joi, 16 februarie 2012

[VIAŢĂ] Diurne, 16 februarie 2012


Intro
Nu puteam nota altfel decît [VIAŢĂ], căci e social, dar mai mult. Idem psiho şamd. Astea toate nu pot fi împreună decît Viaţă.


Spre binedispunere. Aşa, din senin:




I


Pe stradă, la semafor.
E roşu pentru pietoni, dar doi bătrînei au luat-o pe zebră. N-au ei vreo treabă...
Îmi dă prin cap să le spun/reproşez. Imediat mintea, computerul îmi raportează: se vor răţoi la tine.
Deşi au la îndemînă teama (ca la orice bătrîn surprins de viaţă) ori asumarea greşelii, simt din toţi rărunchii precum cea amintită iniţial.
Dacă erau din celelalte două categorii, nu porneau pe roşu...

Că pe urmă i-am depăşit şi am identificat între ei un dintre surorile seputagenare şi tot atît de scrîntite ale cartierului, deja nu mai conta...

Am observat că mulţi vîrstnici se comportă de parcă li s-ar cuveni un tratament special.
(Aş minţi să nu fi recunoscut şi-n subsemnatul aşa tendinţă. Dar o accept, îi spun acelei trăsături că mi-i prietenă, c-o înţeleg şi atît. Eventual - şi unii reuşesc performanţa - putemsă ne acordăm noi înşine tratament special. Fără a leza pe alţii. Loc e destul, frica din aparent senin  să nu dea tîrcoale...)


De ce se manifestă aşa ceva, la acele persoane cu etate venerabilă?
Pentru că e normal. Au încercat şi-n tinereţe, le-a ţinut şi nu avea rost să renunţe.
La cine le ţine? Am sentimentul că la tipii care - crescuţi sau ba în ideea de respect cvasinecondiţionat al bătrînilor - sînt obişnuiţi să încaseze, să lase de la ei, săsuporte pentru că nu se pot apăra.



II

Titlu în Evenimentul Zilei (putea fi oriunde...):

Reacţie halucinantă a unor primari în faţa pericolului: "Ce, mă, eu trebuie să ştiu ce înseamnă codul ăla?"


Fără îndoială a apela la vorbe precum halucinantă este cea mai comodă cale. Altminteri bătută la gazeta cu pricina...

Fără îndoială vrem  noi prea mult, să ni se dea ştirea brută şi să-i dăm noi după lectură ce adjective ne-o prinde bine. Cum altminteri mulţime de lectori provenind tocmai de la aşa gazete învaţă pe alţii, pe la facultăţi de jurnalism. Şi urmînd ca pe kalende foştii studenţi să aplice, prin redacţiile unde or  nimeri.


Cercul vicios este că, pe de o parte, publicaţiile româneşti - pentru a fi pe gustul românului şi a vinde în consecinţă cît mai mult - îl infantilizează ori menţin ca atare pe cititor.
Primarul cu pricina necitind probabil "Dilema"...
După aceea, vine iar gazeta cea murdochiană (adică posedînd principiul "Dă cititorului ce vrea", bani să iese!...) şi se miră de nepriceperea gospodarului-şef din comună, ba-i şi freacă ridichea, îl face de baftă în faţa întreeegiiii ţăăăăări...
Parcă nu e ok...
Dar e realitate.
Şi ne străduim s-o luăm ca atare. Ulceru nostru înainte dă toate.


Ar mai fi o problemă.
Dacă acel primar ar fi ceva mai mintos, mai iute - una că ar fi plecat demult din sat, doi: nu ar fi fost ales, căci nu corespundea iq-ului locului. E răutăcios şi fudul ce spun? Poate, dar are şi un (kilo)gram de adevăr...




III

Legat de cele de la punctul doi, dar necesitînd poate un capitol nou aici.
Din observaţiile mele...
Noi vrem prea mult de la noi.
Şi uneori creăm norme ca să ne dăm deştepţi (e o poziţie plăcută...).
 


...Nu mai ţin minte în ce clădire minune am lecturat caietul de funcţionare al unui serviciu oarecare. Una la mînă că şeful locului cu pricina nu-l predase subordonaţilor. Dar nici el, the boss, nu-şi bătuse capul cu cele reguli. Mergea şi aşa.
Problema este că, dacă te iei în serios - ca angajat - în aşa situaţii, să ceri, să oferi detalii, idei, păi gluma aia comunistă cu faptul că te pune pe tine să le aplici e mic copil. Nu te pune. Dar se irită - acel şef şi nu numai - că i-ai tulburat neuronii. Că nu eşti cum te vrea ţara (ghici cum?) şi l-ai putea eclipsa, în mintea-i cel puţin, căci în ale postului mai mare nu-ş şanse... Alte însuşiri se cer acolo. Rezonanţă comună în coterie de pildă.

Din ce-am observat, pe la noii şefii (ori o bună parte a lor) te vor într-o doză de teamă cît să te poate freca pe cît mai lesne. Au motive întemeiate, căci în balanţă se pune şi firea lor, chit că nu e foarte vizibilă. Nu e, dar contează. Atîrnă.
Complexele. Oboselile. Temerile.

Înţeleg că Titu Maiorescu vorbea destul de puţin elogios la un moment dat despre calitatea celulei nervoase româneşti... Altul parcă scria de o naştere deja obosită a mioriticilor.
Una-două se fac alde comparaţii cu Occidentul, uitînd că noi nu sîntem nemţi, englezi şamd.
Bineînţeles că prinde foarte mişto aşa relaţionare... Te face să te simţi nedreptăţit. "Dacă ăilalţi - politicieni, mădularele statului, oamenii pe stradă - ar fi ca în Vest, mi-ar fi mai bine..."


PS
Multinaţională.
Lume cu şcoală, minţi brici - indiscutabil!
La closet, anunţuri cvasidisperate (ale unora dintre colegi) pentru folosirea civilizată a locului.
Gurle relespun că nici reprezentanţii direcţi ai patronatului de peste hotare nu-s campioni la trasul apei.



Ceea ce-i numa' bine.
Căci scapă de complexe pe alţii, c-ar fi mult inferiori pomeniţilor - compatrioţi sau ba.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu