vineri, 30 martie 2012

[VIAŢĂ, UMAN] Complicate (de asta avem noi nevoie, tovarăşe?!)

O ţin pe ţeavă de cîteva zile.

De unde plecă (perfect simplu)?


Pe de o parte, conştiinţa că unele din producţiile mele nu merg poate nici la onor cititorii abonaţi (motiv suplimentar să le mulţumesc că mă suportă...)

Pe de alta, am primit acum cîteva zile, de la amicul Cătălin Pobega, întrebarea de ce nu (re)merg şi eu pe Valea Albă, mulţumindu-mă să-i vizionez lui - fie şi entuziasmat - imaginile postate pe net.

Teoretic e cam balamuc în paragraful de mai sus.
Teoretic.

Cheia ar fi următoarea.
Şi porneşte de la o vorbă populară nu tocmai plăcută.
Este vorba de acea fază - teoretic fizică, cu arie - pe care pasămite o traversează răposaţii, între viaţă şi pe unde se spune că-s ei purtaţi apoi.
(Fie vorba între noi, nu cred în chestia asta, dar dă bine în expunere.)

Unele suflete se spune că rămîn blocate in Intermediar, şi să te ţii dureri de cap. Pentru răposaţii în cauză, dar şi pentru apropiaţi, pe care aburii umani pasămite îi vizitează, îi zumzăie noaptea (niciodată n-am înţeles de ce nu vin inclusiv ziua!)

Metafora - cam lugubră (Uhuhuuuuuuu!) - vreau s-o leg de situaţia bloggerească şi nu numai a subsemnatului.


E interesant că omenirea se împarte (dacă excludem copiii şi ăi de tot pe ducă) în tineri şi următorii. Am zis u. deoarece parcă nu le-aş zice maturi - şi veţi vedea de ce.


Tinerii-s zefir curat (ca plăcere de a-i observa, eventual admira). Am intrat de curînd pe Facebook, întro zonă a alpiniştilor români, şi m-am dat jenat înapoi. Ce vise, ce realizări, ce alură, ce tipuri umane! Să tot capeţi complexe şi fugă spre ascunzişuri unde să scapi de jena că exişti sub acelaşi soare!
Dar, la astă fază, tot mă trăzneşte  idee de neam prost: ce se întîmplă cu aceşti tipi peste 10-20-30 de ani? Şi, în viziune inversă, ce se alese de jeunesse dorée de acum tot atîţia ani. De la un 1980 de pildă, ca să nu mă duc mai încolo...


Păi e cam groasă...
Hai s-o iau mai dinspre casă.
La Clubul Alpin Român, în ianuarie 1990 ne-am apucat de pus umerii şi nişte tineri. Nu-s de atunci decît un pic mai mult de 20 de ani, dar mă sperii de ce observ.
Hai că nu trec pe hîrtie şi nume!
Că un autor de ghiduri făgărăşene, revăzut în toamnă, se băbi teribil. Şi avea pe atunci la vreo 35 de ani, era cel mai tînăr - socoteam pe atunci - din comitetul de conducere (în stil ţărănist, al PNŢ adică, nu era lăsat prea aproape de sceptru, ci doar membru supleant în Comitet...).
Cutărescu, amic cu precedentul, dispăru. La predispoziţia-i spre îngrăşase de atunci, nu cred că e o prezenţă estetică foarte agreabilă azi. După cum, cert, a dispărut din ale muntelui: paşi pe Dînsul, scrise sau măcar nostalgii.
Un altul, cam la etatea autorului de ghiduri, avea probleme de stăpînire a degetelor (în sens fizic) la vreo 45 de ani.
După cum Cristi cutare, se dezumflă fără accidente existenţiale dar sigur. O simţi inclusiv după negrija pentru vestimentaţie, înfăţişare - chestie proprie mai tuturor post-tinerilor.


Mai era vreunul?
Între iniţiatorii CAR  parcă nu, dar recunosc aproape amuzat că un confrate şi cogener care ni s-a alăturat un pic mai tîrziu este şi azi verde. Şi rău de gură cu mine, care încerc uneori să stric ploile unei reviste la care lucrează. Nu pot să nu recunosc valoarea acolo unde este, ar fi spus un clasic..., român, politician şi... mergător pe munte. Theo Stolojan.
Ce-i drept, publicistul în cauză n-are problemele la mele...


Şi către care vă tot lălăi - sughiţurile mele sînt semne evidente...


Ce mai e cu tinerii români, de la 1990?
Se ţine bine - şi aici am în vedere inclusiv prospeţimea minţii - un Marian Munteanu. Ori o Marina Constantinescu.
Mulţi s-au acrit, cu scurgere pe chip şi idei, cum e cazul unuia dintrelocotenenlii lui M Munteanu din Piaţa Universităţii.


Simt că Marina e mai apropiată de problema pe care o tot, pardon, frec eu aici. Dar se descurcă şi ea altfel în acea zonă de trecere între tinereţe şi După... Ea este un rămas tînăr şi posedînd fructele fericite ale trecerii anilor.


În vreme ce au am mari probleme cu auditoriul.Asta, ce-i drept, să mi-o recunosc, şi datorită faptului că subiectele tratate de subsemnatul cam ies din zona celor comune.
Nu poţi să le discuţi nici cu tinerii, nici cu bătrînii...
Nasol moment.
 
Mă uit în jur şi - poate nu cunosc eu suficient de larg contemporanii - nu văd cu cine aş discuta chestii mai serioase.
Cum apar pe acest blog şi Dumneavoastră aveţi amabilitatea de a vă risipi cu ele din neuroni.



Cui să spui, şi aici revin la zisele lui Pobega, că mersul unuia de 55 de ani pe zăpezile Albei, inclusiv mai destupat mental, are nişte coordonate nu tocmai de pus pe masă.
Lene, scădere a vitalităţii, nefericiri profesionale ce poate nu se vor sfîrşi vreodată (iată un subiect de blog - Ce-i de făcut cînd nu mai ai elasticitatea şi vigoarea tînărului în a învăţa noua meserie la care te obligă viaţa economică?).
Iar astea-s dintre cele mai onorabile, căci ami există şi vreo teamă de moarte, instalată parşiv mai ales cînd fugi de ea...


Ziceţi şi voi, nu e o problemă?

La tineri nu se cade să vorbeşti despre ce se va întîmpla cu frenezia lor de a da Like-uri oricărei campanii venite pe Facebook, cum fac prietenele mele Ana-Maria ori Teodora. ori de ce o fac, ce din interior le împinge la aşa ceva.
Ce se va întîmpla - de pildă - unei mame după primii minunaţi trei ani cu întăîiul copil.
Cum, îi stric plăcerea de a trăi?
Una la mînă, nu am de gînd s-o fac (oricum ar refula urgent ce-i trece prin ureche...). Apoi, semn de baftă în viaţă este şi să poţi expune inteligent, eficient un asemenea subiect unui june, şi să fii în stare să-l primeşti, la acei minunaţi ani...


Un pic cam furtunos materialul meu, dar - ca întotdeauna - ideile vin din marele tumul al inconştientului, din tatăl Creativităţii (bineînşeles şi cu oleacă de ordine de la Departamentul social...).




În loc de încheiere
Un subiect prost.

Stau la semafor, Piaţa-mi Iancului.
O duduie, forme scoase relativ moderat dar eficient în relief. Turuie la telefon (o revăd întîmplător - am schimbat pe Brucan cu Ioniţiu -  peste 10-15 minute, pare în aceeaşi convorbire), ceva în gen Carmen Stănescu  amestecat cu Rodica Bitănescu.
E la vremea niciunei trebi existenţiale. (Nu mă revolt, nu ţin s-o aduc mai devreme pe undeva şamd!. Doar punctez.).

În paralel, am mintea (acolo, la semafor) rămasă şi la relaţia Marina Almăşan - George Cornu.

Mariajele la juneţe sînt deseori între Eurile false. Alea care ne dau voie să mergem fără inevitabilele majore disconforturi existenţiale. Turuim la telefon, tratăm mediul idem.
După o vreme, fie şi decenii, se întîmplă să nu mai ţină.
Este momentul în care unii fug de conştiinţa belelei, alţii îşi asumă neplăcerea.

Eu văd relaţia Marina-George prin prisma apropierii a doi tipi în stare să-şi recunoască (fie şi nu la nivel psihanalitic) c-au probleme. Că au nevoie, în consecinţă de un anumit tip de partener.
Oana şi Victor îmi par din categoria cunună încă şi botează. El fugind - cum se pricepe - de ceva care îl afectează, ea în virtutea unei vitalităţi care o ţine departe de nesiguranţă, de... opusul vitalităţii (nu-i spun pe nume...).

Am tot vorbit de maziliana "Ipocrizie a disperarii". Uite-o!


Conspectul subsemnatului.







Vezi şi
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Mazilu


[CULTURAL] Modele. De pildă interbelice



Este pentru prima dată cînd folosesc această rubrică a blogului meu, Cultural...



I


La televizor, pe canalul GiGa, "rulează" o emisiune culturală - nu cunosc deocamdată realizatorii de aici - pe a cărei burtieră stă scris Nevoia de modele. Fascinaţia interbelicilor.
Invitat este Theodor Paleologu.



Trag cu ochiul şi cu timpanul.

Nu ştiu cum se face, dar modelele pe care le propune careva sînt aceleaşi cu simpatiile respectivului. Un Ordean - qui est-ce? - nu va propune drept model (dacă vreodată va pica în damblaua asta!) vreun Nae Ionescu.
Va propune unul care îi merge lui la inimă.























În acelaşi timp.
Deocamdată nu pricep o chestie.
Omul de rînd, ok, vede lucrurile mai puţin nuanţat, mai în alb şi negru.
Ca atare, m-aş fi aşteptat ca domnii cărturari/intelectuali, ca o castă diferită de lumea măruntă, să vadă lucrurile altfel.
Or nu e cazul.

Cînd ţi se pune sub nas vreun model, dincolo de rezonanţa amicală a respectivului de care aminteam mai sus, prezentarea se va face doar în bine.
Theodor Paleologu vorbeşte elogios de cîţiva (între care Mihai Ghelmegeanu), care pică însă urgent la testul cuiva care l-a citit foarte recent pe Vaida Voevod.

Cum ziceam, aici cîrcotaşii ca mine sînt luaţi urgent la şuturi.
"Domne, vezi lucrurile în negru...!" (nici nu mai apuci, la aşa stropşire, să spui că dumnealor văd în alb. Societatea, deci toţi, nu doar plebea, vede bine aşa weissare. Aşa îi pică Ei mai bine.
"Coane, matale eşti frustrat, de vezi lucrurile aşa! Tratează-te!"


Pînă aici e ok, chit că asta înseamnă şi o cruce de purtat pentru Gicii-Contra.
Dar problema rămîne aceeaşi.
De ce daţi sub preş o bună parte a realităţii?
(La un Hitler se pune problema invers, i se dau la coş toate. "Da, domne, da a omorît atîţia!!Şi vezi că te aud holocautiştii....". Dar nici aici nu dispare ideea. Nimeni nu are doar rele.)


Nu ştiu de ce îmi fuge aici mintea la o zisă Teodor Mazilu, cînd trata despre inconştient. Nu-mi aduc aminte exact pasajul, ci doar ideea că deseori gesturile conştientului, aşa zis independente, morale şamd, snt de fapt doar o mască pregătită, comnfecţionată de inconştientă, de grota inacceptabilă a acestuia pentru a se putea plimba afară, pentru a-şi urmări interesele în lume.
Ca atare (dacă această demonstraţie de ajuns!), am sentimentul că domnii literaţi, deseori, acţionează taman ca lumea simplă, dar cu ambalaj lucios/plăcut.




[
Acum, ora 12 şi 14, 31 martie 2012, la televizor.
Bătrînul Paleologu într-un clip - probabil anii 70 - reprodus de GiGa în aceeaşi emisiune, propune bucuriile simple...






















Una la mînă, nu ştiu dacă bucurille dînsului erau tare simple - iar vreun consult al eseurilor nu cred că m-ar convinge, dimpotrivă.


Cum vede subsemnatul bucuriile simple?
Păi... simplu: să respiri din toţi rărunchii senzitivităţii tale.





II


Hai că p-aia cu frustrarea - amintită de numeroşi duşmani - o posed.
Dar tot o ţin pe a mea.
Cred că lucrurile - prezentarea reală a cuiva -  se rezolvă printr-o prezentare inteligentă. Aceasta din urmă este ea însăşi, recunosc, niţel şireată, dar altă cale nu văd.
Să prezinţi un om în aşa natură încît auditoriul fie şi nepregătit să-l ingurgiteze.

De ce nu o fac asta şi mulţi intelectuali?
Cred că se află la stadiul de a nu accepta un om şi altfel decît alb-negru, eventual cu nuanţe insuficiente.
După ce-l accepţi în totalitatea paletei sale coloristice, cred că poţi accede la o prezentare din genul celor propuse cîteva rînduri mai sus..


Mai e ceva...
Să îţi satisfaci nevoile interioare (la o adică, autoperiile ori acele ala adresa amicilor cam de categoria asta ţin...), cum ar fi ieşirea în relief, ceva mai inteligent, mai deştept-direct.
Cam aiurită vorba.
Şi pretenţia.
Dar e de încercat.

joi, 29 martie 2012

[UMAN] Lumea Click! Oare cum funcţionează Ea.

Pe vremuri, în lipsă de tot de bani, citam din ziarele gratuite. Am făcut progrese, de atunci şi se pare.
Am trecut la Click!, oglinda / tabloidul rege.


I




Deşi parcă am trecut şi un pic mai departe, dar răsfoirea Forbes, de pildă, ţine tot de gama gratuită...
Ce poţi găsi interesant în ultima revistă? Păi avatarurile unui supus al Zeiţei Oportunitate. Care după ce a făcut cariere/ceva avere pe un site clădit pe piraterie (melodiile postate pe Trilulilu sînt luate - la origine - în mare parte de pe Torente), devine peste noapte apologet al muzicii plătite. Ţi se înmoaie inima citind-i, acum, pledoaria pentru corectitudine, modernitate şamd.
Dincolo de astea, chiar cu riscul de a fi acuzaţi că ne băgăm în sufletul oamenilor, e de tratat cu înţelegere (adică a observa de ce, în virtutea a ce interior o face...) situaţia, omul.
Ce-i drept, n-ar trebui să mă plîng tocmai eu de patronul Trilulilu, pe a cărui muncă (fie şi plătită) îmi postez eu melodiile care mai destind scrisele-mi cele aride şi aiurite de pe acest blog...

Ce ar merge, apropo, în această dimineaţă.
Parcă tot La vie se chante..., dar abia fu, acum 1-2 posturi.
Time is on my side e prea arogant.
Staţi să dau un ochi...

Marie Laforet. Viens.
Cam vechi.
De bine ce ţineam lui Dan Mârza ieri un speech despre necesitatea cinquagenarilor de a-şi păstra elasticitatea percepţiei, acceptînd - între altele - şi muzichii moderne /nu tocmai pe tiparul propriu.


Altminteri Laforet era o dulcică grozavă!






















Cum ar zice Adamo, Elle etait si jolie...

Pe subiect, al doamnelor jolies, intervine o chestie, semn că totuşi zeul acestui post rămîne Click!
Nu mai ştiu în ce comnspect personal cineva se plîngea privitor la mitul femeii gonflabile, jetabile. Că ne dorim aşa ceva, noi bărbaţii. Că nu le îndrăgim şi ridurile...

Omul avea dreptate, în sensul că - dacă vrei să obţii ceva în plus de la viaţă  - faci sforţări în direcţia propusă acolo.
Altminteri, urmînd doar ce vrea Viaţa, e absolut normal ca masculul, inclusiv ăl pe buza morţii precum un faimos şi clasic Henry Miller (răspunzînd pe patul de moarte, cu voce stinsă, la întrebarea unei rude îndurerate de şi-ar mai dori ceva...: "Da... Pizdă, pizdă, pizdă..." - cel puţin aşa formulează traducătorul), să vrea o Evă cît mai fragedă. Cît mai puţin, iar vorba cuiva, bancă de spermă.

...Ho, feministelor, nu săriţi în sus!

... Căci aşa îi cere natura (numită mai sus şi Viaţă).

Altminteri, Pădureanca (la forêt...) fu şi ea om, ale vieţii valuri au împins-o apoi la una sau alta... Se maturiză, nu mai fu - parafrazînd pe Michel Polnareff - Une poupée qui dit oui, oui, oui... Nu neapărat că a zis non, non, non - dar au intervenit transformările inerente, mai ales pe Sena...

(Vezi o Jane Birkin, la 60 de ani... Au ceva nasol... Băbătii - să presupunem că nu le porţi pică pentru mironoselile sexuale de altădată - şi atît. Cred că le lipseşte temperamentul pentru a rămîne cît de cît interesante... Fie şi al unei blonde tip Faye Dunaway...



















Ce să mai zici de-o Barbra Streisand...

În fine...
Cum arăta mai încolo La belle Marie?
Păi.




Unde cred că ţigara nu e doar simbol falic (altminteri e de spus că duduia pare din categoria amatoare de citit ziarul în timp ce...), ci şi al vreunui dor de autodistrugere - e de extins cercetarea...





















Şi ochii ăia-s o poveste întreagă...
Cum, ziceţi că nu mi-ar conveni să mă puie cineva şi pe mine aşa în insectar, iar apoi să plimbe deasupra o lupă, dură în aprecieri chiar?
Teoretic nu.
În practică, unui observator serios i se plăteşte binişor pe o şedinţă (nu mai ştiu exact, a trecut o veşnicie de cînd aveam ceva bani!), în casa aia unde la poartă stă scris: "Psihanalist".


Streisand, chit că irită bărbaţii prin indispobinilitatea ei erotică (cred că, în pat, medita la următoarea campanie din viaţa ne-orizontală), cu o duduie pălită de soartă prin intermediul acelui nas naşpa, dar care a primit ori - nu a avut ce face! - şi-a clădit o inteligenţă brici.
De la viaţă avu, e clar!, energia.
















Da vino, bre, odată la Click!

Ok.



II

29 martie 2012.
Copertă, declaraţie:
"Almăşanca mi-a furat bărbatul la o petrecere!"
Zice soţia unui om cu bani (plus cacofonie - vezi la PS 3 prelegerea unuia personaj Camil P. despre jumătatea cu bani), Georgică Cornu.

Pe de o parte.
Dacă nu te numeri (nu e meritul tău, ci al sorţii, după cum raportul plăcut/neplăcut în viaţă e la fel oriiunde...) printre cei 80-90% dintre românii Click!, îţi pui iute întrebarea: Păi soţia respectivului ce păzea pe acolo, ce făcea în vreme ce o alta îi fura vergihetul?"
Nu am idee.
Tot legitima nu pare să pună în ecuaţie şi soţul - totuşi - infidel, tunurile fiind puse doar pe concurenţa feminină.

Deci noi nu putem opri adulterul, chit că ni-i la doi paşi (un scaun solid şi contondent pe măsură bănuim a se fi aflat la aceeaşi distanţă), iar vinovăţia evită soţul.
Bineînţeles că evită şi propria persoană, adică soţia. Din instinct, am sentimentul că aşa doamne focoase...






































... nu-şi pun probleme de culpabilităţi personale.
La o adică, ce filozof spunea că moralitatea e semn de slăbiciune?

Nu am a mă revolta aici, doar a-mi dumiri cum se face că acel mediu nu doar că nu găseşte aiurea cele subliniate mai sus, dar şi funcţionează pe baza lor?
Doamna Cornu, cînd emite părerile sale legate de relaţia Marin-Georgică, o face pentru a-şi menţine mariajul. Tunurile sînt puse strategic pe amantă, acţiune bănuită a avea şanse de succes. Nevasta nu se împarte aiurea în mai multe direcţii.
Personal nu vedem şanse în readucerea domnului pe calea cea bună.
Doamna Cornu este însă chitită în ale sale. Nu rezultă din discursul său, fie şi doar scris, vreun tremur de îndoială.



Mda, nu toată lumea are talentul aparte al fostei doamne Borcea.
Acea deprindere incluzînd nu atît înţelepciune seacă, dar şi previziunea că alde Cristi (dacă nu-l lasă inima între timp) se va plictisi de o jună ce altminteri nu-i e genul... Şi care, probabil, la anaghie maritală, va infinit mai puţin înţeleaptă decît fosta...

Cred că optica doamnei este şi aceea a mediului din care provin respectivii.
Familia trebuie să reziste în orice condiţii.
Este optica Societăţii.
Şi vizează - fără să-li bată capul dacă manevra mai ţine la un 2012 - siguranţa copiilor.
Iar, prin ei, a Speciei.


Nu ai cum, revenind la cuplul Cornu, să te întrebi cum ar arăta atmosfera din casa lor după ipotetica revenire a soţului. Simt că intră în categoria Ce rămîne nu mai e de trăit. Despre aşa ceva se scrie, se vorbeşte mai rar, CA DESPRE 60% - DACĂ NU MAI MULT - DIN ALE VIEŢII.



Doamna Cornu îşi mai acuză adversara de a fi interesată de banii lui Jorj.
O proiecţie elementară trădează aici că ea însăşi, divina şi planturoasa Oana, va fi vizat cîndva cam tot aşa...
Ce-i drept, a interesat-o şi firea aparent neinteresată a miliardarului... Se potrivea cu a ei, mai exact îi va fi permis să cînte ea 90% din timp, în restul avînd loc previzibila explozie de nervi a celuilalt.


Ce-i cu noul cuplu?
Aici pericolul de proiecţii personale, ale băgătorului în sufletul altora - păi există.
Dar mergem înainte.
Cred că, cel puţin deocamdată, regulile jocului n noua echipă sînt ceva mai clare. Iluziile-s mai limitate - iar aici George, în ciuda figurii reţinute, bănuiesc a fi avut anterior - alături de Oana - mai multe decît se putea bănui.

Şi mai este ceva.
I-am văzut într-o poză mai puţină festivă, ochii Marinei.



















Aici, sînt doar goi, teribil de glaciali (şi deloc în folosul propriu, dacă îl omitem pe cel al supravieţuirii) acei ochi.
Mai jos, latura dramatică pare mai clară:
















Bineînţeles, harnica teleastă are şi numeroase momente plăcute...




... dar nu am putut trece peste cele două imagini anterioare.













Se pune problema ce-i partea cealaltă a triunghiului.
E de precizat din start c-am meditat ceva mai de multişor asupra faptului că o fată cu succes postdecembrist a ţinut să-şi ia alături un idol al micii, al timpuriei ei tinereţi. Cînd va fi aplaudat - prin clasele 7-9 fiind - un faimos Victor Socaciu, pe la spectacolele Cenaculului.

Dincolo de asta, avînd în vedere poza de mai jos...

















... păi sentimentul mi-i de o relaţie cu tata.
O să-mi contraragumentaţi aici cel puţin două chestii.
Cum se poate, domne, săa firmi aşa ceva, că-şi căuta un tată? De unde aşa prostie, puicusorule?
Aici apele se separă, unii In God they trust!, alţii în Freud şi ale sale.

A doua observaţiune ar fi că Victor, cîndva, va fi arătat mai puţin de tată, alături de Marina.
Sînt convins însă că instinctul ei văzuse bine, cîndva. Probabil chiar îşi dorea ŞI un tată, fie şi un pic artist, boem, care să-i fie alături într-o muncă dură şi, poate, nu întotdeauna potrivită. Da, e vorba de tv!

Din ce văd eu în poză, Victor a încălcat un contract nescris, fie şi depus în fundul sufletului, fie şi nerecunoscut deschis.
Ce-i drept, îşi va fi văzut şi el de propriul drum de viaţă, ale cărui greutăţi, spărieturi ne trimit deseori la evitări care comportă inclusiv neglijarea problemelor partenerului -  trecînd aici şi cele pitite. Ale celuilalt.


Zic şi io.


Cui nu-i place, citească în continuare minunata gazetă, minunata Red Press (văd că yellow e mai puţin. pe coperta numărului de Click! analizat)




PS1

Nu am pretenţia că deţin adevărul, mai ales că informaţiile îmi vor fi parvenit trunchiate şi, posibil, cu oarece grad de subiectivitate - admit asta!.
Aş mai vrea să precizez că Marina A. nu mi-a fost simpatică (dar nici neapărat antipatică). O vedeam ca pe O utecistă limitată, care se zbate. Să fiu iertat, asta îmi era părerea, acum vreo 10-20 ani de pildă.

Pe de altă parte, nu m-aş lua la şuturi în exces...
... Cîtă vreme văd pe net aşa gen de reacţii:

Luana:
O putoare, nu trebuia sa se "intindă"cu milionarul de carton.De 10 ani avea timp sa isi puna ordine in casnicie.Concluzia,nici o diferenta intre ea si curvele de pe centura!

Parakimomenos :
La gunoi cu mizeriile occidentului nelegiuit!!! La gunoi cu babilonia ue, terorismul ussa, viclenia fmi!!!! La inchisoare pe viata cu tradatorii neamului!!!! Numai atunci vom avea si educatie, sanatate, ordine, pensii, salarii, pace, bogatie si liniste in tara!!! SINTEM VINDUTI SI TRANSFORMATI IN SCLAVII CAPITALISTILOR DIN OCCIDENTUL NELEGIUIT!!! TREBUIE SA FIM NATIONALISTI SI PATRIOTI!!!!!!!!! 


Şi ei-s de tratat cu eterna curiozitate. Urmată de înţelegere.
Totuşi - la un 30 martie 2012 de pildă - parcă n-aş fi mîndru să mă ştiu în aceeaşi asociaţie patriotică (de pildă Poporul român) cu dînşii...



PS2

Foto:
http://www.click.ro/sport/fotbal_global/Editorial-George-Stanca-Fotbaliada-Pestele_0_1364263620.html



















Semnalez, pentru contrastul cu rîndurile subsemnatului şi - implicit -  mai buna dvs. informare, rîndurile lui George Stanca privitoare la Marina şi Victor.


PS 3

"...
– Ei, Stefane, daca tata-tau ar fi fost ceva mai strangator, daca n-ar fi risipit atat v-ar fi lasat si voua sa traiti altfel decat traiti (va sa zica, desi avea aerul ca ignoreaza, stia ca traim in dificultate, cand parea ca pluteste pe deasupră). Dealtfel, ii semeni leit. Acum vad ca te-ai insurat si tu tot din dragoste.
– Unchiule draga – i-am spus, fara sa imi pot tescui in mine nemultumirea – drept sa-ti marturisesc, am cam inceput sa ma impac cu ideea ca tata n-a agonisit avere, ca sa ne lase mostenire. Caci mostenirile acestea nu sunt totdeauna fara primejdie. De cele mai multe ori, parintele care lasa avere copiilor le transmite si calitatile prin care a facut averea: un obraz mai gros, un stomac in stare sa digereze si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a inzestrat-o cu cocoasa rigida ca o buturuga). Orice mostenire e, s-ar putea zice, un bloc."

['TELECT] Înapoi la bibliotecă


Intro

Semeni azi şi culegi cînd îi e sorocul acelei plante, acelui lucru.

N-aş putea spune, ce-i drept, cînd s-a repornit maşinăria care duce la lectură.

Cert este că acum vreo săptămînă am recălcat pragul bibliotecii de cartier, cea din preajma Pieţei Iancului.

Săr un pic peste lucruri, întru impresii de ce răsfoii.
Acum vreo trei zile am luat şase lucrări. Pentru că mi-a făcut m impresie bună un anumit memorialist, mă grăbesc să voiesc a împrumuta şi un alt volum, situaţie în care trebuie să duc ceva înapoi. Optez pentru Silviu Brucan, "Generaţia pierdută". Cartea are ca dată de apariţie 2007, dar parcă  am mai văzut-o anterior de acest an... Să fie şmecheria de care îmi vorbea Baticu, cum că o ediţie secundă se plăteşte într-un fel, o apariţie primă altfel?


I

Naraţiunea autorului îmi lasă o impresie nu tocmai plăcută. Brucan este cel care a lansat unele dintre cele mai faimoase vorbe grele (în sens valoric, de anticipare cu ani a realităţii) - cele cu ăi 20 de ani care ne vor trebui, raportat la 1990, pentru a deprinde ca popor democraţia, iar o a doua contestată de SB. E vorba de faimoasa expresie stupid people, care ar fi caracterizat - la căderea comunismului cel puţin - majoritatea poporului român.


Textul său, în rest, mi se pare teribil de depăşit azi, la 2012. Pastile care trezeau dubii instinctive încă din anii 90, decurgînd măcar din limbajul greoi - de primă garnitură fesenistă -, nu mai pot avea vreo fărîmă de seriozitate după apariţia lucrărilor lui Alex Stoenescu.
Printre puţinele bile albe ar fi pretenţia că au existat realmente terorişti, în decembrie 1989.
(Că veni vorba, vanitatea-mi ţine să precizeze că subsemnatul găsea acest fenomen, de curînd şi pe acest blog, drept util societăţii româneşti de atunci.).


Se pune problema aici cum de, în 1990, tabăra Iliescu sta cu gura căscată şi gata de executarea ordinului la cele venite din partea lui Brucan. Acesta fiind, de pildă, cel care a decis arestarea şefului Securităţii, Iulian Vlad, într-un moment în care nu se mai vădea vreun pericol din partea acelei instituţii. Iar apoi, mai mult de un an, faimoasa Televiziune Liberă îl invita cam lunar, cu maximă reverenţă, la interviuri luate de un personaj aparte (nu în sensul bun), Emanoil Valeriu la nume.
M-am lămurit un pic graţie cărţii împrumutate în tranşa anterioară de la bibliotecă, şi anume Ceauşescu, numărătoarea inversă. Acolo, Pavel Câmpeanu descrie - zic eu documentat şi expus admirabil - stilul de funcţionare al formaţiunilor politice din clandestinitate, de un fuhrer prinzip de-a dreptul aiuritor astăzi. Acolo, nimeni (dintre cei de rînd) nu judeca, neîncrederea era maximă iar obedienţa idem. În 1941-44 de pildă,m în lagărul de la Tîrgu Jiu, Gh. Gheorghiu-Dej era Dumnezeu pentru membrii coloniei comuniste (o notă aparte.ar decurge din faptul că orice debutant în partid i se punea adresa cu Ghiţă).

Dincolo de înlocuirea per tu-ului din urmă - odată ajuns PCR la putere - cu un cult al personalităţii mai ales în vremea lui Ceauşescu, obedienţa subordonaţilor a fost cheia funcţionării grupării comuniste pînă în 1990. Căci trec aici şi FSN-ul iniţial. Unde un Brucan era, precum Dej cîndva, cel mai vechi, cel mai cu merite, care nu luptase la Griviţa în 33, dar apucase ilegalitatea plus că iniţiase detonanta Scrisoare a celor Şase din martie 1989.
Ce-i drept, poate datorită firii, poate datorită contactului timpuriu cu media occidentală, Brucan avea stilul său aparte în a capta atenţia, respectiv a cuceri telespectatorii epocii Telecolor (receptoarele tv majoritare în epocă). Nu ştiu cît de studiate îi erau pauzele, aparenta aprofundare extremă în dedesubturile afirmaţiei ce urma, dar efect aveau din plin.

Că, prin anii 2000, la ProTV, devenise desuet (de pildă prin Aşa...-urile ducînd cu gîndul mai degrabă la senilizare decît la tehnici Iocan), aceasta e inevitabila soartă a tuturor meteorilor...



II

... Şi pentru cine l-am zgornit aşa iute pe Brucan, mă întrebaţi?
Pentru Memoriile lui Alexandru Vaida Voevod. Da, acel ardelean combativ din parlamentul budapestan, devenit după Unire premier de mai multe ori al României Mari.




Din perioada ante1989, instinctiv îmi rămăsese în minte imaginea unui satrap pentru comunişti. Din lecturile următoare, sedimentasem impresia unui tip destul de oportunist (spre Carol II îndeosebi), fără să rupă gura tîrgului cu performanţele ministeriale ori personale.
Ce-i drept, preferatu-mi Argetoianu nu dă cu el de pămînt, cum face bunăoară cu Iorga.

Deschizînd - căci aşa iau eu lucrurile nu de la cap... - volumul III, primele pagini nu mi-au lăsat cine ştie ce impresie, dar pe la jumătatea opului am relaizat că mă aflu în prezenţa unui autor cel puţin egal cu pomenitul mai sus Don Costică.

Adevărul este că Argetoianu cucereşte îndeosebi prin causticitatea sa, în vreme ce Vaida Voevod ne trimite la inimă bonomie, dar şi înţelepciune - ambii fiind tobă atît de carte, cît şi de inteligenţă.
Modul în care îşi tratează subordonaţi (în cazul următor secretari de stat la ministerul său) tumultoşi precum DR Ioaniţescu ori Mirto face toţi banii. Omul e diplomat, ştie cînd să tacă, dar şi cînd să se facă de a fi uitat. Stăpîneşte arta de a întoarce discuţia, mai ales că izaltaţii din juru-i nu-s şi campioni ai consecvenţei.

Ca tip de relatare, citez mai jos un pasaj:

... Memoriul ce mil-au prezentat era străveziu. După o expunere financiar-economică, de savantlîcuri, venea cursa în care căutau să mă seducă, cu deghizata "idee bună", care în realitate urmărea o afacere în beneficiul cuiva. Citindu-l noaptea, ziua următoare invitai pe Mirto să facă o excursie la C. Angelescu /.../ Pe drum, Mirto a încercat în fel şi chip să afle părerea mea /.../, fără a putea izbuti /.../După cină, am scos memoriul şi, dîndu-i-l lui Mirto, l-am rugat să-l citească cu voce tare, ca să auzim părerea guvernatorului Băncii Naţionale (Angelescu, n. M.O.). Mirto a început să-l citească, iar noi îl ascultam în tăcere, fumînd în tăcere. Cînd însă cititul ajunse la "ideea bună", C. Angelescu nu se mai putut stăpîni, întrerupînd pe Mirto:
- Ce e prostia asta? Ce legătură este între partea introductivă şi aceste absurdităţi?
Mirto încercase, prin intonaţie, să alunece peste miezul ascuns în text, ca asupra unor lucruri inofensive. Întrerupt, el făcu o faţă de surprindere, a omului care nu pricepe cauza bruscării lui Angelescu. Apoi, cu glasul cel mai blînd, încercă să interpreteze ad usum Delfini. Însă Angelescu îl copleşi cu o avalanşă de argumente critice, care nu ermiteau nici o posibilitate de scăpare. Mirto se uita cînd la unul, cînd la altul. Eu savuram impasul lui /.../ Au sppeculat c mă vor zăpăci. Îmi ştiau metdele de lucru. Credeau săr euşească: citind eu noaptea şi fiind obosit, nu voi observa - sub impresia preambulului de savantlîcuri economic-financiare - cele ascunse în partea finală, în cauda venenum (veninul este la coadă, la viperă, explică autorul la final volum, n. M.O.)..."

Pasajul este ales la întîmplare.

Tratate sînt şi alte personaje ale epocii. Şi ne este alimentată aici încă o dată părerea că multe dintre numele aflate pe tăbliţele cu denumiri de stradă din oraşele patriei ori sînt ajunse nejustificat acolo, ori dedesubturile unor asemenea nomimalizări edile ne scapă.
Vorba vine, căci primează stabilirea de personaje mai mult sau mai puţin mitice, graţie cărora se pare că un popor, mai ales ca al nostru, funcţionează mai bine.

Că veni vorba, şi subsemnatul aflîndu-se sub impresia lecturilor din autori precum Argetoianu sau Vaida, priveam azi în Drumul Taberei la artera purtînd numele social-democratului Titel Petrescu. Eu înţeleg că a rezistat cîntecului de sirenă comunist, chiar cu preţul închisorii (un egal, Stefan Voitec, va avea trai pe vătrai în nomenclatura roşie), dar sînt convins că va fi fost şi el om. Cu bune şi rele.
Şi mai prost stă la acest capitol Armand Călinescu, totuşi un ucigaş, care posedă o stradă în sectorul doi, poate pe principiul că duşmanii duşmanilor mei îmi sînt prieteni. Primarul Onţanu fiind de solidă filieră comunistă.
Oare americanii cum pot funcţiona, la New York, cu faimoasele lor străzi şi bulevarde botezate alfabetic? Şi, slavă Domnului, nu stau deloc prost cu omagierea Părinţilor naţiunii, de pildă.


Vaida Voevod nemureşte şi cîteva momente mai puţin cunoscute.
În zilele dramatice care au precedar cedarea Basarabiei, din iunie 1940, mai exact după primul Consiliu de Coroană convocat pentru discutarea ultimatului rusesc:

"Retrăgîndu-se regele, am început să plecăm şi cei prezenţi. Îi cunoşteam pe toţi. Totuşi, la uşă mă pomenii faţă în faţă cu un tinerel, care îmi făcu loc. Nu-l cunoşteam.
- Dumneata?
- Sunt Horia Sima.
Aşa i-am făcut cunoştinţa. În aşa mare măsură îmi dădu impr4sia de copil (melenaş, cum se zice pe la Năsăud), încît i-am trecut mîna peste păr netetindu-l (gestul obişnuit faţă de nepoţii mei)."

Chiar dacă o crispare de neîncredere îmi naşte mie unuia în piept, reproduc şi o scenă pare-se din zilele care au precedat instalarea guvernului Duca, în ultimele luni ale lui 1933:

"La masă la doamna Lupescu, Nae Ionescu şi ,alaxa au susţinut cu cerbicie că este o greşeală politică de a schimba, în acel moment, guvernul. /.../ La un moment dat Nae Ionescu s-a răstit către unii din evrei casei (Widder?) şi dînd cu pumnul în masă, de se ciocniră paharele, îl apostrofă:
- Zadarnic vă trudiţi să stăpîniţi această ţară, tot nu veţi izbuti. Ea nu va tolera stăpînire jidovească!"

Subsemnatul Ordean stă bine în ce priveşte vreun antisemitism, fiind politically corect (am locuit probabil prea puţin şi oricum tardiv  în zona Sfînta Vineri), dar scena are hazul ei, în casa Lupeascăi!
Rămîne însă o informaţie discutabilă, cum este şi aceea care lasă de înţeles că datorită acestei ieşiri a fost arestat în epocă faimosul filozof (nu de către fitecine, ci de generalul Uică).

Cu general, mai exact doi, a fost săltat şi Ion Antonescu, după înmînarea către orgoliosul suveran unui belicos memoriu, în vara lui 1940.
"Regele l-a întîmpinat camaradereşte, spunîndu-i să vorbească verde, ca de la soldat la soldat. S-au despărţit în termeni călduroşi. În zorile zilei următoare sau prezentat doi generali la vila din Sinaia şi ridicîndu-l pe Antonescu din înalt ordin, l-au dus la mînăstirea Bistriţa".


Aici, chestia cu soldăţeala este amuzantă şi ea, trimiţînd gîndul la o menţiune pe care Silviu N. Dragomir nu ţi-o poate reprima, pe cînd comentează...



...o vedere a copiilor cuplului regal Ferdinand şi Maria, de unde lipseşte principele Carol. Reproduc din memorie: "O fi fost la Odesa în acel moment...", aluzie la dezertarea urmată de căsătoria morganatică din portul euxin cu Zizi Lambrino.

Lăsîndu-mă încă o dată dominat de păcătoasa-mi fire, uşor săritoare de la una la alta, închei cu reproducerea un desen aiuritor, din aceeaşi remarcabilă culegere:


Nu-mi aduc aminte exact particularitatea acelui zbor epocal, dar e de verificat dacă realmente Carol fusese la manşă, şi nu altcineva - situaţie răsturnată ulterior, conform obiceiului pămăntului ce avea să favorizeze şi eroul fără egal Ceauşescu...


PS

E nostim dom prim-minstru în această poză, descoeprită în  "Adevărul":


E de pomenit şi modul elegant în care pare să relateze despre un adulter:

"Doamna - se zicea - fusese dansatoare de profesiune, din tată rus şi mamă franceză. Româneşte nu vorbea. El mai trăia în dreapta, compensînd că ea o luase, continuînd, în stînga şi era pace în căsnicia lor."

Dacă înţeleg eu bine, e vorba de Grigore Gafencu (pag. 116 în volumul III)

marți, 27 martie 2012

[JURNAL] 27 martie 2012

















I


Pornit prin urbe. Direcţia CNSAS. Rîdem-glumim, dar e de văzut cum se prezintă lucrurile acolo.
Căci aş vrea să-i văd dosarul lui nea Nae Baticu (nasol să fii mort şi să te ia la per tu oricare vrea, inclusiv ăia care se căzneau altădatăî să treacă de la persoana II plural la singular...).

Problema e ceva mai complicată însă acolo decît în visele imaturilor, obişnuiţi să le vină toate gata la nas (mai ales în reverii).
Nu ajungi cu una, cu două, la preţioasele file (altminteri patronate de Zeul Sînge, simt de pe acum...).

Uf, pe unde să duc naraţiunea?


Statul ăsta e o chestie interesantă.
Ca mai toate creaturile umane de sub soare.
Omul avînd însuşirea, spre deosebire de restul animalelor, de a se juca cu vorbele.
Uneori este util, căci nici nu poţi împăca altfel segmentele de minte, de fire ale semenilor noştri, ale mele, ale tele...

Nu am luat grozav în seamă peliculele cu tot felul de organizaţii secrete, ascunse, emanate de pomenitul Stat. De la o vreme - mi-o fi venit timpul probabil... - simt că lucrurile-s ceva mai complicate cu El.
Într-un fel, chit că-l înjurăm, este precum educatoarea la Grădi. Greu fără ea.

Uite c-ajuns să ridic statuie Statului!
Mmm, de fapt nu-i chiar aşa, dar duc deocamdată discuţia pe astă cale.

Eu nu cred că Instituţia Supremă (laică) are vreun chef anume să nu ne dea voie la dosarele Secu. Pur şi simplu, însă, i-ar fi ameninţate rotiţele, Jucăria, dacă nouă barim - românilor - ni s-ar da acces larg la Uşa din strada Matei Basarab, unde se află Consiliu' pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Ce ne bălăcrim noi în presă şi pe la colţurile mahalalei, să te ţii acolo pălăvrăgeală... Reproşuri.


Cum, sînt inconsecvent?
Altădată, să fie 20 de ani sau o săptămînă, vedeam altfel lucrurile, agresiv?
Păi asta şi vreau să spun, că la cît de aiurea ne e firea, să te ţii...

Că ăia prin ţara lui Gauck s-au descurcat altfel ţine niţel şi de firea lor germană, şi de faptul că acolo,clar, cineva a pierdut războiul... Or, sub Carpaţi, confruntarea de după 1945 - fie şi în sînul aceluiaşi popor -  nu s-a sfîrşit. Mai exact ne-a liniştit Pădurarul, ca într-un banc de pe vremuri.


Departe de mine să spun că nu au existat nişte mari ticăloşi.
Dar parcă nu se cade, la porţile Orientului, să aruncăm aşa lesne cu piatra. Un dram de introspecţie spre cît estem noi de curaţi nu ar strica...
Ori cît de imaculaţi fură ăia de li se luă gîtul prin 1950, la un Sighet.

Citesc acum memoriile unui Vaida Voievod.
Pariez că nu a înghiţit cu noduri prînzul, la vreunul din momentele interbelice ceva mai dramatice...
Dacă îi privesc prin poze şi pe alţi colegi de establishment, nici aceia nu se omorau forte cu grija... Ia să medităm la un Argetoianu ori Tătărăscu... Îi interesa puterea şi atît - iar dacă astă quete, vînare i-a dus aproape de bunăvoie spre GAZ-urile (primitive autoturisme sovietice, devenite ulterior IMS-uri româneşti) din noaptea de 5-6 mai 1950, păi e totuşi efectul dezinteresului lor pentru ce era în afara sferei puterii...


La documentele CNSAS ajungi greu.
În ce priveşte dosarul personal, al lui Ordean, într-o lună vor demara nu-ş ce,m iar peşte şase luni mă vor anunţa ceva, cam vag pentru gustul meu - ce-i drept...
Asta e.
E posibil să nu am dosar - başca să fi avut şi să se fi pierdut -, deşi, la cît descopăr în ultima vreme, din diverse lucrări, că băieţii Secu erau speriaţi şi de umbra lor (găsiţi dvs. altă motivaţie a demersurilor lor), e foarte posibil să fi posedat unul...

Legat de dosar Baticu, aici treaba e şi mai groasă. Trebuie să fii Cercetător.
Am scăpat, pe direcţia asta, ieftin: mi-era teamă că e de căciulit la actualii şefi ai CAR, dar am scăpat mai uşor. Bai posibil să împuşc doi sau chiar trei iepuri.
S-o spun?
Păi calitatea mea de student la Jurnalism mi-ar permite o dispensă, ca pregătitor al Licenţei.
Care s.J. (vezi mai sus), căci anul ăsta nu am mai mai mers?
Păi aici e chestie, vreau dosar nea Nae, trebuie pentru ca să reiau studiile la toamnă. Asta da corvoadă!
Al treilea iepure este că peste doi ani mă pot da om cu facultate. Că-i d-aia de la Bologna, de trei ani, nici nu mai contează, sexagenarii din blocul meu nu se pricep la aşa subtilităţi.

Deci e rezolvat.

V-am lăsat cu ochi în soare la ale Statului?
Pe care, nebăut-nemîncat, mă apucasem să-l laud, ori măcar să îl înţeleg?

Mărturisesc cum că nu-i o arătare să faci pasiune de el. Că aşa amoare pălea vreun Ion Antonescu, fu  problema lui. Prost sfîrşită, în Valea Piersicilor:

"Eu sînt soldat. Dacă cineva face o crimă contra statului, indiferent că este evreu ori român, îl pun la zid..." (asta zicea în 1940, apud Vaida-Voievod)


Statul ne face treburile murdare ori măcar neinteresante. Noi doar (îl) înjurăm. E precum maşinăria aia din Matrix, care asigură energia pentru un mediu fizic cam fără soare...
Ce-i drept, Nenea are autonomia lui, dar cel mai des se cade să fie şi oameni la manetele sale, altfel nu L-ar recunoaşte societatea. Iar ăştia, mai din nepricepere, mai din dor căpătuială, accentuează ceea ce ar putea fi numite hibele pretinsului Moloh.

Statul ăsta, dau din nou cu gura, e precum DOS ce preceda/precedă pornirea Windows-ului.



II

Ca un mofturos ce mă aflu (să vezi ce ciu-ciu acreditare o să-mi dea, ala aşa vorbe!), n-am putut să nu constat la atmosfera clasică a instituţiilor de stat. Chiar vieţuzind într-o clădire nouă. O văzusem - ca să dau exemple mai proaspete - la Oficiul de Şomaj din strada Spătaru Preda. La vreo primărie de mergi, acelaşi lustru... Oameni la locul lor, domoli, fără pretenţii de autonomie ori creativitate. Nu e ca la privat (chit că şi-aici există excepţii de te iei cu mîiniile de cap), entuziasm, zîmbete. Aici muncitorul (să spunem un şofer ori mecanicul clădirii) arată altfel decît la un Opera Center, să spunem. Cel din Matei Basarab, par egzamplu, se lamentează de cei 40 de ani de muncă. Nu pare doborît de ei. Surprinzător pentru mine, i-a căzut prost mulţimea de oameni pe care i-a cunoscut în acest interval, pe baricada Muncii. Aşa zice tipul ce pare să fie şofer, potrivit instinctului meu. Şofer pe vreo dubiţă.
Femeile-s frumuşele, dar cu amprenta slujbei la stat. Miroşi pila, mica relaţie care le-a înlesnit angajarea acolo.
Poartă tocuri joase, dar din cele pătrate, cu arie mare. Gambe altminteri onorabile. Sex appeal ba, deşi nu poţi să ştii pe ce criterii funcţionează unii domni de-acolo.


Şi o atmosferă destul de seacă. Nici gînd de buchetul de flori înoit la trei zile, pe buchetul de la recepţie.
Este drept că acolo-şa, la intrare, se află un domn poliţist.
Exerciţiu de imagnaţie: cum ar şedea o vază cu flori lîngă un domn cu uniformă a MAI?
Eu unul nu văd care e problema.
Dacă însă oamenii, şefii de undeva au o anumită opinie (seacă, dură, fără zorzoane) despre cum trebuie să arate masculinitatea, nici gînd de aşa briz-brizuri.
Se acceptă doar imaginea cu munţi decupată dintr-o filă veche de calendar.


 
Of... Mai pup io acreditare, după astă crasă mostră de neputinţă a stăpînirii de sine?






III


Apropo de privaţi cu gusturi aparte.
Obişnuit cu siluete şi fizionomii de prin reviste gen One, Tango. Cosmopolitan, chiar Playboy, am descoperit cu suprindere (mea culpa, realitatea e atît de diversă) o oglindă a unui alt mediu.
Este ceea ce se potriveşte patronului de acolo. Care, evident, inspiră şi asupra tipului de vînzătoare din galeriile magazinului aflat în preajma Gării Basarab.
Inevitabil (dar neputînd spune dacă găina a fost prima, ori oul), şi vizitatorii împărtăşesc codul locului.


De la acest tip uman mi-a fugit mintea la o întîmplare. Înghiţeam, pe jos, sutele de metri spre sediul CNSAS. Lîngă Liceul Emil Racoviţă, în staţia de autobuz 135, 311, mă nimeresc martor la scenă în fugă. Doi tineri, cunoscuţi între ei, trec unul pe lîngă altul. Domnişoara cere o ţigară, dar el îi răspunde că E ultima. Rămîn întîmplător în spatele fetei, pe care instinctul (iar instinctul!) o bănuie elevă - în recreaţie - ieşită la mici cumpărături de ucis spleenul şcolar. Brusc, juna se lamentează cuiva din preajmă (totul e în mers): "Ce dracu! Unde-s proştii ăia??"
P. fiind., previzibil, colegi.

Nu am să mă omor acum cu ochi maturi peste cap, cu temeri dă sfîrşitul lumii şi altele.
Ba fac pustiu de bine tendinţei şi-mi aduc aminte că, la un 1971, colegii mei (barim băieţii) din clasa a VII-a a şcolii 56 erau animaţi de o agresivitate nu departe - , motiv pentru care nici nu mă omor actualmente să semnez condica la aniversarea a 40 de ani ai Generaţiei.
Eram la ora de practică. Nu-ş cum s-au aprins spiritele între colegul SD şi unii ceva mai mici de afară. inflamat, într-un moment de neatenţie al lui Pilitură, profesorul, păi Daniel sare pe fereastră - era la parter - urmează o cursă dură şi, la final, nişte pumni solizi în craniul neinspiratului oponent. După care colegul revine, pe aceeaşi cale.


Era în 1971.
Nici Tezele din iulie nu apăruseră.
Privind azi reptrospectiv, tipul nu pare să fi avut cine ştie ce chinuiţi în familie, şi nici torţionari. Era un naturel şi atît.

Tot atunci, se socoteau nici 25 de ani de la poposirea comunismului aziatic pe meleagurile noastre.
Am îndoieli că lui i se datora tărăşenia.
Că veni vorba, mergînd la gîrlă (Colentina, zona Între vii, Electronica), nu-ş care mai răsăriţi de-ai locului ne-au uşurat de mărunţiş din buzunare. Similar, la doi paşi de şcoală (lîngă ProTV-ul de mai tîrziu), colegul Adrian Peli a fost pus să salte/joace de alţi şmecheri cu 1-3 ani mai mari, şi ei mai ţigănoşi, ca să audă ventualele monezi în buzunare. Avea. "Erau pentru Gazeta Matematică...", avea să ne spună mai tîrziu jefuitul.
Donc, 1970-71.


Nu-s lămurit, datorită poveştilor cu Ce bine, ce la loc era altădată!, cum va fi fost în faimosul Interbelic. Am doar vagă idee, ca cititor de "Groapa" barbiană.
Keep in touch.


O explicaţie de parcurs ?
Mă încumet la una.
Oaza de cultură şi nu numai cu pricina se numeşte Colegiul Naţional Emil Racoviţă..
Faptul că, actualmente, la linkul de mai sus se găseşte nimic (pardon, "în construcţie") - şi asta e o explicaţie...


Tonul la cîntec!...


Bineînţeles că au scris alţii mai cu har asupra subiectului - astă prăvălire, eternă sau ba, de neam-prost.
Dar vreau pentru ca să tropăi şi io alături de ei pe punte.
Mîine însă, c-acu trebuie să plec la slujbă.



În context, Tatiana mă trage de mînecă.
"Ai mai trimis CV-ul pe undeva?"

Mă înfurie!

Căci are dreptate.

Dar e aşa bine în vise, în iluzii....!
Iar realitatea aşa nasoală.

Ce-i de făcut?
Păi:...............



luni, 26 martie 2012

[PSIHANALIZĂ] 26 martie 2012

Intro

Am trecut de solstiţiu, spre braţele Zilei mai mari, ale soarelui.
E ceva frumos.

Bineînţeles că nu este, totodată, nici de fugit - prin octombrie şi imediat apoi - cînd ziua se micşorează, cînd totul devine întnecat, rece şi parcă pe ducă...
Şi acele zile au frumuseţea lor.
A lui a lua lucrurile cum sînt.


 


Corpus

M-am nimerit într-o bibliotecă publică.
Gestionînd măcar niţeluş din sentimentele care se iscau tumultos, dureros sau chiar insuportabil, am realizat măcar în mică măsură o idee.
CÎT DE GREU NE E SĂ COMUNICĂM CEEA CE SIMŢIM, noi, nouă (înşine)...

 Şi mai greu este să comunici altora.

În funcţie de tip uman, de individ, ascunsele (altminteri fiice bune ale firii umane) sînt greu de admis... Cum o să trăiesc io cu aşa ceva?? Ce va zice lumea?
De pildă, că mi-aş dori scrisele de calitate şi eterne.
Ceea ce nu e posibil, căci uite ce tomuri groase şi de calitate se înghesuie fie şi doar pe rafturile unei bibilioteci de cartier... Nici să-i egalezi pe aceia nu ţi-i accesibil, ce să mai spun de a fi mai cu moţ.



Finis (formule inventate)
Simt însă că abia de acolo pleacă viaţa. De a ţi le accepta, eventual (completare foarte utilă a demersului) şi altora.
Văd des în ultima-mi vreme acest fenomen. Accepţi cutare lucru, în ce te priveşte  ori viaţa. Aveam şi eu cutare lucru personal, nărav, pitit de ochii lumii. S-a nimerit însă o fiinţă, cu privirea, pe acolo...
Teoretic, era ca naiba...
Ştie.
Mă va turna...
În practică, sufletul a scăpat de o povară. E mai senin. inevitabil, mai puternic.
(Îi eşti mai simpatic, îţi e mai simpatică acea fiinţă... Complici.)
Evident, pe un drum - al vieţii - unde  destindere nu există decît rareori.
(De fapt, ascundem ceea ce ni s-a spus că e de ascuns...)

Îmi fuge mintea, de reală încheiere, la un cîntec Dassin.
Ce-i drept, opusul acestei destinderi este Golgota Kashmir-ului LZ...



marți, 20 martie 2012

[ISTORIE ALPINISM] Eventuale puncte de plecare

Rezumat
POSIBIL SA INTERESEZE PUŢINĂ LUME, dar cred că merită notate aici.

Corespondenţă cu Marian A., unde îmi veniră nişte idei ce pot fi utile cred, ca punct de plecare.



Am onoarea!

Este clar ca Baticu and Co avea mult mai multa legatura cu CAR-ul decat Coliban + Bleahu (apropo, unde ai citit ca Bleahu a fost in CAR?)
Ceea ce vreau sa spun, este faptul ca nu neaparat cei doi au vrut ”sa fure” CAR-ul de la altii... asa cum s-a interpretat.
Nu am nici o dovada care sa sustina ceea ce spun (ca nu au vrut sa fure CAR-ul).
Doar ma uit la lucrurile practice, concrete. 
La ce a facut Coliban pro-alpinism veritabil inainte de 1989 (contra sistemului competitional, inclusiv greva!) si dupa 1989 (cand a desfiintat competitia in alpinism si a sustinut federatia ani de zile, inclusiv financiar - si nu CAR-ul desi poate acesta avea mai multa nevoie de bani in anii 90).

Tot furt era.
E ca şi cum ai vrea sa iei masina cuiva, fara a cere voie, pentru ca pasamite ai conduce-o mai bine.
Pe de alta parte, tot subiectiv, nu cred ca alde Coliban, dupa ce vad pina azi - tragind linia - ar fi facut mare lucru. Si-ar fi atras unii, din bransha lui, dar sia colo ar fi fost inevitabile frictiuni romanesti.
Cum spuneam azi, intr-un clinci cu Dan Vasilescu, ca sa duci peste decenii oa sociatie trebuie ceva mai mult decit sa fii om al momentului.
Coliban mi se pare, de a distanta (dar e posibil sa nu ma insel), un om al momentului, care nu si-a depasit epoca. CAR are deja un spirit, nu depinde de un om.
Ma mira la Emil C. (desi vorba era de Bleahu, lui Emil i-as reprosa ca nu a vazut ceva aiurea in acel salt in alta barca) ca nu s-a implicat. O fi fost el la Federatie, dar o personalitate - necesara la ceva gen CAR - nu sta doar in barca proprie.

Varianta Baticu a dat ”legitimitate” CAR-ului actual.
Varianta Coliban poate ar fi dat ”viata” CAR-ului actual.
Dar iarasi, dupa cum spuneam, este doar o presupunere personala si nu am nici o dovada in acest sens.
Baticu i-a dat viata. Buna-rea, dar viata. Nu ma pricep la ideea de metafizica, daca m-as pricepe as broda ceva pe tema asta, pe acel ceva nevazut care cladeste fizic.

De ce te-am intrebat de anii 1945-1948.
Este interesant ca un om precum ”avocatul” Dimitriu ramane la suprafata in anii negri, ba chiar publica o carte alaturi de Cristea, in anii 60. 
Habar nu am ce apartenenta politica avea acestea.
Asta in timp ce multi altii, nu atat de burghezi precum un avocat, se duc la fund si dispar prin inchisori.

Se stiu destul de putine despre N. Dimitriu dupa razboi.


Cum am zis, preia sefia nominala a CAR (el fusese si.-n spatele unui Frim ori Steopoe), dar ajunge si sef al Federatiei de turism.
Nu stiu cum a fentat lucrurile, dar era suficient de dezinvolt si de nesperiat pentru a crea epigrame (fie si discret) la adresa temutului Stalin (vezi aceea cu ceasul de pe cladirea BNR din Bucuresti, inlocuit cu chipul lui I.V.).

Legat de Cristea, asta era la 1945-46 in cautarea unei figuri paternale, gata s-o linguseasca. Lui Nae nu-i pica prost asa ceva, asa ca ii lua apararea lui EC in problema traseului 3 Surplombe. S-au avut bine şi pentru c-or fi fost complementari, nu-şi călcau prin teritoriul celuilalt.
Cristea a avut o insusire demnă de subliniat: ii trata recunoscator pe cei care ii furnizau consideratie. Si invers, devenea fiara cu cei care il atacau / nu cadeau la compromis cu el.
Cred ca EC, dincolo de saltul proletar, simtea nevoia unui pedigree. S-a zbătut pentru aşa ceva şi în deceniul patru (cînd se dădea, fals, elev de liceu in particular) şi la vremea cînd a decis sa conlucreze cu Dimitriu pentru monografia Bucegilor.
De fapt, a intins o mina de ajutor prin 1956 si lui Ion Ionescu-Dunareanu, altminteri tip mai dificil decit Dimitriu (asta pare să se fi domolit la batrinete, ceea ce nu fu cazul lui nea Iancu D. - interesanta chestie! ).

Un cogener, Ionescu (poate a trebui sa-i scanez scrisorile privesc anii 20!), îmi spunea că Dimitriu a murit de cancer la gît, datorită fumatului. Nu mai stiu cine mi-a spus că a fost insurat, dar isi pastra cu discretie aceasta pozitie. Acel tip care mi-a spus i-a cunoscut nevasta doar la decesul lui ND.


Stiam de linkul catre Sorin Tulea.
Din fericire (sau din pacate) cei cu avioanele sunt mai bine organizati decat noi astia, cu muntele si alpinismul...

Dacă stau mai bine, asta e. Ăştia sîntem, nu văd care e problema.

[SOCIAL, UMAN] Recent episod "Memorialul Durerii"




M-am nimerit la televizor la o emisiune "Memorialul Durerii", a Luciei Hossu-Longin.

Despre academicienii care au avut de suferit în jurul anilor 50.

Foto: www.stiintasitehnica.com

 În paralel, dincolo de polemicile de pe aici din ultima vreme, am mai citit cîteva cărţi aproape de subiect (cel carceral comunist), graţie cărora văd mai clar.
Sau aşa mi se pare mie.

De fapt, cele de mai jos sînt urmare şi a ciocnirii cu ideile tabloide. Alb-negru. Nenuană. Răutate, egoism de-al nostru.





Ce are asta cu doamna Hossu-Longin?

Păi are.
Deşi, la o adică, nu dînsa o fid e pus la zid, cît neştiinţa mea că lumea se împarte în ceva categorii.


Categoria de bază, cu majoritatea omenirii, s-a întîmplat să nu fie mare amatoare de nuanţe. Noi şi Ei. Cei care nu-s ca noi, eventual (de fapt, de cele mai multe ori) şi răi - căci trebuie să proiectăm şi noi pe cineva ceea ce nu ne putem accepta, nu?

Există aici şi subcategorii
De pildă, etajul tabloid (folosesc cam des vorba?).
Cei de acolo n-au mari pretenţii, vor să fie cei mai tari şi din poporul cel mai drăgostit de Dumnezeu.

Dar uite, tot pe acolo,  şi categoria "Memorialul durerii".
Nu spun că aici nu există o situaţie specială, a urmaşilor (inevitabil marcaţi) de ororilor din puşcăriile comuniste şi/sau a celor direcie implicaţi,  în cazul acestora din urmă prin intermediul scrierilor.
Dar nu pot să nu observ că aceste atitudini, precum ale doamnei HL sînt părtinitoare, ocultează deseori părţi de adevăr.

Cînd eşti cît de cît iniţiat, acele omisiuni îţi sar în ochi.


Ele, previzibil, sînt în principal din categoria ce nu ne place, pitim.
Poate nici nu mai contează dacă acest proces are loc conştient, ori  - i-aş spune - partizan, adică direct de la compartimentul Inconştient.

Cei precum dna Hossu-Longin nu-şi pun problema realităţii din epoca relatată. Nu, dumnealor au ţintă clară să plîngă pe umărul simpatizaţilor şi să condamne pe alţii.
Într-adevăr, piteştizarea (expresie găsită recent la biblioteca de cartier într-o culegere de studii) fu un lucru sinistru. Iar asta e puţin zis. Dar nu poţi din vedere că onor academicienii cei lamentaţi erau la cîrma lucrurilor şi - dincolo de poveşti - nu par să fi intervenit prea tare în firea poporului român, cea generatoare de Ţurcani, cea dispusă la frate cu dracul roşu, în ciuda faimei autoîntreţinute de cel mai breaz popol din lume...
Nu ştiu să fi intervenit prea tare Academia spre a ordona, pe cît o ducea mintea, viaţa politică din al patrulea deceniu. Ce avu ca efect... sinistra ucidere a lui CZ Codreanu (şi răsfoiţi acest blog pentru a vedea dacă subsemnatul are simpatii legionare!). Ori suprimarea ticăloasă a unui număr de activişti ai grupării care nu cădea la suflet lui Carol II.
Pariez că alde academicienii cei plînşi de dna HL se înghesuiau atunci la texte şi discursuri de tămîiere pentru omul care poate nu putea evita sfîşierea teritorială din 1940, dar o altă stare spirit putea schiţa naţiei ce-i pusese coroana...



Nimeni nu spune în documentarul cu pricina, din "Memorialul Durerii", ce fel de texte semnau nemuritorii pînă la 23 august 1944. Ori că un Gheorghe Brătianu, în plus, a găsit de cuviinţă să se înroleze voluntar pe frontul de Est (trec peste umărul pus infantil de acelaşi la Balamuc, cel politic şi social, începînd cu 1931). Teleasta nu spune e nimic în această direcţie, deoarece al ei ţel este clar: plîns pe unii, condamnat pe alţii.
Cum, ruşii ne răpiseră Basarabia cea strămoşească?
Se practică. La o adică şi noi am luat cu mare voioşie Cadrilaterul, la 1913. Ba am fi luat şi Banatul dinspre Belgrad, dacă ni se dădea voie, în 1919... C-aşa e fire omenească. vrea mult, vrea totul...
Să ni se fi dat Transnistria ori Transbugia, să vezi ce iute ne instalam acolo, repsectiv cream poveşti că ce vechi teritorii româneşti sînt...


În paralel, cum spuneam, realizatoarea nu-mi are să privească o secundă şi din unghiul celor huliţi. Am nimerit sub ochi o carte pe care  găsesc minunată (ca unealtă de a explica realitatea): Ceauşescu,  numărătoarea inversă, de Pavel Câmpeanu. Acolo lucrurile-s prezentate şi din unghiul comuniştilor. Bineînţeles atare nuanţare este de-a dreptul insuportabilă partizanilor ne-roşii.
Un regim nu-şi poate gestiona situaţia socială, izbucnesc ca atare (provocate sau ba de agenţii Moscovei) greve la CFR, care sînt domolite cu gloanţe, iar liderul răzvrătiţilor capătă 12 ani de închisoare. E vorba de Gheorghiu. În paralel, la fruntea statului este dezmăţ, regele are dureri - pardon! - în pix de situaţia sa conjugală ori de corupţia înflorită în juru-i precum în junglă. Iar domnii intelectuali, între care academicieni, se extaziază producînd încovoiaţi cearceafuri ce bifează de nenumărate ori formula Regele culturii. Ăsta fiind Carol/Charles/Şarl al doilea.


Tot pe atunci, doar protecţia arestatului îl opreşte (dar i-o spune!) pe un om al Siguranţei să ancheteze fără mănuşi pe un Belu Zilber. Nu şi pe un Sava Dumitrescu, care torturează comuniştii inclusiv introducîndu-le, pardon iar, electrozi în anus (cetii tot în culegerea de studii de care vă vorbeam). Tot regimul ne-comunist practică, după eliberarea din închisoare a unor oameni cărora el le stabilise pedeapsa, transferarea acestora în lagăre.
Bineînţeles, cînd are interesul (inclusiv pentru că a studiat cu tatăl respectivului) - a se citi deteriorarea situaţiei de pe front - regimul o suceşte cu un comunist precum Lucreţiu Pătrăşcanu, care părăseşte curent domiciliul obligatoriu spre Bucureşti. D.O. fiind la Poiana Ţapului...


Aici subsemnatul nu e pus neapărat pe Gică Contra, în aserţiunea defulării goale, pur şi simplu cere o vedere complexă asupra unei situaţii, asupra oamenilor!
Nu-mi place să fiu prostit. Chit că nu voi schimba mare lucru sub soare, prin atitudinea mea.
La o adică, mulţi înainte procedară la fel, zice-se fără efect.




Pe acolo, dna HL pomeneşte de Constantin Rădulescu-Motru.
Probabil o minte specială, dar eu i-am citit "Jurnalul de lagăr", cîndva, şi nu mi s-a părut grozav de înţelept. Or asta i-aş pretinde unui om spre bătrîneţe, chit că judec aici în virtuteagrile poate nerealiste: Auzi, vrea ca bătrînii să fie înţelepţi!
Păi nu mă cred exagerat, cel puţin cîtă vreme bătrînii epocii aveau pretenţia să li se sărute mîna, figurat sau ba.

Tot pe acolo.
Cum, vreau eu prea mult de la oameni?
Poate nu, cîtă vreme unii-s cu grabă în a ocupa jilţuri, perieri de superoameni.


PS
Mă uit întîmplător, în căutarea unei fotografii cu Ion Petrovici, pe un articol din România Literară.
Ce pot să-i cer dnei Longin, dacă firile subţiri de la revista patronată de un adept totuşi al nuanţei (Nicolae Manolescu) produc în acelaşi diapazon:


"Fulminanta carieră politică curmată în temniţele comuniste: ministru al învăţămîntului şi al Lucrărilor Publice (1921, 1926, 1937, 1938), ministru al Culturii Naţionale, Cultelor şi Artelor (1941). /.../
Vom citi împreună file din dosarul domiciliilor obligatorii şi al coloniilor de muncă ce au urmat anilor de temniţă ai profesorului Ion Petrovici, într-o incredibilă continuare a unui
calvar neîntrerupt, după ce fusese condamnat la zece ani temniţă grea ca demnitar în Guvernul Antonescu, ca ministru al Instrucţiunii şi Cultelor. /.../
Ne imaginăm un bătrîn de 75 de ani, după 10 ani de temniţă grea ridicat de Miliţia populară şi trimis într-un sat uitat de lume cu domiciliu obligatoriu, la muncă forţată."



Repet, e România Literară! Nici o trimitere la faptul că avusese loc un război crîncen, la capătul căruia colaboraţioniştii plătiseră chiar preţ mai mare, în Franţa de pildă (la bani mărunţi, chiar Antonescu a sfîrşit mai onorabil de mîna ruşilor decît Mussolini de a conaţionalilor!). Nici o vorbă despre ce gen de texte, acţiuni păstorise Petrovici la Ministerul său! Nu am studiat excesiv domeniul dar nu credem că erau departe de afişele ce împînziseră în 1941 Odesa ocupată de români:


„Armatele română şi germană luptă contra comunismului şi jidanilor şi nu contra soldatului şi poporului rus!“; „Războiul a fost provocat de jidanii lumii întregi. Luptaţi contra provocatorilor de războaie !“; „Armatele română şi germană nu vin pentru a se răsbuna pe populaţie. Ele luptă pentru distrugerea comunismului şi cahalului jidovesc!“



PS2
Mă sperii deseori să nu devin precum Goma, acru şi chitit numai pe înţepat.
Dar zău că uneori şi Ai noştri sar - fie şi omeneşte - peste gard... Înţeleg că lumea socială nu poate funcţiona fără niţel aranjament din condei, dar totuşi...

vineri, 16 martie 2012

[MUNTE, CAR] 2012, Mesajul presedinte Vasilescu legat de discutii despre Crina Popescu


Am deschis la un moment dat o discuţie pe Carpati.org despre Crina Popescu, o tînără iubitoare şi mergătoare pe munţi din toată lumea.
Găsit-am cuvenit apoi să pomenesc de subiect şi pe siteul Clubului Alpin Român - pe ideea că subiectul este apropiat preocupărilor componenţilor acestei asociaţii, după cum o masă rotundă - fie şi cu puncte de vedere poate diferite - nu poate deloc să strice aceloraşi.

Au apărut acolo cîteva puncte de vedere interesante, între care cel privind ocolul al propriilor regulamente chiar - mă refer la Federaţia de alpinism şi escaladă, cînd a acordat titlul de maestrul al sportului unei persoane de 14 ani.


Cam la acest stadiu a intervenit şi preşedintele CAR, Dan Vasilescu.


Mărturisesc din start că rîndurile domniei sale mi-au produs o surpriză nu tocmai plăcută. Îmi asum însă faptul de a nu fi intuit una din numeroase felii de viaţă care ne înconjoară, ele însele în permanentă schimbare.
Îmi iau în cont inclusiv destulă nepricepere la oameni, ca unul care am propus acum vreo zece ani aducerea, invitarea unui Dan Vasilescu la fruntea CAR.
Ce-i drept, chit că acum cobor altfel urechea la afirmaţiile unui Eugen Popescu (fostul secretar general CAR), şi azi mi se pare că Dan V. face treabă bună, în sine, în postul său.


Reproduc pasaje din mesajul lui Dan Vasilescu .


O mirare din start este asupra modului de adormire a pazei inconştiente a cititorului. Dan debutează cu 
" Parerea mea personala, ca simplu membru al CAR...", pentru ca ulterior, avînd bariera coborîtă spre inconştient, să îşi trimită acolo mesajul propriu zis, cred eu dur şi care vine vizibil din partea mai-marelui asociaţiei.:

"    Aceste discutii sterile deturneaza atentia membrilor CAR de la problemele de fond ale clubului, legate de perspectivele de viitor, de repararea Caminului Alpin si a refugiului Costila, de instruirea si perfectionarea tinerilor, de ascensiunile in Alpi si in munti inalti, de securitatea activitatilor noastre, etc, etc.
      Activitatea sectiilor si comisiilor este in general mai mult decat penibila, aproape inexistenta, exceptand sectiile din Cluj, iar realizarile individuale sunt flori foarte rare.
     Avem foarte multe probleme de rezolvat in viitor, tanara generatie este absolut nemultumita de performantele actuale, si pe buna dreptate, nu ne putem compara cu nici un club alpin din vest sau est, din nici un punct de vedere. 
     Deci am rugamintea de a avea pe situl CAR discutii aprofundate si concrete, legate de problemele noastre reale si de a nu creea diversiuni, care sa ne invrajbeasca si sa ne otraveasca atmosfera alpina, care constituie poezia vietii noastre."

Pare un fleac, dar metoda se practică în ale persuasiunii: adormirea vigilenţei critice a ascultătorului, care se trezeşte prea tîrziu, avînd deja un cap de pod advers in propriul interior.


Legat de mesaj în sine, pentru mine cel puţin Dan Vasilescu vine cu o optică mai mult decît neaşteptată:

" In primul rand exista aspectul patriotic al activitatii alpine a lui Crinei Popescu, cunoscut prin intermediul mass mediei. Absolut normal, milioane de romani din tara si din afara ei, au admirat si s-au mandrit cu faptul ca o tanara adolescenta a infruntat cu curaj si perseverenta dificultatile si frigul marilor inaltimi ale lumii pentru a pune tricolorul romanesc pe varful acestora. Asa cum se mandresc de zeci de ani de performantele Nadiei Comaneci, a lui Hagi sau Gica Popescu.
 Din acest punct de vedere realizarile Crinei exemplifica foarte bine articolul scris de mine in ianuarie 2009 pe situl CAR intitulat "Arta romanului de a-si distruge valorile". 



Bineînţeles că sub soarele ăstei ţări sîntem diferiţi,  precum degetele unei mîini cu 19 milioane de degete. Însă, ca unul care nu a pus botul la exaltarea patriotică a perioadei Ceauşescu, privesc trimiterile de acest gen cu maximă prudenţă, căci văzut-am numeroase făcături deloc nobile în spatele paradei de profil, iar totodată nici nu şi-a zărit ţara urcînd spre culmi mai de Doamne-ajută datorită acestei înclinaţii înflăcărate.
De fapt, dacă stau să mă gîndesc, este una din cele mai toxice moşteniri ale epocii de Aur, care ne-a băgat în cap că sîntem cei mai nemaipomeniţi, că centrul universului e la vîrful Omul, atîta doar că lumea ne sapă, ne sabotează - din invidie.

[Îndrăznind aici o paranteză, subsemnatul este acuzat de excesive intervenţii, cît şi de tulburat prea multe ape, în vreme ce membri ai CAR inteligenţi şi îndrăzneţi la prima vedere nu suflă un comentariu cît de mic asupra mesajului preşedintelui lor, ce vede lumina monitorului public în anul de graţie 2012, nu la vreun 1970, cînd ar fi fost mai de înţeles...]

E o glumă, am sentimentul, să te mîndreşti azi cu performanţele numiţilor Comăneci, Hagi sau Năstase. În primul rînd, cel mai tînăr dintre aceştia avînd 47 de ani, de unde lesnea concluzie că nu a mai apărut nimeni între timp. În acelaşi timp, Nadia scoate primul 10 al disciplinei la Montreal, dar epoca ei de glorie este destul de scurtă, la următoarea Olimpiadă ajunge să cerşească pînă şi medalia de argint, după o cădere pe aparat care i-ar fi impus mai multă modestie... Oricum, au avut şi alţii gimnaste şi nu cred că-i pun pe nesfîrşite reclame. Nu văd o Mary Lou Retton făcînd reclamă la Chase Manhattan ori pe Rod Laver (cu patru Wimbedon-uri de simplu la activ, başca două grand-slam-uri!) posedînd altceva decît o denumire pe o arenă australiană...

În ce priveşte Arta românului de a-şi distruge valorile, constatarea are ceva sens, dacă ne gîndim cîţi au fost făcuţi de baftă, în anii comuniştilor, personaje ulterior ridicate fără jenă excesivă pînă la cer: Eliade, Cioran, Ionesco - pentru a da numai cîteva nume. După cum un George Emil Palade ar fi putut sta pe veci în ţară, nefaultat de răuvoitori chiar, şi tot nu ar fi văzut un Nobel. Ce să mai spun de Hertha Muller, care tocmai pe relatarea şicanelor din ţara de obîrşie a luat Marele premiu de la Stockholm!
Pe de alt parte, eu cred că un mioritic conştient de propria valoare e afectat deloc de atacurile-frate bun ("Cine ţi-a scos ochiul?"...) ale conaţionalilor. Citeam recent despre românul care gestionează înfăţişarea coloristică a produselor Apple. Sînt convins că nu l-ar deranja deloc vreo campanie împotriva sa dusă de genialii în viaţă din Carpaţi.


Dincolo de acest calup al preşedintelui Vasilescu, sînt niţel uimit să constat apoi că domnia sa apreciază opiniile noastre în cazul Crinei P. drept "discuţii filozofice cu tentă de bîrfă". Mi-e teamă că Dan V. nu are idee ce-i aia filozofie, şi nici bîrfă (există totuşi o definiţie în dicţionar...). Şi nu are nu doar pentru că nu a abordat vreodată acele domenii, ci pentru că nu vrea să vadă şi în afara propriei optici. Care preferă falsul mîndriei patriotice cam fără conţinut, în slujba căreia aduce un număr discutabil de milioane de români, din ţară şi afara ei chiar. Să fim serioşi, totuşi...

Nu am tratat problema pînă acum, dar cred că această sete populară de faimă mondială merită niscaiva eseuri (filozofice, fireşte!), prea-i mustos subiectul... Asta dacă nu s-au scris vreo două sute pînă azi, de la Titu Maiorescu, Dumitru Drăghicescu ori Rădulescu-Motru încoace...
Pe  de altă parte, am tras şi eu cu urechea că dacă o Harvard University este mai cu moţ decît altele, este tocmai pentru accentul pus acolo pe debates/dezbateri.


Dan Vasilescu mai scrie:
"Trebuie sa ne gandim foarte bine daca este bine si daca avem dreptul sa discutam pe situl CAR  modul de viata si de practicare a alpinismului a colegilor, pentruca eu consider ca prietenia si respectul reciproc sunt cerintele de baza ale eticii noastre, in cadrul clubului."
Dincolo de indiscutabilul limbaj de lemn, al unui om ce nu pare să fi făcut vreun efort de a ieşi din atmosfera anilor (totuşi nefaşti) în care s-a format uman, totuşi adevărul iese din ciocnirea contrariilor... Iar dacă vreunii ridică excesiv tonul (ceea ce nu a fost cazul în cadrul discuţiei despre Crina!), ţine de înţelepciunea reală a conducătorilor CAR ca aceia, eventualii turbulenţi, să se liniştească...
Nu văd deloc care e problema dacă se discută "modul de practicare a alpinismului a colegilor". În ce mă priveşte, la o aşa întrebare inchizitorială am răspuns fără mă crăp de ruşine că nu am depăşit gradul III. Nu văd de ce s-ar jena de asemenea obiecţii persoane demne de stima a milioane de români...
Nu sesizez cu ce încurca nevinovata discuţie repararea clădirilor Clubului, după cum nu ştiu cu ce ar afecta colocviul în cauză activitatea (penibilă a) secţiilor...


Probabil că mesajul dlui Vasilescu poate releva multe alte lucruri. Mă mulţumesc doar să spun că miroase a un pic a nevroză acolo. Nu vă grăbiţi să daţi cu barda în aprecierea mea!... Avem deci nişte planuri măreţe, irealizabile (de-aia şi sînt umflate cu pompa, cu hagisme), în vreme ce activitatea noastră ni se pare mai mult decît penibilă.  
Mi se pare o mică nebunie aici, scuzat să fiu de expresie!...  Păi în loc să-ţi iei membrul de rînd cum este, matale vii cu o ştachetă ridicată la naiba în praznic, din care bietul om sub vremi şi sub putirinţi se alege doar cu ideea unei activităţi penibile. Era mai bine dacă penibilii aceştia nu erau deloc în Club?


Repet, mesajul în cauză lasă loc şi de alte comentarii, dar nu au intrat zilele în sac.


Precizez, am avut multă stimă pentru Dan Vasilescu şi mare parte îi subzistă, dar o gură spurcată ca a mea nu s-a putut abţine de la cele de mai sus...
Aştept comentarii la obiect, cu citat şi răspuns.


Al dumneavoastră,
Mircea Ordean



PS1 Mă uit în ultimul moment cu atenţia cuvenită pe un mesaj de la Camelia Manea (văd că linkul nu funcţionează, îl preiau la finalul postului)  

 La afirmaţiile cu subiect şi predicat de acolo Dan Vasilescu le răspunde cu lozincile de mai sus. Nu o spun cu răutate - eventual sugeraţi cum ar trebui numite numeroase dintre paragrafele preşedintelui CAR.

PS 2
Alătur, pentru a anima citirea, şi cîteva imagini.









La solicitarea mai multor colegi, ma vad nevoita sa retransmit acest mesaj...

----- Forwarded Message -----
From: camelia-maria manea
To: Cosmin I. Andron
Sent: Thursday, 1 March 2012, 12:55
Subject: Re:

      Poate chiar nu este momentul acum sa „disecam” povestea legata de COCO Popescu, in contextul in care familia Popescu trece prin momente mai delicate....Lucrurile acestea ii afecteaza, in primul rind, pe copii! Se pare insa ca tatal a obtinut „ce a vrut” - are o fata care a intrat in Cartea Recordurilor! Ne bucuram din toata inima pentru Coco, pentru taria ei, pentru perseverenta ei... Nu stiu de ce, dar imi vin in minte cuvintele pe care le-am citit cindva, scrise de Claudia Szabo, fotoreporter la Realitatea, colega de expeditie cu Marius si Catalina Albu

„Am spus ca va spun despre romani. Nu vreau sa spun despre toti romanii in general (desi, cum spunea un cubanez pe care l-am intalnit aici: "am multi prieteni romani, ei asa intre ei nu se suporta, dar iti pot fi foarte buni prieteni), dar Ovidiu Popescu, membru fondator al clubului montan "Altitudine" mi-a atras antentia. Vedeti voi, Ovidiu avea cu el pe fata lui de 14 ani, desi acest lucru era ilegal, pentru ca minorii nu sunt acceptati in rezervatie. Cum a reusit performanta? A folosit pasaportul unei romance pentru a doua oara, astfel incat romanca respectiva avea doua permise emise pe numele ei. Au intrat (el si cu fata lui) in rezervatie, dar nu s-au oprit la Confluencia, pentru ca nu vroiau sa treaca prin controlul medical, care ar fi vazut probabil ca fata e minora. Au dormit noaptea pe valea Horcones sub o piatra (aveau saci, nu stiu daca aveau si cort), numai ca in drum spre Plaza de Mulas au gresit cararea astfel incat au trebuit sa treaca raul de cateva ori. Fata era la ciclu si a trecut prin apa rece de ghetar de multe ori, astfel incat ca a racit. Rau de tot. Au ajuns la Mulas si aia mica de-abia se mai putea misca si ii spunea Catalinei ca "ma doare si cand stau in picioare". Nici antibiotice nu putea sa ia (era la 4300m). Nici la doctor nu se putea duce, nici cu elicopterul nu putea fi evacuata. Intr-o noapte, baietii din Arad care aveau cortul langa cortul pe care il impartea cu tatal ei, Ovidiu, l-au auzit pe Ovidiu cum o injura pe fata [ca la usa cortului] si ii spunea ca trebuie sa faca un efort mental sa se vindece cu mintea. Dupa care alte injuraturi. N-au mai stat mult in tabara pentru ca fata se simtea din ce in ce mai rau, asa ca au luat-o din nou pe jos (!) spre iesirea din rezervatie. Fata as-a dus la Santiago la doctor si si-a revenit. [Fata e cea in pufoaica rosie].” (http://explorer.org.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=73&Itemid=37#mulas)

      Problema cea mai acuta care se pune in acest caz este aceea care priveste dilema MORALITATE / IMORALITATE – adica notiunile elementare care tin de „etica” muntelui...
Pe tema acestor „controverse” s-ar putea specula la nesfirsit... Vreau sa fac mentiunea ca eu am incercat sa pastrez echidistanta si, mai mult decit atit – discretia – privitor la felul cum este „promovata’ Coco si transformata in „brand”... Au fost lucruri care m-au frapat in cei 5 ani de cind o cunosc – si pe ea, si familia ei – imi spusesem ca voi scrie cindva ceea ce stiu, „ca sa fim consecventi adevarului istoric”... Dar acum tot a venit vorba despre o problema... etica, despre aspecte care, intr-un stat de drept, cum ar fi SUA, n-ar fi scapat sub nici o forma organizatiilor de protectie a copilului si s-ar fi lasat cu procese de intentie usturatoare...

  Voi face referire la doar citeva situatii pe care le-am constatat fiind in preajma Crinei si a „antrenorului” ei (cum s-a autointitulat!), Ovidiu Popescu:
        1.     - intrarea frauduloasa in Parcul National Aconcagua in prima tentativa de ascensiune pe Aconcagua (ianuarie 2008), soldata cu o grava imbolnavire a Crinei si nevoia imperioasa de a o trimite la tratament - prin interventii la colega noastra de la Universitatea din Santiago, Loredana Smaranda (oare Ovidiu isi mai aminteste macar numele ei, caci sunt sigura ca a omis demult sa-i... multumeasca!!!). Pe atunci, plecasera din tara si n-aveau nici macar asigurare medicala – e infiorator sa  VREI sa duci un copil la aproape 7000 de metri si sa nu-ti iei minimum de precautii medicale!
         2.     – a urcat Crina pe Ojos del Salado in 2009? Asta poate sa spuna numai ea, dupa multi-multi ani, cind n-o sa-i mai pese de ... PALMARES! Ultima fotografie este de la cel mult 6400 de metri altitudine, deasupra Refugiului Tejos, pe fundal se poate observa foarte clar El Muerto... si se poate face, calitativ si obiectiv, o evaluare a altitudinii REALE. No comment! In momentul in care i-am solicitat lui Ovidiu o poza „de varf” pentru articolul din „Terra Magazin” care cauta sa promoveze ascensiuni VERIDICE, mi-a spus ca are un Certificat obtinut de la Copiapo - am cerut copia scanata a „certificatului” si mi s-a replicat ca, de fapt, diploma este „inramata” si nu poate fi scanata. No comment!
         3.     cind am rugat-o pe fetita (de atunci) sa-mi acorde interviul despre Aconcagua si Ojos del Salado, tatal ei a devenit ff suspicios si i-a cerut imperativ sa-i dau intrebarile pe o foaie de hirtie si sa le completeze ea urmind sa mi le aduca peste citeva ore... Am recunoscut in materialul care mi-a parvenit raspunsurile lui... Ovidiu si tare dezamagita am fost... Lipsea candoarea copilului care sa se bucure de o realizare A SA si, evident, sintagmele de genul „cea mai...”, „cel mai...”, inclusiv declaratia socanta : „Voi fi prima femeie din Romania pe Everest” m-au facut sa nu mai doresc niciodata sa scriu ceva despre familia Popescu. O doream pe Coco asa cum este ea pentru multi dintre noi – copil teribil al muntilor, dar n-a fost sa fie...
         4.     Eram la catzarat in peretii de la Pestera Muierii si Ovidiu o antrena pe Coco intr-unul dintre trasee. La un momet dat, aflata in fata unei surplombe, fetita incearca de 2-3 ori si vrea sa renunte. Taica-su ii aplica vreo citeva injuraturi cu vorbe din alea dulci de-ale lui, neaose si ... reuseste s-o motiveze suficient de mult cit sa treaca pasul dificil. Seara, la masa, mandru nevoie-mare, ii aminteste de episodul din perete si spune: „Vezi, daca nu-ti ziceam eu ce trebuie sa faci nu mai urcai. Sa-ti fie de invatatura si alta data! Ti-aduci aminte cind eram la... ... si tot asa n-ai vrut sa mergi si eu te-am certat?”. Iar fata raspunde: „_ Eeee, da! M-ai certat! Cum sa nu? Mi-aduc aminte si acum perechea aia de manusi reci pe care mi-ai tras-o peste fata! Mi-au dat lacrimile cit de tare m-au usturat obrajii!”. A fost un moment de tacere la masa. Toti se uitau cind la Coco, cind  la Ovidiu si a trebuit sa schimbam vorba ca sa nu se mai simta Coco atit de prost sub privirile lui pline de repros... De atunci, n-am mai auzit-o vorbind despre ce a simtit ea pe munte linga „antrenorul” ei... Am citit aricolul din „Formula AS” (o revista admirabila!), intitulat mai mult decat sugestiv „Singuratatea mierlei” (v. http://www.formula-as.ro/2009/858/societate-37/singuratatea-mierlei-10823)... Am vazut ca nevoia de PALMARES a tatalui l-a facut sa ataseze poze cu Coco la ... 4 ani, Coco pe stanca la... 11 ani (de fapt, erau pozele mai recente ale surioarei mai mici, Getutza)... Da, poate ca reclama a meritat! Nimeni, in alpinism (aici, in Romania), n-a reusit sa „ambaleze” mai bine adevarul si neadevarul in articole de presa si in bani de sponsorizare... Scopul scuza mijloacele, nu-i asa?
         5.     Ce ne facem cu limbajul mai mult decit suburban al lui Ovidiu? Care tatic isi „gratuleaza” odrasla cu atitea „dulcegarii”, mai ales la varsta adolescentei, cind toate fetele incep sa viseze – instinctiv – la un Fat-Frumos numai al lor? Ce model a gasit ea in tatal ei? Ce-l face pe acest barbat sa o brutalizeze verbal atit de tare? Ce frustrari are el, daca trebuie sa o sileasca sa accepte vorbe si comportari agresive??? Parintii care au copii pe-acasa isi pun des astfel de intrebari...
         6.     Un episod pe care Coco l-a trait cu mare tristete in expeditia pe Aconcagua (2008) este cel legat de imbolnavirea ei si obstinatia tatalui de a o trimite mai sus de 4300 de metri, spre Nido de Condores (fata avea dureri atroce si nu putea nici sa se mai intoarca de pe o parte pe alta in sacul de dormit!) – si. intr-un anume context, ea a simtit nevoia sa-mi dea pe ascuns un biletel pe care scrise un mesaj disperat catre maica-sa si m-a implorat sa-i expediez eu un e-mail de la Hotelul aflat linga Plaza de Mulas! Nu mi-a trebuit nesabuintza mai mare ca atunci! Ovidiu s-a facut foc si para – sa nici nu ma mai vada in ochi! De ce m-am amestecat eu in problemele lor de familie?!?
         7.     Anul trecut, prin martie, am fost invitata la o emisiune si Mihaela Craciun, de la TVR International, m-a intrebat asa, intr-o doara: „Ce crezi despre Coco Popescu si despre tatal ei?”. Din colegialitate, am simtit nevoia sa-i vorbesc de bine... Dar Mihaela mi-a zis ca au fost cu totii stupefiati sa se trezeasca intr-o seara cu Ovidiu in studio, cerindu-le imperativ sa-i lase sa intre in platou „pe nepusa masa” ca sa vorbesca pentru „citeva minute” despre o mare „premiera mondiala”... Nu se procedeaza asa... Oricit de mari ar fi angajametele fata de sponsori... Trebuie pastrata o oarecare rezerva in ceea ce faci. Supramediatizarea duce la un efect invers, de respingere, de repulsie. Alpinismul e un sport frumos, e pentru oameni mai retrasi, mai interiorizati... Cere echilibru, stapinire, cumpatare... Sigur, interventiile in mass-media de orice tip – audio, video sau scrisa, au rolul lor, dar nu trebuie sa SUPRALICITAM!
         8.     Copilul are doza lui de afectivitate... Coco simtea nevoia unei protectii materne, seara ne refugiam intr-un colt si citeam din jurnal sau povesteam... Ii placea sa interactioneze cu fete, cu persoane care simt la fel ca ea, dar tatal sau i-a reprimat mereu acesta dorinta firesca...
         9.     Pina si moartea prietenului care s-a izbit violent cu motocicleta de un stilp a fost mediatizata intr-un fel... neprincipial. Ce poti sa mai ceri de la morti? Nu trebuie sa-si vada linistiti de calea lor? Nu stiu ce a simtit Coco in momentul in care a citit teribilismele din presa. Orice ar fi, e un copil incercat din greu. Si... probabil ca va tinji mereu dupa copilaria pierduta mult prea de timpuriu.
         10. Din punctul de vedere al dascalului, ar trebui sa comentez mult despre educatia mai mult decat precara pe care a primit-o Coco in scoala, datorita numeroaselor absente si a felului „sictirist” in care atat Gabi (mama), cat si Ovidiu (tatal) tratau SCOALA. Dar... Noi trebuie sa-i fim alaturi fetitei care a implinit multe dintre visele unor romani care nici n-au cutezat vreodata sa ajunga macar cu gindul in locuri unde ea a reusit sa puna steagul nostru!

      Tot ce i-as dori Crinei este sa-si gaseasca linistea sufleteasca si sa se bucure de armonia familiei la care viseaza! Si sa aiba puterea sa ierte (chiar daca n-o sa uite multe lucruri care au traumatizat-o!). Si sa-si gaseasca... DRUMUL EI!

Nu pot intelege - si nu voi intelege in general - ce tupeu trebuie sa ai sa organizezi expeditii la mare altitudine - si, din nou, ma refer la Ovidiu Popescu si ma refer la faptul ca nu are o CALIFICARE pentru asa ceva - cu fetita lui a facut un EXPERIMENT, dar ce are cu NAIVII ceilalti? Cit crede ca va tine figura? El comite lucruri ILEGALE si are impresia ca toti fraierii trebuie sa-l aduleze pentru asta!. M-am uitat la toata echipa de la Extreme Travel - 
[imagini ]n mesajul original, nota M.O.]
Alexandru Boru
Radu Vatcu
Valentin Ghincolov
Ovidiu Popescu
Crina Coco Popescu
De ex. (http://www.extreme-travel.ro/html/despre.html#Dece) pe Website ni se propun niste superghizi care sa ne conduca in niste superture unde se intimpla lucruri incredibile, de care romanii nu s-au bucurat pentru ca n-aveau de unde. Dar cum sa-ti asumi responsabilitatea de a conduce grupuri fara sa ai nici un atestat VALABIL pentru o asemenea activitate riscanta? Daca moare cineva din grup? Ce se va intimpla? ... Va fi ancheta, cineva trebuie sa raspunda. De exemplu, Alexandru Boru, este inginer si are preocupari in domeniul: 
Industrie/Productie, Servicii si se prezinta drept director asociat la EXTREME-TRAVEL agentie pentru un alt fel de turism: Aventura, Explorare, Locuri deosebite in Romania si in lume! - iar ALPINISMUL si calatoriile sunt trecute la categoria "hobby" - nici vorba de o specializare, asa cum ar fi normal. Radu Vatcu pretinde ca ar fi fost in Aconcagua in ianuarie-februarie 2008 (asa rezulta din albumul Picasa postat de insusi autorul pe Internet: 
Aconcagua+Patagonia - RADU VATCU - Picasa Web Albums
https://picasaweb.google.com/radu.vatcu/AconcaguaPatagonia#...
Photos by RADU VATCU, Jan 28, 2008 - 27 ianuarie 2008-13 martie 2008 Argentina,Chile.), adica exact in perioada in care am fost noi - echipa de la CAR - eu, Emil, Sasha, Tzuri, Coco+ Ovidiu, Laurentiu Bulareanu si Toni Rozolimo (Dumnezeu sa-i odihneasca!). Cum de nu stim si noi ce colegi de ascensiune am avut???? E usor sa-ti faci biografia asa... pe hirtie. Problema este cit de dispusi sunt toti ceilalti sa-ti accepte enormitatile! Eu nu sunt de acord cu IMPOSTURA! daca gresesc, va rog sa imi atrageti atentia. In ritmul acesta, oricine poate comite orice! Faci o pagina de Website, iti iei un LOGO, trimiti pe grupuri de discutii si pe retele de socializare si... gata AFACEREA! Se gasesc naivi care sa dea si bani! Fara sa verifice NIMIC!
Experienta imi spune ca ceva nu-i in regula deloc! Eu, in Kilimanjaro, am mers de mai multe ori si am urcat pe rute diferite (de la "Coca-Cola" la "Whisky") si am avut prilejul sa discut cu oameni de toate categoriile - unul dintre ghizi a dat examen intr-o serie in care se inscrisesera 168 de candidati, din care au promovat doar 8!!! Altul, ceva mai experimentat, urca impreuna cu grupul nostru pentru a 346-a oara pe acest varf!!! Te poti compara cu astfel de oameni? Chiar daca ai facut Aconcagua sau McKinley?
In Romania nu avem ghizi specializati sa conduca alpinisti in Anzi sau in Himalaya. Avem, cel mult, niste instructori pregatiti de FRAE, dar nu-i baga nimeni in seama, desi au unele dintre competentele necesare...

From: Cosmin I. Andron
To: camelia-maria manea
Sent: Thursday, 1 March 2012, 11:58
Subject: Re:

Si eu as fi dorit sa îl citesc dar nu primesc mesajele in email ci le citesc pe web. Imi po?i trimite si mie FW?
Multumesc. 
C

Sent from my iPhone

www.cosmin-andron.com
On 1 Mar, 2012, at 11:27 AM, camelia-maria manea wrote:
Este adresat celor care stiu sa-l  inteleaga. Cine vrea sa se documenteze, stie unde sa caute.
Apreciez tot ce faci si iti doresc numai bine acolo unde vrei sa ajungi!

C.