duminică, 19 februarie 2012

[VIAŢĂ] Jurnal, 20 februarie



Ia-uite, s-au dus două lui de la Solstiţiul de iarnă, de la Cea-mai-scurtă-zi!
Apropo, priveam în această dimineaţă de la al meu etaj 17 răsăritul... Care e departe de a pute fi încadrat doar în ultima vorbă...
E întîi dunga rosieştică şi neclară, ce apare deasupra orizontului. Un amestec de multe, şi sper să posed vreodată suflet liber, respectiv condei priceput. Primul, pentru a traduce niţel dinspre inconştient, către suprafaţă. Apoi, pentru a zbuti să treci pe hîrtie, să comunici şi altora...
Este drept că-i omeneşte a trezi apoi invidii... Deşi cel mai rău pentru celălalt este cînd nici soarele nu-l mai mişcă, entuziasmează, încălzeşte (motiv pentru care i-l recomandam... călduros fiului Radu, acum cîteva zile, urmînd ca nici subsemnatu" să nu uite de Helios).
În fine.  Mai apoi lumina colo-şa, se accentuează. Fiind lună de iarnă, negurile-s pe prim plan, chit că vreo 5-10  kilometri tot poate zbura privirea. Cum mai ai şi treabă, cînd revii cu ochii locul minunat nu ştii dacă astrul e deasupra ori dedesubtul unei fîşii subţiri de nori.
E dedesubt. Curînd îi apare globul. Roşşşşuuuu. Stau cu gura căscată. Dai să mai spui şi altora de încîntarea ta, dar te jenezi...

Poza de mai jos nu-i de azi, însă cît de cît în temă:



Sări cam la acest stadiu o idee. Indiscutabil, multe lucruri pică altfel la suflet în tinereţe, decît la bătrîneţe. Privit fata iubită. Ori prima ieşirea la o discotecă, sau primul cer înstelat, la vreo Cheie a Teleajenului, vara.
Este clar însă că acum, aproape de vîrsta gabiniană ("il y a soixante coups qui ont sone a l'horologe..." - versuri Jean Cocteau), simt infinit mai amplu un răsărit.
O chestie la mijloc, de tot vebni vorba, este mersul pe munte. Cîndva avea un ceva, acum altceva. Mă refer la deplasarea în dragu-mi abrupt montan. Acum merg mai greu, deplasarea e realmente mai dureroasă, cu gînd ce fuge des la încheieturi, cursa plămînului astmatic etc. Dar în locul X, indiscutabil e mai mare plăcerea, fascinaţia, fericita nebunie...
Aaa, nu mă credeţi?
Film.
Ce-i drept, încă nu fac precum Donald cînd miroase flori (înainte de a descoperi vreo belea produsă de Chip şi Dale)...


Altminteri, mici lecţii privind manipularea, observate la unii semeni. Semene mai exact (ca tot misoginul care se respectă...).
Să te simţi vinovat de disconfortul respectivului. Care e un om deosebit...
Sau doamna care îşi trage colega la treabă, geloasă de faptă că cealaltă primeşte complimente...


Sper să nu par - prin scrisele de mai sus - prea sigur pe mine şi etern fericit în ale vieţii. Mai toată ziua de ieri am stat pleoştit, chestie favorizată ce-i drept şi de o răceală, cînd te dor încheieturile şi nu ştii cum va evolua gîtul, de pică în expectoraţii etc.


Ziare prin tramvaie, la întoarcere.
Nu-ş care tipăritură sportivă arată cum e tratat invalidul (sper că doar pe moment) Mihai Neşu la Utrecht.
Nu poate să nu-mi treacă însăî prin minte că, pînă la urmă, o rupere de gît la propriu era în fişa postului. Cel plătit cu zeci de mii de oră pe lună.
E un risc.
Care ne pîndeşte pe toţi la o adică, chiar neplătiţi. Imaginaţi-vă un ţurţure care pică la propriu într-un cap.
Este drept că o prezentare cvasilăcrimoasă a situaţiei lui Neşu, în gazetă, produce bine. Un pic tras de păr, dar produce. Între altele pentru că facem proiecţii, cu ce nu vrem să admitem a fi iluzie falsă: că şi noi, la vreun Doamne-fereşte, am fi trataţi la fel...


Alt fotbalist.
Victor Piţurcă.
Îs adorabilii gazetarii, aceia din tabloide mai ales, cînd dau sfaturi morale.
A la "Piţi, lasă cazinoul şi du-te să-ţi vezi copilul!".
Sună al naibii de frumos.
Bineînţeles nici vorbă de înţelegerea de bănuit, pe care cinicul (eu nu văd în acest epitet ceva rău; între altele, el desemnează tipul care nu se lasă prostit.) selecţioner a ridicat-o de prima dată doamnei Blohina. "Vezi ce faci..."
Adică: "Ai o relaţie cu mine, dacă nu apar copii. Dacă apar, te descurci."
Iar va sări aici Gura satului, dar eu nu văd vreo deosebire între presupusele zise ale lui Victor şi un contract. Între oameni maturi.

Că veni vorba, Piţurcă avu totuşi ursitoare amabile. Fu indolent de nu s-a pomenit pînă spre 35 de ani. Başca babaroasele, zarele.
A agăţat ghetele în cui, după care a dat seriozitatea (fie ea şi aceea cinică de care am pomenit; nu eu l-am pus pe Mititelu să semneze sub clauza de 7 milioane...).
Şi a făcut treabă. Dar mai ales a fost un om pe care nu ţinea şi nu ţine să-l joci pe degete. Nici măcar cînd te cheamă Gigi Becali.

La omul acesta a venit doamna Blohina, blondă voindu-se răpitoare, şi i-a făcut bănuiţi dvs. cum, des, din gene...


Sar de la una la alta.
După slujba-mi de 24 de ore, la 8 dimineaţa intru în bloc.
Aici întîlnesc un tip, coboară de pe scara geamănă (căci îs două în acelaşi hol).
Ca mine de vîrstă, poate un pic mai mult. Dar care a luat viaţa în serios, cel puţin după calapodul social.
E mutat de vreo 5 ani aici. De cînd îl ştiu, se uită urît la mine. Altminteri, nu ni s-au încrucişat drumurile şi altfel.
Un nativ al Taurului, pătrăţos, musculos, brunet.
Exact diferit de subsemnatul (ce-i drept, chiar moluscă - să nu dai de muşchi sub pele - nu-s...)

La bani mărunţi, îmbătrînirea m-a adus şi un avantaj-două, între care a mă lăsa rece aşa priviri. E problema respectivului (mamă, ce mă iritau pe vremuri, chiar şi ale zice-se neutre dar curioase!). Atîta doar că m-a făcut curios, de unde i s-o trage...
E clar că a păţit-o cu unui ca mine, iar acum, chit că pare stăpînit, inconştientul îi joacă feste: pufneşte cînd nu e chiar înţelept s-o facă.
Nu-mi dau seama cum a picat însă prost atunci, căci la cît de zolid e, îşi descărca iute frustrarea pre adversar.
Nici refuzat de vreunul ca mine nu pare să fie, în vreun ungher erotic personal - nu tocmai de laudă în Valahia...
Deci fu ceva un pic indirect...
O fi rîvnit, pe linia contrastului care atrage, la vreo duduie mai dezgheţată, iar aia a preferat o Balanţă? Pare o explicaţie, fără pretenţia de adevăr absolut.



Apropo de subiectele ridicate de posesorul blogului acesta, respectivul se străduie să pună şi minţi în lucru... Da, are vanitatea asta, pe care altminteri au mai posedat-o nişte milioane de semeni, între alţii Hans Holbein, într-un tablou medieval prezentat cum numai un condei al lui Dorin Oancea o poate face...

 
Foto: BM   
... şi anume în acut pragmaticul "Business Magazin". "Ambasadorii" de Holbein.



"Aşa că Holbein a intuit că trebuie să se diferenţieze; astăzi oricine îţi spune "te diferenţiezi sau mori". Pe la 1500, într-o lume a pictorilor, repet, Holbein a înţeles că trebuie să-i oferi privitorului nu numai tehnică, culori, perspective sau alegorii mărunte, ci să-i pui şi mintea în mişcare, să-l faci să gândească. Doar Bosch dintre contemporanii săi, cu toate fantasmele sale, pare că a mai înţeles aceasta. Asta, desigur, dacă nu a fost nebun."


Că veni vorba.
Avansînd în vîrstă facem deseori eroarea de a nu mai admira vreunul mai breaz ca noi.
În context,  a recunoaşte superioritatea celuilalt e un mod de a învăţa mai lesne de la el. Cînd te crezi egal ori mai destupat, parcă ceva în minte se blochează în ale acumulării...



PS
Jean Cocteau

 

















Gabin şi Marlene Dietrich

 

Quand j'étais gosse, haut comme trois pommes
Je parlais bien fort pour être un homme
Je disais, JE SAIS, JE SAIS, JE SAIS, JE SAIS
C'était le début, c'était le printemps
Mais quand j'ai eu mes dix-huit ans
J'ai dit, JE SAIS, ça y est, cette fois JE SAIS
Et aujourd'hui, les jours où je me retourne
Je regarde la terre où j'ai quand même fait les cent pas
Et je ne sais toujours pas comment elle tourne
Vers 25 ans, je savais tout
L'amour, les roses, la vie, les sous
Tiens oui l'amour ! J'en avais fait tout le tour !
Et heureusement, comme les copains
J'avais pas mangé tout mon pain
Au milieu de ma vie, j'ai encore appris
Ce que j'ai appris, ça tient en trois, quatre mots :
Le jour où quelqu'un vous aime, il fait très beau
Je peux pas mieux dire, il fait très beau
C'est encore ce qui m'étonne dans la vie
Moi qui suis à l'automne de ma vie
On oublie tant de soirs de tristesse
Mais jamais un matin de tendresse
Toute ma jeunesse, j'ai voulu dire JE SAIS
Seulement, plus je cherchais, et puis moins je savais
Il y a soixante coups qui ont sonné à l'horloge
Je suis encore à ma fenêtre, je regarde, et je m'interroge
Maintenant JE SAIS, JE SAIS QU'ON NE SAIT JAMAIS !
La vie, l'amour, l'argent, les amis et les roses
On ne sait jamais le bruit ni la couleur des choses
C'est tout ce que je sais ! Mais ça, je le SAIS...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu