ascendentul tău de la naştere pînă de curînd... E interesant şi chiar hazos: teama ta... m-a eliberat pe mine de ascendentul tău, între altele făcîndu-mă mai conştient, mai 'luminat' asupra situaţiei.

    RăspundețiȘtergere
  4. Imi pare bine ca i-ai vorbit Anonimei despre comentariul meu. Chiar ii era adresat.
    Mi-am permis un oarecare familiarism pentru ca in scrierile tale ai facut referire la persoana mea si la unele rude comune.

    Textele tale cu anvergura suficient de larga ar avea nevoie de o cizelare a frazei, inainte de la le posta pe blog. Recunosc ca ideile sunt interesante, dar trebuie extrase dintr-o exprimare neclara. Sper sa poti observa in critica mea ochelarii si nu nuiaua lui Sainte Beuve.
    In rest avem cam aceleasi opinii in materie de "problemele tarii".

    RăspundețiȘtergere