vineri, 30 martie 2012

Am tot vorbit de maziliana "Ipocrizie a disperarii". Uite-o!


Conspectul subsemnatului.





Despre ipocrizia disperării, 1972



Vezi şi
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Mazilu

  

Despre atenţie

 
Atenţia este una din calităţile fundamentale ale spiritului; e drumul cel mai scurt spre înţelegere...

Lipsa de atenţie este aproape inexplicabilă în existenţa noastră. Nu sîntem atenţi cu faptele noastre, cu gesturile noastre, nu sîntem atenţi nici cu reacţiile celor din jur...
 De cele mai multe ori comitem acte dintre cele mai fundamentale într-o stare de somnolenţă.

Atenţia e reacţia care nu cere nici un efort, e cea mai simplă, mai normală din toate reacţiile posibile; cu toate acestea noi ne îndreptăm spre acele modalităţi care – privite superficial – impun o oarecare organizare a gîndirii.

Oameni care să se autoanalizeze cu voluptate, oameni capabili de introspecţii foarte subtile se găsesc pe toate drumurile.

Introspecţia este însă o formă de trîndăvie, de respingere a realităţii. Decît să fim atenţi cu faptele noastre, să le trăim total într-o stare de conştiinţă, preferăm să ne introspectăm mult şi bine, după ce realitatea s-a consumat.

De cîte ori simt nevoia să mă analizez, să mă introspectez, de fapt vreau să ascund adevărul.

În clipa în care sîntem cu adevărat atenţi, privim realitatea cu toată fiinţa noastră, cu sensibilitate, cu inteligenţă – nimic nu mai este trăit într-o stare de apatie. (A nu se confunda însă atenţia cu luciditatea rece, uscată, cerebrală, care duce tot la deformarea realităţii.)
Omul atent nu-i propune să-şi controleze gesturile, nu-şi propune să realizeze performanţe etice sau fizice, el se lasă în voia realităţii, dar trăieşte realitatea cu întreaga sa fiinţă.

Viaţa trăită intens conţine în ea însăşi înţelegerea. Noi separăm însă trăirea vieţii de înţelegerea vieţii, le considerăm fenomene diferite.

Cînd stăm de vorbă cu cineva, n-avem răbdarea să-l ascultăm, sîntem incapabili de atenţie, năvălim cu personalitatea noastră, cu ideile noastre.
ß
NOI NU TRĂIM REALITATEA, CI NEVOIA NOASTRĂ STUPIDĂ DE A NE DEMONSTRA PERSONALITATEA.
ß
Noi nu dăruim celorlalţi ceea ce aceştia au nevoie, ci ceea ce credem noi, ceea ce ne prisoseşte, adică nu dăruim nimic.

Numai unde există iubire există şi atenţie.
Sclavi ai egocentrismului nostru sălbatic, noi trecem adeseori prin viaţă ca nişte somnambuli, nu vedem florile, nu vedem cerul, nu vedem zîmbetele copiilor, nu vedem decît interesele noastre.

A fi atent înseamnă a trăi clipă de clipă într-o stare de conştiinţă de sine, a nu te lăsa înşelat de nici o viclenie a minţii. Această stare, cine a trăit-o, ştie că e de o frumuseţe şi intensitate extraordinară.




Despre cultul amintirilor

 
În călătorii anumiţi oameni sînt mai atenţi cu strîngerea de amintiri decît cu realitatea care le apare în viaţă.

Poetizarea amintirilor vine din nevoia omului de a-şi justifica existenţa; el nu vrea să admită să s-a plictisit, de pildă, la umbra palmierilor...
A trăi din amintiri înseamnă a te închide în tine şi a rupe relaţiile cu ceilalţi oameni.

Desigur, amintirile sînt inevitabile... Nu sîntem atît de vii şi de inteligenţi încît amintirile să nu ne dea tîrcoale. Dar a transforma amintirile într-o hrană interioară, într-un loc de refugiu în faţa contradicţiilor vieţii, este, pînă la urmă, un act de laşitate.




Despre cunoaşterea de sine

  
Dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, nu poţi să cunoşti nimic. Ar fi o nebunie să credem că cine nu se cunoaşte pe sine ar putea cunoaşte universul.

Cunoaşterea de sine este atît de dificilă fiindcă noi refuzăm, de fapt, să ne cunoaştem.
Dintr-un motiv sau altul, noi considerăm realitatea neconvenabilă.

Frica de noi înşine e la fel de mare ca şi frica de moarte. Atunci mintea îşi propune să evite confruntarea cu realitatea.
Mintea are vicleniile ei imaginabile, noi refuzăm cunoaşterea adevărată şi inventăm o alta...
Gîndirea creează înadins probleme false, noi ne dedicăm acestor probleme false cu trup şi suflet, în timp ce realitatea rămîne ignorată.

Mintea e mediocră şi laşă; ea încearcă mereu să denatureze realitatea.

Sigur, gîndirea e inevitabilă. Dar noi nu trebuie să devenim sclavii gîndirii, ci s-o înţelegem pînă la capăt.
Mintea a creat în decursul anilor o imagine despre noi înşine; pentru a ne cunoaşte cu adevărat, trebuie să distrugem această imagine.

Dacă mă luăm după amăgirile minţii, eram un om perfect.
Mintea încearcă să ne măgulească, îşi propune să ne ofere o imagine cît mai plăcută.

Adeseori noi nu ne luptăm cu probleme reale, ci cu probleme născocite de minte, aici e toată grozăvia. Aici intrăm într-un impas cumplit, fiindcă noi căutăm soluţii la probleme care nu există.

Mintea pune cuvîntul, simbolul, imaginea înaintea realităţii. Nu degeaba se vorbeşte despre "nălucirile minţii".

Mintea e memorie – memoria a trecut –, mintea priveşte toate problemele noastre prezente cu ochii reci ai trecutului. Mintea poate să nască amintiri, regrete, obsesii, stări de spirit – tot ce vreţi –, inteligenţă niciodată.
Cunoaşterea de sine începe odată cu înţelegerea limitelor minţii.

 


Diverse

 
A fi genial înseamnă a avea o gravitate extraordinară în faţa vieţii.
Tolstoi, Shakespeare sau Pitagora n-au glumit în faţa vieţii. Ei trăiau cu o pasiune extraordinară viaţa.

Geniul este ceva firesc; el nu face decît să-şi ducă la capăt condiţia de om. Nefirească este superficialitatea noastră.
A crede că Tolstoi a devenit mare scriitor pentru că a fost înzestrat de la natură cu acest dar, pe care l-a îmbogăţit pe parcursul vieţii, este o copilărie. Gravitatea în faţa vieţii – permanenta lui nelinişte, permanenta lui prospeţime – în asta constă geniul lui Tolstoi.

Şi apoi nici pe Tolstoi, nici pe Dostoievski nu-i preocupa în primul rînd literatura. Ei se întrebau de unde vine răul în om, răul din lume, de ce există atîta suferinţă – asta era viaţa lor, iar literatura una din expresiile acestei vieţi.
Geniul nici nu înseamnă depăşirea de fapt a condiţiei umane, ci trăirea acestei condiţii într-o stare de conştiinţă.

Numărul cel mai mare de sinucigaşi nu formează cei grav bolnavi, ci oameni aflaţi în plină şi înfloritoare sănătate.

Sinuciderea este incapacitatea de a duce o suferinţă pînă la capăt – protestul orb şi iresponsabil în faţa vieţii.
Sinucigaşii sînt mai curînd orgolioşi decît disperaţi. Ei cred că dispreţuind viaţa se dovedesc superiori tuturor celor care vor să şi-o apere cu orice preţ.

A te hrăni cu violenţa şi nebunia altora mi se pare lipsit de loialitate. Dacă e vorba de nebunie, mă hrănesc cu nebunia mea... Dacă n-o am, stau liniştit, cu atît mai bine...

Citirea unei cărţi numai în scop de distracţie îmi dă o senzaţie de ruină aproape fiziologică. CÎND MĂ VĂD CU O CARTE ÎN MÎNĂ NUMAI SĂ-MI "OMOR TIMPUL", AM UN SENTIMENT DE JENĂ ŞI PROMISCUITATE...

Viciul altora ne hrăneşte anemica noastră virtute.


Despre echilibru

 
 Starea de echilibru a fost aspiraţia dintotdeauna a omului. Alcătuit din instincte, din idei, personale sau împrumutate, din sentimente contrarii, din sensibilitate, omul a încercat să pună ordine, să nu se lase dominat.

Starea de dezechilibru se naşte din trăirea unilaterală.
Trăind adesea numai prin senzaţii, conştiinţa se întunecă, şi atunci, disperaţi, rugăm raţiunea să ne scoată din impas. Noi dăm raţiunii un rol ingrat, acela de a ne scoate din încurcătură, transformăm raţiunea în ciorba de burtă a beţiilor noastre senzoriale.
Într-un asemenea caz, raţiunea ajunge însă prea tîrziu, ea nu mai poate salva nimic din acest masacru născut de inconştienţă.
Dezvoltarea excesivă a senzaţiilor sau dezvoltarea excesivă a intelectului sînt motivele cele mai obişnuite de dezechilibru. Omul dezechilibrat este un om unilateral.

A trăi în echilibru înseamnă a trăi împăcat cu tine însuţi. Numai că noi nu sîntem certaţi numai cu vecinii noştri, sîntem certaţi şi cu noi înşine. Mereu avem ceva să ne reproşăm.
Sîntem străini pînă şi de gesturile noastre cele mai intime. Nu ne recunoaştem nici în faptele noastre.

Orice dorinţă neînţeleasă implică un dezacord, şi asta naşte haos interior.
Şi atunci vrem să introducem o ordine severă. DAR CE FEL DE ORDINE POATE SĂ FACĂ O MINTE HAOTICĂ? O ordine pe măsura ei. Un haos la fel de mare pe care mintea, în viclenia ei, îl va numi ordine. Chiar "dorinţa de ordine" e una din expresiile marasmului interior.
Dacă nu ne înţelegem pe noi înşine nici o ordine nu este posibilă. Mai devreme sau mai tîrziu această ordine fragilă se va întoarce cu forţe sporite împotriva noastră.

Orice dezvoltare unilaterală este o sursă de dezechilibru, chiar şi dezvoltarea excesivă a intelectului poate duce la marasm.
O inteligenţă seacă, lipsită de sensibilitate, de căldură umană, poate transforma omul într-o maşinărie electronică. O viaţă în exclusivitate intelectuală degradează în aceeaşi măsură individul; el nu mai poate intra în relaţii cu totalitatea vieţii, devine un biet animal înfricoşat, incapabil să admire bolta cerului.

Echilibrul, ca şi fericirea, nu e o stare care se obţine pentru totdeauna. Echilibrul, ca şi adevărul, ca şi iubirea, se realizează clipă de clipă.
Un om echilibrat înţelege imediat, spontan, realitatea pe care o are în faţă. Un om echilibrat nu-şi divide conştiinţa într-o latură sacră şi una laică, nu-şi împarte iubirea în iubire eternă şi iubire vulgară, nu se consideră jumătate înger, jumătate animal. Important este unitatea conştiinţei, care aduce, inevitabil, unitatea existenţei şi a universului.

Omul echilibrat nu are vise, pentru că nu visează decît cei care nu-şi cunosc conştiinţa, care trăiesc într-o stare de contradicţie. Visele nu au nimic miraculos, nu vin din altă lume, visele nu sînt decît răzbunarea subconştientului neînţeles sau ignorat. Orice vis e dovadă de lene, întuneric şi contradicţie.
Există şi primejdia falsului echilibru. Mulţi oameni confundă echilibrul cu cîteva formule la care au ajuns, care le oferă o trecătoare comoditate. Ei se instalează trainic în certitudini şi refuză orice impuls al vieţii.
Ori echilibrul autentic este în acelaşi timp fragil, "pe muchie de cuţit", un echilibru care se realizează dramatic, clipă de clipă.
Unii dintre noi cred că învăţaţii sînt nişte oameni care au ajuns la cîteva idei înalte şi, o dată ajunşi acolo, trăiesc liniştiţi, fără nici o problemă. Însă echilibrul nu este un ţel de atins, nu este un obiect pe care să-l poţi urmări, ci este o stare de fapt, extraordinar de dinamică, de vie, care se naşte clipă de clipă.
Echilibrul nu se obţine o dată pentru totdeauna.


Nu e vorba de a aduna idei rezonabile, asta nu e prea greu, important este ca echilibrul să se nască de fiecare dată DIN ADÎNCUL FIINŢEI TALE.
AICI, IDEILE NU VALOREAZĂ MARE LUCRU.
Am văzut oameni cu idei dintre cele mai tonice, gata să-şi pună pistolul la tîmplă. Ideile echilibrate erau împrumutate, pe cînd marasmul le aparţinea organic.


Pînă la urmă, starea de dezechilibru se naşte din trîndăvia spirituală, din incapacitatea de a trăi total, într-o stare de conştiinţă, cu toate energiile pe care ni le-a dăruit generoasa natură.

 

Despre efort


Orice efort implică o contradicţie. Facem cu efort numai lucrurile pe care, în realitate, nu vrem să le facem. Dar noi credem că trebuie să le facem, că avem datoria să le facem, şi atunci ne violăm propria noastră natură pe altarul imaginii false pe care ne-am întocmit-o despre noi.

NOI NU NE SIMŢIM DATORI VIEŢII, NE SIMŢIM DATORI IMAGINII FALSE PE CARE NE-AM FĂCUT-O DESPRE NOI. Faţă de această imagine falsă simţim că avem o sumedenie de datorii şi obligaţii.

N-am scris cu efort, n-am muncit cu îndîrjire, n-am asudat decît la lucrările nereuşite. Cînd exista efort, exista şi sentimentul intim că apucasem pe un drum greşit.
Prin efort nu poate fi înlocuită substanţa. Efortul trebuie să fie un semnal de alarmă. Cînd ceva începe să mă obosească, cînd scriu cu chinuri, trag concluzia că m-am îndepărtat de la esenţa lucrurilor.
Nu cred în chinurile creaţiei, ci mai degrabă în plăcerea şi bucuria pe care le aduce creaţia. Senzaţia pe efort pe care o avem cîteodată vine din hotărîrea de a duce la capăt, cu un eroism prostesc, acţiuni de care nu sîntem convinşi.
Unde există efort nu există creaţie. Unde există efort nu există iubire. Cînd cineva se laudă cu eforturile lui, dovedeşte că s-a înhămat cu fanatism la o treabă în care nu crede o iotă.
A scrie o capodoperă nu înseamnă un efort, ci o nemărginită bucurie. Oboseala e stîrnită numai de acţiunile noastre mediocre.




Despre absurdul existenţei



Gîndirea este adesea o expresie nu a înţelegerii vieţii, ci un protest împotriva vieţii.

Kant are dreptate cînd susţine că mintea cuprinde un bagaj de idei aprioric stabilite, noi avînd o idee asupra lumii cu mult înainte de a cunoaşte realitatea din experienţa directă.
Acest bagaj de adevăruri aprioric stabilite intră în contradicţie cu mişcarea surprinzătoare a vieţii.
Noi nu trăim viaţa, ci căutăm să identificăm în viaţă ideile pe care le-am stabilit de mult.
Gîndirea nu regăseşte în viaţă ideile cu care s-a înarmat, viaţa nu confirmă gîndirea, şi atunci individul intră în panică.
Absurdul existenţei este, şi asta n-o ştiu de la Kant, impasul tragic al gîndirii automate.

Are viaţa vreo vină dacă noi i-am atribuit sensuri care nu-i aparţin?
Chiar şi ideea de "sens al vieţii" este o mărginire a minţii înfricoşate; viaţa nu se pierde în asemenea subtilităţi, e o nebunie să credem că o realitate atît de complexă, alcătuită din miliarde de galaxii, şi-ar căuta un sens sau o finalitate. Dacă ar exista sens ar însemna că viaţa ar fi o simplă demonstraţie abstractă care, o dată găsindu-şi sensul, s-ar epuiza mulţumită că şi-a întîlnit sensul.

Sentimentul de absurd al existenţei se naşte mai degrabă din contradicţiile pe care individul nu şi le lămureşte, şi atunci, în loc să-şi vadă partea lui de vină, aruncă întreaga răspundere pe seama vieţii.
E mai comod să te plîngi de absurditatea vieţii decît să te plîngi de propria ta absurditate... Acest mult discutat sentiment al absurdului existenţei este o dovadă de superficialitate. Noi nu îndrăznim să vedem contribuţia noastră la întuneric şi atunci acuzăm viaţa de toate stupidităţile, meschinăriile şi limitele noastre.

Cîtă trîndăvie şi ignoranţă ascund protestele împotriva vieţii eterne!
Recunosc că eu pot să fiu absurd, mărginit, dar niciodată nu m-aş încumeta să cred că viaţa e absurdă.



Despre fantezie



Totdeauna avem impresia că, în ceea ce priveşte bogăţia sufletească, superioritatea (asupra semenilor) ne aparţine.
Din refuzul de a accepta realitatea se naşte fantezia.
Fantezia e mai aproape de noi decît realitatea, aşa că din comoditate preferăm fantezia.
Oamenii cu putere de imaginaţie trăiesc într-un permanent amestec de infern şi paradis, ambele false. Încercuit de fantasme e greu să vezi realitatea.

Fantezia nu face decît să coloreze vechile achiziţii ale minţii.
Marii artişti nu-şi imaginează o viaţă, ci o descoperă.

 

 

Despre fericire

 
Fericirea este mai mult o temă de discuţii decît o realitate palpabilă.
Noi confundăm fericirea cu plăcerea.

Nu cred că fericirea este totuna cu dorinţa împlinită.
Eu cred că fericirea este STAREA ÎN CARE OMUL E LIPSIT DE ORICE DORINŢĂ, EL E FERICIT CĂ EXISTĂ, PUR ŞI SIMPLU, FĂRĂ CA BUCURIA LUI SĂ DEPINDĂ DE CINE ŞTIE CE CĂLĂTORIE...
Fericirea este o stare de totală împăcare cu viaţa, de extraordinară bucurie a existenţei. În această stare, cine a trăit-o ştie că moartea nu mai e un coşmar.

În stările de adîncă şi reală fericire, dispare gustul pentru conversaţie; fericirea se exprimă prin tăcere [...] Eu personal înţeleg prin tăcere o înţelegere extraordinar de vie, împrejurare în care cuvintele nu mai sînt necesare.
Am văzut foarte puţini oameni care să rîvnească să fie fericiţi în mod simplu, care să dorească să se elibereze de spaime şi prejudecăţi, de dorinţe neghioabe, de relaţii meschine; am văzut însă foarte mulţi oameni care confundă fericirea cu un vast program de îmburghezire.

Senzaţiile nu sînt nişte slugi gata să asculte de biciul raţiunii. Trebuie să le înţelegem, nu să le dominăm.
A înfrîna o dorinţă nu e un act de superioritate etică, ci de trîndăvie; în loc s-o înţelegem, preferăm s-o înăbuşim.
Spaima de dorinţă se naşte din convingerea intimă că noi avem dreptul la dorinţe şi mai mari.


Dorinţele sînt:
a) fireşti, naturale;
b) artificiale, născute de minte. Mintea născoceşte dorinţe false... Acestea introduc într-o lume de spaime şi contradicţii. Mintea are, în plus, tendinţa de a amplifica aceste dorinţe; ea trăieşte veşnic groaza de a pierde plăcerea.

Nenorocirea multor oameni: cele mai multe dintre dorinţele lor sînt inventate de lăcomia şi grandomania minţii. Acestea, pentru a se putea manifesta, extermină dorinţele naturale.
Orice încălcare a naturii se pedepseşte secret şi necruţător.

Dorinţele naturale ni se par prea mici pentru rangul nostru.
Devenind în adînc artificiali, nu se mai satisfac decît dorinţele artificiale.
Unii oameni nici nu mai au probleme umane, visînd doar la îmburghezirea materială (ori socială).

De cîte ori am numai ce-mi trebuie, mă simt stăpînul întregii lumi.
Să avem dorinţe, pe care să le înţelegem, nu să devenim sclavii lor.

Cum să înţelegi o dorinţă?
Nu prin analize psihologice, ci prin trăirea conştientă, totală a dorinţei care se naşte în noi. Nu vă propuneţi nici s-o înăbuşiţi, nici s-o traduceţi în fapt. Veţi vedea cum e plămădită, ce spaime şi ce speranţe au născut-o.

Păcătoasa de introspecţie se naşte cînd refuzăm să privim un fapt cu ochii larg deschişi, cu toată gravitatea.
Ceea ce refuzăm să trăim simţim nevoia să analizăm, să adunăm observaţii, să tragem concluzii.
Odată ce am trăit un lucru cu intensitate, nu mai simţim nevoia să-l analizăm.

Cîte nu mai inventăm ca să nu schimbăm nimic din ceea ce nu ne convine!...

Omul nefericit.
Prăbuşirea lui se datorează concepţiei prea romantice asupra realităţii, care-l face să nu supravieţuiască contactului brutal şi direct cu viaţa.

Nefericitul nu-şi vede decît complexele lui, dorinţele lui nesatisfăcute, şi această orbire e cea mai prielnică pentru naşterea urii. Pentru nefericirea lui, acuză pe ceilalţi oameni, ca şi cum fericirea ar fi o operă comună. El crede că o lume în care vanitatea lui nu e satisfăcută este o lume absurdă.
Prin caracter, omul îşi organizează în aşa fel calităţile, datele fiziologice şi psihice încît să obţină maximum de profit şi minimum de riscuri.

În contact cu viaţa, liniile de apărare pot deveni vulnerabile, iar în afaceri, ca în afaceri: o dată pierzi, o dată cîştigi.

Fiinţele nefericite protestează că devotamentul lor, de pildă, n-a primit răsplata pe care o calculaseră în clipa în care porniseră pe acest drum nobil. Inteligenţa lor, iarăşi n-a tulburat în măsura scontată. Oamenii s-au descurcat şi fără ei, fiinţele pe care le-au părăsit nu s-au grăbit să se sinucidă. Atunci, această categorie plicticoasă de oameni, care se simte călcată mereu în picioare, naşte în adâncurile ei planuri de răzbunare. Şi, se ştie, ura celui jignit este cumplit de periculoasă...



Despre plăcere

 
O plăcere spontană, născută din respect şi iubire faţă de viaţă, o plăcere care se consumă atunci şi nu devine un program de viaţă, n-ascunde în ea. Plăcerea n-aduce în mod inevitabil suferinţă.
Suferinţă aduce căutarea plăcerii, organizarea vieţii numai sub acest principiu.
Suferinţa se naşte numai odată cu nevoia de a continua plăcerea, numai odată cu teama de a pierde plăcerea.
Cine urmăreşte în viaţă ca un obiectiv suprem plăcerea, acela va găsi întotdeauna suferinţa, frica, angoase, frustrarea. Ei nici nu mai au timp să guste plăcerea, ci stau de gardă, să nu le-o fure cineva. Dar plăcerea urmărită cu premeditare, smulsă cu stratageme – mai e oare plăcere adevărată? Acest fel de plăcere este de la bun început suferinţă. Ori fără iubire, plăcerea nu ni se dezvăluie.
Plăcerea născută din iubire şi respect faţă de viaţă nu ne izolează de oameni...

Cînd există iubire, nu mai e loc de ...



Despre greaţă


 Totdeauna am socotit lumina soarelui un fel de judecător al existenţei noastre.
În comparaţie cu lumina soarelui, mărginirea oamenilor, şi-n primul rînd a mea, mi s-a părut inexplicabilă. Sub lumina soarelui, toate dramele mele îmi par ridicole.
În clipa în care nu recepţionăm lumina soarelui înseamnă că într-adevăr oboseala noastră a atins proporţii alarmante.

Din clipa în care-mi trăiesc cu luciditate impasul, fără să mă iau cu mîinile de cap, minunea se săvîrşeşte şi oboseala, greaţa dispare.

Greaţa există numai atunci cînd vrei s-o alungi. Greaţa, trăită, dispare.

Noi avem obiceiul – asta am înţeles-o foarte tîrziu – să nu trăim ceea ce viaţa ne oferă, ci să selectăm, să trăim numai ceea ce ne convine
Dar în viaţă nu există neapărat lucruri urîte şi lucruri frumoase; aici ierarhiile pe care le facem noi sînt, uneori, copilăreşti. O despărţire poate să fie la fel de frumoasă ca şi o declaraţie de dragoste, important este, simt eu, intensitatea cu care trăim impulsurile existenţei. Poţi să admiri şi-o floare, poţi să admiri şi-un gîndac de bucătărie: ideea de frumos e cea care micşorează şi restrînge frumuseţea lumii. Dacă stabilim criterii, norme, riscăm să nu mai descoperim întreaga frumuseţe a lumii.


Cîndva, trăiam numai ceea ce-mi plăcea, şi de cîte ori se năştea o realitate care mă stingherea, închideam ochii. Selecţionarea evenimentelor după criteriul plăcerii micşorează dimensiunile vieţii şi deci şi ale înţelegerii.
Cine selectează evenimentele, cine fuge din faţa vieţii nu înţelege nimic.

Mulţi oameni refuză să înţeleagă tocmai problemele dramatice ale existenţei, ei se aruncă inconştienţi în lumea plăcerii. Forţa sexualităţii – aşa cum remarca şi Camus – vine şi din nevoia omului de a confunda plăcerea cu adevărul.   

A trăi numai plăcerea şi a ignora suferinţa, aşa cum sîntem ispitiţi s-o facem, e o copilărie... Dar noi nici nu trăim suferinţa, ci numai o înregistrăm. Dar suferinţa e obligatoriu s-o înţelegem, şi mulţi dintre noi se tem de ea ca de inevitabilul sfîrşit.

NU NEANTUL MĂ ÎNFRICOŞEAZĂ, CI FAPTUL CĂ ANUMITE DORINŢI NU MI S-AU ÎNDEPLINIT ÎN TIMPUL ŞI-N DIMENSIUNEA PE CARE LE-AM FIXAT EU.[...] Dorinţi neîmplinite, frustrări, oboseli, idei, vanitate – toate se ascund în haina nobilă şi mîndră a fricii de neant... Dar străbătîndu-mi oboseala, mă privesc aşa cum sînt, îmi cunosc mărginirea, nu mă împăunez cu angoase metafizice, şi asta-mi aduce o pace în suflet.


 

Despre nevoia de mărturisire

 
 Puţine plăceri se pot asemui cu nevoia noastră de a ne spovedi. Nici măcar un act sexual nu procură plăcerile unei spovedanii.
 Cred că dacă n-am avea o părere aşa bună despre noi, n-am simţi nevoia de a mărturisi.

 Mărturisirea nu e un gest de umilinţă, ci de orgoliu. Este infinit mai greu să te mărturiseşti ţie însuţi.
 Noi credem că prin sinceritatea noastră brutală putem intimida pe cei din jur.

  Mărturisirea unei contradicţii, unei mizerii ne dă o senzaţie de eliberare, ca şi cum acea mizerie nu ne va mai aparţine din respectiva clipă.



Despre oboseală

 
De unde se naşte oboseala (în faţa vieţii)? Poate că, sătui de experienţe, refuzăm să mai încercăm experienţe noi... Ştim că aceste experienţe nu vor fi niciodată noi, că vom merge exact pe aceleaşi drumuri pe care am mai fost odată. Avem deja o experienţă a vieţii, asta ne dă un neghiob prestigiu faţă de noi înşine.

Experienţa înăcreşte pe mulţi oameni, care se aşteptau ca viaţa să se desfăşoare după cum voiau ei, şi, cum aşa ceva nu e cu putinţă, ei se simt frustraţi, jigniţi. Viaţa merge însă mai departe, ea nu ofensează şi nu decorează pe nimeni. Dar noi, oricît am primi de la viaţă, tot avem impresia că meritam mai mult, că orice ar face, viaţa ne rămîne datoare.

Fericirea există pur şi simplu, nu poate exista "goana după fericire". Poate exista goana după plăceri. Dar fericirea nu este un vînat după care să alergi cu limba scoasă. E drept că oamenii aleargă o vreme după ceea ce cred ei că este fericirea, şi această fugă-n pustiu obosesc. Nu mai vor să se apropie de ea, pe furiş, s-o ia prin surprindere[...] Şi atunci încep să tragă concluzii, şi-n loc să trăiască, molfăie principii.
Cei care obosesc n-au iubit niciodată.

E uimitor să vezi cum mulţi oameni nici măcar nu-şi închipuie că în această viaţă mai trebuie să dăruiască şi ei ceva. Ei au o psihologie de cerşetori, pîndesc pe la toate porţile duioşie, afecţiune, se milogesc încontinuu. Ei n-au simţit niciodată nevoia să dăruiască. EI N-AU TRĂIT NICIODATĂ BUCURIA DĂRUIRII.
Ei nu ştiu decît să ceară şi să se simtă frustraţi cînd nu li se umple desaga cu tot ceea ce vor...
Sînt convins că unde există multă nefericire există şi multă răutate.

Oboseala este şi o chestiune de calcul meschin. Individul vrea să-şi reorganizeze viaţa, să ceară poate mai puţin, dar mai metodic, în aşa fel încît să refuze riscul refuzului.
Auzim mereu patetica şi ipocrita frază: "Nu trebuie să cerem prea mult oamenilor"... Cu alte cuvinte, ceva tot trebuie să le cerem...

Oboseala se naşte şi din frică, unii oameni simt nevoia să se retragă în cîteva distracţii sigure. Este perioada în care se ivesc tot felul de manii şi tabieturi, cînd mîncarea devine instinctul predominant.

ECHILIBRUL CARE NU SE ÎMPROSPĂTEAZĂ CLIPĂ DE CLIPĂ NU EXISTĂ CU ADEVĂRAT.

Unii cred că experienţa vieţii le dă dreptul să se acrească. Cel care s-a acrit demonstrează însă că nu are experienţa vieţii. Cine a cunoscut cît de cît viaţa nu are nici un motiv să fie sceptic.
Scepticismul unora, atît cît există, vine din ignoranţă.

De obosit nu obosesc decît cei care n-au trudit niciodată, care n-au ars niciodată, care n-au iubit niciodată. Cine a iubit, cine s-a consumat, cu pasiune, nu oboseşte niciodată.




Despre orgoliu



Voiam să cîştig toate bătăliile. Voiam să domin în orice relaţie umană. Mă străduiam ca eu să deţin controlul, ca eu să hotărăsc începutul şi sfîrşitul unei relaţii. Mi se părea o adevărată nenorocire dacă celălalt hotăra sfîrşitul unei relaţii[...] din vanitatea disperată de a avea ultimul cuvînt mă dăruiam cu pasiune acelei relaţii sfîrşite, numai şi numai ca s-o stăpînesc din nou şi astfel sfîrşitul să-mi aparţină, să fie opera mea.
N-aveam nevoie de-o anumită fiinţă, ci de victoria mea asupra ei.

Obsedat de succesul într-o anumită relaţie, desfăşuram un adevărat plan de bătaie. Intuiam psihologia partenerului, îi observam foarte ştiinţific laturile vulnerabile, şi mă aruncam în acea relaţie, care la suprafaţă părea poetică, gingaşă, fragilă, cu sentimentul soldatului care pleacă la război. "Ai să mă iubeşti, femeie orgolioasă"... Deşi îmi luam atîtea măsuri de siguranţă, eram profund indignat dacă descopeream la celălalt o cît de firavă încercare de apărare, calcul sau prudenţă. Eu îi ceream să accepte poziţia de victimă...

E adevărat, orgolioşii sînt mai întotdeauna victorioşi în relaţiile lor. Adesea ei reuşesc să-şi impună punctul de vedere... Ei au fost odată vulnerabili, şi au avut, zic ei, experienţe triste, şi nu mai vor să mai fie o dată traşi pe sfoară. Ei îşi cheltuiesc toată energie ridicînd ziduri şi fortificaţii. "Omul invulnerabil" vrea ca viaţa să-i demonstreze şi să-i confirme, clipă de clipă, imaginea falsă şi superbă pe care şi-a făcut-o despre sine.[...] El aşteaptă ca succesele să-i omologheze existenţa.

Noi ne schimbăm foarte rar în esenţă, de obicei de schimbăm doar metodele, obiectivele care le urmărim rămîn însă vii şi neschimbate.

Multe din dramele sufleteşti la care asistăm vin din incapacitatea de a renunţa la plăcerea de a domina un om sau altul. Ceea ce ne leagă de un om este instinctul nostru de proprietate... Greu se renunţă la această satisfacţie stupidă... Cu toţii simţim nevoia să exploatăm pe celălalt... Fiecare exploatează ce i-a dat natura, unul frumuseţea, altul inteligenţa.
Noi nu ne dăruim calităţile noastre, ci vrem să obţinem prin aceste calităţi dovada invincibilităţii noastre.

Din frică şi din complexe încă neînţelese, orgoliosul nu se apropie de nimeni cu iubire; el caută în orice fiinţă posibilitatea de a domina.
A domina, a stăpîni înseamnă însă a muri.

Lumea urii este o lume superficială.
Dorinţele artificiale pot deveni mai puternice decît cele naturale.
Vanitosul vrea să rămînă credincios imaginii false pe care şi-a făcut-o despre sine [...] El preferă să stea singur cuc cu vanitatea lui, să-şi ronţăie superba lui superioritate, decît să trăiască modest, între oameni.
Orgolioşii sînt incapabili de creaţie.





Despre pasiune



Cei mai mulţi oameni confundă pasiunea cu tabietul.
– Am şi eu o pasiune... Îmi place să ghicesc în cafea.

– E o fire pasională... E-n stare să bea o săptămînă încheiată...

Sigur că se poate bea o săptămînă încheiată, şi chiar mai mult, dar asta n-o fac firile pasionale, ci cele adormite.
Fixaţia într-o singură direcţie, fie că e vorba de o femeie frumoasă sau de o idee atrăgătoare, mărturiseşte o stare de inerţie.

Nici obsesia sexuală nu e o dovadă de pasiune, ci de comoditate, capacitatea de a face abstracţie de realitate şi de a te îndrepta mecanic şi fără şovăire spre plăcerea arhicunoscută... Cum ar putea exista pasiune acolo unde nu se află nici un risc, nimic nou şi surprinzător? Chiar dacă un bărbat s-ar ruina din cauza unei femei, chiar dacă şi-ar curma firul vieţii, nu ne poate convinge că a fost o fire pasională...
Căci, simt eu, PASIUNEA PRESUPUNE O EXTRAORDINARĂ ATENŢIE, O EXTRAORDINARĂ MOBILITATE, ŞI NU INSTALAREA, CU HALAT ŞI PAPUCI, ÎNTR-O ANUME OBSESIE...
Nu ne obsedează decît ceea ce nu înţelegem... Nu mă obsedează decît acele evenimente pe care, la vremea lor, nu le-am trăit cu acuitate. Acum e prea tîrziu să le mai descifrez semnificaţia... Ceea ce nu înţelegem în prezent nu mai înţelegem niciodată. Nu e o sentinţă, ci un sentiment pe care îl trăiesc. (Dar nici pentru autenticitatea sentimentelor mele nu pun mîna în foc. Infinite sînt posibilităţile noastre de autoamăgire...)

NU TREBUIE SĂ AVEM O PASIUNE, CI SĂ TRĂIM ÎNTREAGA VIAŢĂ CU PASIUNE...
Cînd cineva spune "am şi eu o pasiune", ne lasă să înţelegem că într-o anumită zonă arde ca o flacără, iar în alte zone doarme pe deplin satisfăcut. Concentrarea într-o singură pasiune duce inevitabil la marasm interior. Individul devine atent numai la obiectul acelei pasiuni, restul îi este indiferent.




Despre păcatul plictiselii



E desigur vanitate să crezi că ai epuizat întreaga frumuseţe a vieţii, vanitate şi mai nebună fiind să crezi că tocmai înţelegerea te-a aruncat în prăpastie. Că impasul în care te zbaţi ar fi totuna cu luciditatea. Că, pe măsură ce cunoaşterea sporeşte, miracolul existenţei se destramă. Că numai ignoranţa conservă farmecul.

Sînt oameni care declară patetic că nimic nu-i mai bucură, că sînt condamnaţi să trăiască.
Aceşti oameni se laudă că "au primit lecţii de la viaţă", "îţi vorbesc din experienţă". E greu de presupus că viaţa e un profesor care dă lecţii – noi ne transformăm în elevi, şi încă elevi proşti.

Nu trebuie să creezi cu viaţa raporturi mai mult sau mai puţin făţişe de ostilitate, nici să crezi că viaţa e undeva în afara ta, şi nu în primul rînd în tine. NEEXISTÎND ÎN TINE, VIAŢA SE TRANSFORMĂ ÎNTR-UN OBIECTIV CARE TREBUIE ATINS, ÎNTR-UN BUN CARE TREBUIE CÎŞTIGAT.
Dacă declari însă război vieţii, fii sigur că ai pierdut. Viaţa sîntem noi, nu cineva din afară cu care să putem stabili relaţii de război sau de colaborare... Dacă viaţa nu există în noi, cum ar putea să existe în afara noastră?

E de remarcat că stări de atroce oboseală precum cele menţionate – "greaţa", "dezgustul" – apar tocmai la capătul unor aglomerări senzoriale, apar în primul rînd la acei oameni care cred că viaţa ar fi o cetate care trebuie asaltată, silită să se predea.
Confundînd viaţa cu o listă de satisfacţii care trebuie realizată – ei descoperă că odată cetatea asediată şi lista de satisfacţii şi ambiţii în întregime realizată – viaţa s-a sfîrşit. Iar viaţa are încăpăţînarea să continue şi după ce el "şi-a făcut suma"

SE PLICTISESC UŞOR CEI CARE NU TRĂIESC VIAŢA, CI O CONSUMĂ.
Intensitatea pur senzorială se transformă lesne în canibalism.
Plictiseala apare cînd omul nu mai are cu ce să-şi hrănească pustiul interior. Nu s-a născut încă vreo posibilitate de a umple "vidul interior" – vidul interior e întotdeauna mai mare decît posibilităţile noastre de a-l ascunde; în asta stă nenorocirea. Hrana tradiţională, muzica, aventura, băutura se epuizează sau îşi pierd din putere... VREMEA DE AUR, CÎND O SIMPLĂ AVENTURĂ FĂCEA PUSTIUL SĂ ÎNFLOREASCĂ, SE DUCE ŞI NU SE MAI ÎNTOARCE. Chiar cînd se consumă senzaţii în proporţii foarte mari, pustiul rămîne intact... Şi atunci angoasa, suferinţa metafizică devin un fel de a trăi; o posibilitate de a fructifica imensul pustiu, de a-l mai agita, de a mai înviora puţin dunele de nisip. Atunci nu se mai trăieşte, ci se inventează "probleme"... Aşa apare "problema tristeţii". Omul se mişcă printre probleme şi doarme pe un pat de cuie făcut din idei dintre cele mai originale. Soarele devine o idee. Ploaia devine un simbol... Iubita se transformă într-o metaforă. Apusul de soare, un prilej de antiteze... cel mai bun prieten devine un mit respectabil. Totul se abstractizează, se sintetizează, se spulberă...

Dintre toate păcatele, plictiseala mi se pare cel mai cumplit. Căci plictiseala este păcat şi pedeapsă în acelaşi timp...




Despre acceptarea realităţii



Una din problemele fundamentale ale existenţei noastre este[...] acceptarea realităţii... Prima noastră revoltă este îndreptată, orb şi încrîncenat, împotriva realităţii...
Ce poate fi mai ridicol decît revolta împotriva realităţii?
Cu toate acestea, tocmai realitatea implacabilă ni se pare nedreaptă şi lipsită de logică.

Multe din dramele noastre se nasc din refuzul de a accepta realitatea... NOI REFUZĂM ORICE REALITATE, NU NUMAI REALITĂŢI CUMPLITE CA BOALA SAU MOARTEA.

Cineva [...] de cîte ori trebuia să recunoască un lucru exact – chiar şi cît e ceasul, chiar şi cît mărunţiş mai are în buzunar – îl apuca frica... Şi atunci mintea lui refuza să admită că ceasul e şapte fără un sfert sau că în buzunar nu se găseau mai mult de zece lei... Cu toate acestea, o frică animalică, atroce, inexplicabilă îl împiedica să recunoască adevărul.

În toate încercările noi încercăm să ne minţim, fir idealizînd realitatea, fie denigrînd-o...
Şi prezentarea realităţii, într-o lumină mai sumbră, tot din frică se naşte.
Noi facem orice numai să nu dăm ochii cu adevărul. Chiar dacă adevărul ar fi un cer plin de stele, noi tot nu l-am privi, atît de mare e teama unora de a accepta realitatea...
Ni se pare că realitatea jigneşte complexa noastră personalitate, o umileşte şi o denigrează...


E interesant de remarcat că multe din planurile noastre de regenerare etică au la bază tocmai evitarea realităţii.

Dispreţul faţă de realitate se creează chiar şi o senzaţie ridicolă de măreţie. Căci în unii din noi există vanitatea nebună de a ne crede superiori realităţii, de a crede că legile firii, moartea, sexualitatea sînt făcute pentru a ne jigni. Mulţi oameni cred că legile firii sînt inferioare şi degradante în comparaţie cu marea lor sensibilitate.

Natura nu are însă principii, natura n-are ambiţii etice[...] ea îşi urmează cursul ei impenetrabil. Dar şi noi facem parte din natură, şi noi facem parte din această mişcare perpetuă. Atunci, de ce să ne revoltăm atît de cumplit?



Despre relaţiile dintre oameni




Omul nu se poate cunoaşte singur, rupt de ceilalţi, analizîndu-se şi introspectîndu-se, UN OM NU SE POATE CUNOAŞTE PE SINE DECÎT ÎN RELAŢIE CU CEILALŢI OAMENI...

Mulţi oameni descoperă cu uimire că toate principiile frumoase pe care le-au adunat stînd, meditînd şi croşetînd se spulberă cînd ei sînt puşi de viaţă într-un contact direct cu oamenii.



Caracterul nu este chiar atît de imprevizibil cum s-ar părea la o primă cercetare... Este imprevizibil numai dacă noi judecăm teoretic, după ideile noastre, nu după viaţa care circulă în noi...
Dacă ne-am cunoaşte cît de cît, nu ne-am mai mira de faptele noastre.



Senzaţia de contradicţie vine din ciocnirea dintre ideea pe care avem despre noi, de obicei bună şi măgulitoare, şi realitatea pe care ne străduim s-o ignorăm...
Adeseori nu numai că nu sîntem atenţi cum reacţionăm în faţa realităţii, dar nici n-ajungem să dăm ochii cu realitatea, imediat găsim o idee, ne îmbarcăm în ea, şi, ocolind evidenţa, plutim fericiţi mai departe.

Noi ignorăm realitatea, dar, paradoxal, tragem concluzii şi căpătăm experienţă dintr-o realitate pe care n-am văzut niciodată cum arată la faţă. Pentru mulţi oameni cunoaşterea de sine e o îndeletnicire de esenţă intelectuală, ca citirea unei cărţi sau studierea unui manual. Ei cred că prima condiţie a cunoaşterii de sine este izolarea... Ei se închid în această cunoaştere de sine, cum s-ar închide într-o bibliotecă. Întrerup orice contact cu lumea şi încep să se cunoască, să se analizeze, dar această cunoaştere, din care viaţa a fost izgonită cu brutalitate, e o operaţie în vid, o cunoaştere artificială, sintetică, de laborator. Ei aruncă viaţa deoparte şi încep să analizeze tocmai ceea ce au alungat. NOI NU EXISTĂM DECÎT ÎN RELAŢIILE NOASTRE CU CEILALALŢI OAMENI; viaţa însăşi e relaţie şi nimic mai mult.


Plăcerea de a jigni pe cineva poate să întreacă plăcerea stîrnită de cele mai fireşti instincte. "Dar barim mi-am satisfăcut vanitatea", spunem nu o dată. (Situaţia cred că apare în cazul minţii burduşite cu refulări şi, prin urmare, cu conştientul alterat. Acesta vede lucrurile aiurea, inclusiv trece pe o linie secundară instinctele fireşti.)



Comunicare.
Mulţi avem impresia că nu se poate comunica cu alţii, motiv pentru care ne retragem într-o văgăună, cu gingăşia noastră cu tot.
Incomunicabilitatea decurge din frica de neant, care împinge individul într-o nesiguranţă atroce.




Superficialitate.
Rar pierdem prilejul de a ne indigna de păcatele altora.
Sila de mediocritate nu garantează geniul nimănui.
Indignarea este şi ea semn de mediocritate – cînd spumegăm de mînie, raţiunea se întunecă.
Lenea de a merge în adînc naşte sterila indignare; ne indignăm pentru că nu sîntem în stare să descoperim adevărul.
"Furioşii" au fost întotdeauna nişte leneşi.




Gust estetic.
* Noi descoperim în fiecare operă de artă atîta viaţă cîtă avem în noi.
"Prima impresie" nu înseamnă neapărat superficialitate. Înseamnă că am fost într-o stare pură, liberi de idei preconcepute, că am intrat în relaţie directă... Înţelegerea estetică, în aceeaşi măsură ca şi înţelegerea vieţii, nu poate să fie decît spontană. "Prima impresie" e cea autentică, cea profundă...



Un om în care există viaţă nu va avea nevoie de nici o educaţie estetică, nu va avea nevoie să asculte prelegeri şi conferinţe pe această temă. Cu viaţa care există în el îi va fi uşor să înţeleagă viaţa care există în Bach şi în Tolstoi.

 





Despre remuşcări



 ... Cu acea mîndrie ridicolă pe care o răspîndesc întotdeauna cei ce-şi laudă viaţa interioară.

Eu mă îndoiesc că psihicul nostru e împărţit pentru totdeauna, foarte clar, în conştient şi subconştient [...] Eu cred că noi putem aduce la suprafaţă  toate  straturile ascunse ale fiinţei... Noi putem trăi, permanent, într-o stare de conştiinţă. Cînd trăieşti într-o asemenea stare de luciditate, noţiunea abstractă de conştient şi subconştient se destramă.
Cînd EŞTI LUCID NU MAI AI CUM SĂ FII DIVIZAT, TRĂIEŞTI PERMANENT ÎN CUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ. Judecîndu-te în mişcare, trăind în mişcare, nu mai ai scuze în legătură cu comportamentul tău, nu te mai întrebi cum ai să reacţionezi într-o împrejurare sau alta. Singura cunoaştere adevărată este cunoaşterea dinamică, în mişcare, cunoaşterea care rezultă din relaţiile noastre cu oamenii. Restul e distracţie.

Imperiul vanităţii este mult mai întins decît bănuim.
Acea mîndrie ridicolă pe care o răspîndesc întotdeauna cei ce-şi laudă viaţa interioară...

Senzaţia de păcat este, la urma urmei, contradicţia dintre ceea ce vrem să fim şi ceea ce sîntem de fapt.

 Păcatul nu este o încălcare a unor precepte, ci mai curînd o lovitură pe care vanitatea noastră o primeşte din partea vieţii, care ne aminteşte, uneori dureros, că binele din noi e prea abstract şi răul din nou prea concret.
 Cînd nu sînt generos, sufăr, mă zbucium, dar sufăr din pricina că mi-am băgat în cap că sînt un asemenea om şi, de cîte ori viaţa îmi distruge această iluzie, îmi reaminteşte realitatea brutală... Dacă recunoaştem cu loialitate că nu generozitatea mă caracterizează, ideea de păcat nu se naşte. DAR CUM A RECUNOAŞTE UN FAPT AŞA CUM ESTE IMPUNE O MARE INTELIGENŢĂ ŞI O MARE SENSIBILITATE, NOI NE MULŢUMIM SĂ TRĂIM ÎN CONTRADICŢIE.
 Noi considerăm drept păcat numai încălcarea unor precepte, făcute de noi sau făcute de alţii. Morala nu este însă respectarea sau nerespectarea unor precepte. Morala este ceva mult mai adînc, este viaţa însăşi... Cine respectă profund şi inteligent viaţa n-are nevoie de precepte, n-are nevoie să fie tras de mînecă, să i se explice ce să facă şi ce nu. Viaţa conţine în ea însăşi morală, iubire, inteligenţă şi discernământ. Ideea de bunătate, de pildă, este de fapt contrariul bunătăţii. Ideea de bunătate este un precept, deci o sforţare, o siluire, pe cînd bunătatea însăşi, adevărata bunătate e spontană, lipsită de orice calcul sau interes, expresia directă a vieţii




Despre simplitate



Tot ce depăşeşte strictul necesar implică vulgaritate şi dispreţ pentru ceilalţi.

Bărbaţii care aleargă după un număr apreciabil de femei o fac nu dintr-o necesitate adîncă, ci din dorinţa de a se impune, de a demonstra.
Căci, în general, noi ne străduim nu să satisfacem nevoile fireşti ale fiinţei noastre, ci nevoile vanităţii noastre. Cine face demonstraţii nu are însă timp să trăiască... A trăi cu o sută de femei e incomparabil mai uşor şi mai monoton decît a trăi viu şi inteligent cu una singură...
Diversitatea formală ascunde în ea cea mai atroce monotonie.

De cîte ori depăşim ceea ce este firesc, necesar, ne trezim într-o stare de contradicţie.

Obiectele exercită asupra noastră o adevărată fascinaţie. Ele au capacitatea de a ne subjuga şi deci de a ne umili.
ATRACŢIA PE CARE O EXERCITĂ SE NAŞTE ŞI DIN PĂREREA NU PREA MĂGULITOARE PE CARE O ARE INDIVIDUL DESPRE SINE ÎNSUŞI. El crede că tocmai cravata pe care atunci a descoperit-o într-un magazin e ceea ce îi lipseşte şi că achiziţionarea unui obiect îi poate reface echilibrul. Dar echilibrul nu e veşnic, şi cel obţinut prin asemenea mijloace, cu atît mai puţin. De aceea, el îşi va îndrepta imediat atenţia asupra altui obiect, şi aşa mai departe...
Noi confundăm adeseori fericirea cu plăcerea. Or FĂRĂ SIMPLITATE NU POATE EXISTA FERICIRE.



Despre sinceritate



A pretinde unui individ sinceritate înseamnă, de cele mai multe ori, să-i ceri imposibilul.
Sinceritatea nu este o trăsătură de caracter, ci o expresie a inteligenţei. Cînd cineva nu e inteligent, ipocrizia se naşte aproape spontan. Sinceritatea e un act de cunoaştere, şi ca orice act de cunoaştere, este şi un act de creaţie.
Aşa cum nu toţi oameni pot realiza capodopere, tot aşa nu toţi oamenii pot fi sinceri.

Dacă nu ne înţelegem pe noi înşine, e foarte greu să-i înţelegem pe alţii.
Dacă nu ne înţelegem propriile contradicţii, ne vom minţi şi pe noi, şi îi vom minţi şi pe alţii, în ciuda celor mai generoase avînturi etice.

Sînt mulţi oameni care se mint pe ei înşişi, dar cer de la alţii să nu fie minţiţi. Sinceritatea e adeseori tocmai acel lucru pe care noi, după ce ni-l refuzăm nouă înşine, îl pretindem cu violenţă altora.

Mulţi oameni care îşi propun să fie sinceri, îşi descarcă în permanenţă sufletul, susţinînd că "ce-i în guşă, şi-n căpuşă". Nu trebuie să confundăm sinceritatea cu excesul de informaţii psihice. Mărturisirea este, din această pricină, o expresie a laşităţii şi a minciunii.
Plăcerea de a mărturisi este o ticăloşie care vine din dorinţa de a mai pune una la cale.
Ne lăudăm adeseori că sîntem capabili să suportăm adevărul despre noi, pretindem altora să fie sinceri cu noi, dar de cele mai multe ori tocmai adevărul ne umple de furie.

Ipocriţii nu mi-au inspirat dezgust, ci milă. I-am socotit nişte neputincioşi. dacă ar putea, dacă ar avea pasiune, n-ar fi şi ei sinceri?




Despre nevoia de spectacol



În tot ce facem, chiar şi în cele mai intime reacţii, simţim nevoia să fim văzuţi, stimaţi şi aplaudaţi.
Ca atare, multe din calităţile noastre, chiar şi iubirea, se manifestă numai ca spectacol; cînd luminile rampei se sting, dispare şi generozitatea.

Nevoia de spectacol e dovadă de superficialitate, noi gîndim să exteriorizăm ce n-am apucat să înţelegem.
Îndepărtîndu-ne de propria noastră esenţă, devenim tot mai tragici, tragism care demonstrează că n-avem curajul să ne privim în ochi, preferînd să dăm spectacole neconforme cu realitatea. Suferinţa care devine spectacol se rupe de noi, nemaiputînd fi înţeleasă.

Am dat şi eu astfel de spectacole... Eram şi mai sînt convins că viaţa trebuie să fie în primul rînd bucurie. De aici venea această grijă pentru spectacol. În această grijă de spectacol eu făceam abstracţie de contradicţiile vieţii...
Viaţa nu poate fi multă vreme un spectacol. Transformînd-o în reprezentaţie, te înstrăinezi de ea, devenind sclavul fanteziilor tale. Şi, apoi, vin şi marile încercări ale vieţii. Poţi transforma o criză de ficat într-un spectacol feeric?



Despre viaţa interioară



Viaţa e una singură, şi împărţirea vieţii în două, într-una superficială, cea de fiecare zi, şi într-una "interioară" de zile mari, e desigur o contradicţie, dar şi o viclenie.
Dar – culmea ironiei! – tocmai "vieţii interioare" îi revine partea cea mai ingrată – zona spirituală e zona prin care individul acţionează pentru a stăpîni zona materială.
Viaţa interioară se naşte adeseori din nevoia de acaparare, din instinct de proprietate.
Dacă n-am fi atît de lacomi, n-am fi nici atît de sensibili.
Individul are întotdeauna ceva de revendicat. Şi viaţa interioară ar fi o garanţie că merită ceea ce cere, o dovadă că individul ar fi, într-un fel, solvabil.

Există prejudecata după care "viaţa interioară" ar fi o aglomerare de calităţi morale, de probleme, angoase, aspiraţii, citate din Kant, aşteptarea unei mari iubiri, crize de disperare. În acest caz, oamenii devin robii propriei lor vieţi interioare – devin slugi docile ale acestei vanităţi stupide, slugăresc din greu la "îmbogăţirea" lor sufletească. Sub presiunea vieţii exterioare, "viaţa interioară" devine din ce în ce mai mofturoasă şi mai ambiţioasă – bietul om de-abia mai izbuteşte să ţină pasul. Viaţa interioară ajunge să-l exploateze; el trebuie s-o alimenteze, s-o justifice şi s-o amplifice.[...] Omul vrea să fie veşnic proaspăt, veşnic neliniştit, veşnic doritor de mari întrebări metafizice. El nu se mai ocupă de el, ci de viaţa lui interioară, care devine cu timpul o realitate independentă, cu care are numai relaţii de afaceri.

Viaţa interioară este într-un fel străină de viaţa individului, de aceea destui oameni "bogaţi sufleteşte", care au obiceiul să se spovedească, mint de îngheaţă apele.
Ei apelează la viaţa interioară numai cînd viaţa exterioară i-a adus într-o stare de criză, vor să găsească acolo o cale de-a o scoate la capăt.

Îmbogăţirea spirituală este la fel de ridicolă ca şi îmbogăţirea materială. Acumularea de orice fel naşte sentimentul proprietăţii, un om e mîndru de sensibilitatea lui aşa cum altul e mîndru de automobilul lui. De aici încep inevitabilele griji de proprietar, cînd scade sensibilitatea, cînd creşte peste măsură...
Viaţa interioară devine un domeniu, un teritoriu care trebuie mărit. Există şi aici – ca în toate dramele proprietăţii – drama de a nu rămîne în urmă, drama de a nu apare altul mai sensibil şi mai dramatic decît tine.
Un asemenea om are în depozit "idei generoase", dar în realitate el este meschin şi stupid. Are în rezervă multe idei inteligente, dar el este în realitate mărginit, fiindcă inteligenţa este miracolul permanent în faţa vieţii, nu totalul unor idei rezonabile sau geniale. O idee – o dată înmagazinată – se degradează, devine o piedică în calea realităţii.

De la o anumită vreme, asemenea indivizi nici nu mai trăiesc. Cînd le-a ajuns cuţitul la os îşi devoră propria lor viaţă interioară. Trăiesc din amintiri, din orgolii, din prejudecăţi, din tot ce au adunat într-o viaţă de om. Şi cu cît e devorată mai aprig, cu atît viaţa interioară creşte, se extinde şi îngroapă de viu individul în propriile lui idei şi în propriile lui aspiraţii reale sau ipocrite.

Însăşi existenţa vieţii interioare trebuie să ne dea de gîndit, adeseori ea se naşte din problemele pe care nu le-am rezolvat la timp... TOATE ACESTE PROBLEME NEREZOLVATE FORMEAZĂ VIAŢA NOASTRĂ INTERIOARĂ...
În orice caz, e primejdios cînd viaţa interioară se transformă într-un capital, oricît de bogat şi valoros ar fi acel capital... Fenomene de îmburghezire se manifestă nu numai în lumea exterioară, ci şi-n lumea interioară. Sîntem ispitiţi să adunăm nu numai covoare persane, ci şi virtuţi remarcabile, nu numai maşini de lux, ci şi liniştea în faţa morţii. Noi trăim atunci cu mîndria de a avea anumite calităţi, şi nu ne mai batem capul să le şi traducem în practică.


Omul inteligent e gol sufleteşte – bineînţeles nu în sensul uscăciunii... – e gol sufleteşte în sensul că el n-a înmagazinat nici virtuţi nici vicii.... Iubirea lui nu e o calitate pe care şi-a cultivat-o şi, pe urmă, a înmagazinat-o din dorinţa de a se înnobila etic, ci o realitate care se naşte spontan. EL ÎŞI REZOLVĂ CONTRADICŢIILE ÎN CLIPA ÎN CARE SE NASC, de aceea nu are ce aduna, el n-are bagaj de idei prestabilite; e gol, şi realitatea poate pătrunde în el fără nici un obstacol.
Aşa ar fi ideal, desigur.


 

 

Despre voinţă



În ceea ce priveşte viaţa psihică, voinţa joacă un rol nefast. Ea exprimă o stare de contradicţie a individului, dorinţa lui de a se elibera de o realitate pe care n-o înţelege. Numai ignoranţa naşte voinţa.
Mult lăudata voinţă este o formă de evadare, de ignorare a realului. Ea dovedeşte că noi nu sîntem în acord cu noi înşine, că o latură a noastră încearcă să pună cu botul pe labe o altă latură a noastră. Actul de voinţă este expresia unui crîncen război interior.
Actul de voinţă dovedeşte că noi nu sîntem convinşi de raţiunea faptelor noastre, de aceea ne încordăm, ne silim să trecem peste dorinţele noastre secrete.
Victoria voinţei noastre este scurtă şi înşelătoare. O hotărîre, oricare ar fi ea, nu rezolvă contradicţiile noastre, şi, la prima adiere, contradicţiile, de care ne credeam liberi, se instalează în noi şi mai trainic.

Prin voinţă, latura noastră negativă e învinsă sau anulată provizoriu. Ea va căuta să-şi ea revanşa. Am cunoscut oameni care ţi-au impus aproape cu forţa să fie generoşi şi virtuoşi; la prima lovitură mai serioasă a vieţii, praful şi pulberea s-a ales din acest frumos edificiu.
Degeaba spunem noi: "N-am să mai fac cutare lucru". Dacă nu înţelegem impasul în care ne zbatem, voinţa nu ne ajută la nimic.

Actul de voinţă este o viclenie a minţii, care, refuzînd să înţeleagă, preferă soluţiile violente (= autodistrugere!). E şi o formă de a ne ascunde contradicţiile, de a le ignora. În loc să înţelegem, preferăm să luăm decizii. Ori, CURAJUL SUPREM AL UNUI OM ESTE DE SE VEDEA PE SINE AŞA CUM ESTE, FĂRĂ A SE BLAMA, FĂRĂ A SE IDEALIZA.

Decizia fermă pe care am luat-o ne dă iluzia puterii, ne măguleşte amorul propriu (la o adică dă şi speranţa că hiba este cvasiremediată). Aerul de voinţă vine însă dintr-o mare lenevie. Printr-o asemenea decizie avem impresia că scăpăm de problema care ne chinuie.
Există în om o neînţeleasă (oare?) solidaritate cu erorile sale. Actele de voinţă nu ne aparţin însă nouă, ci vanităţii noastre.

Înţelegerea face să dispară necesitatea voinţei, însăşi ideea de efort.
Efortul de a te elibera de o anume contradicţie este cea mai bună dovadă că vrem să rămînem în aceeaşi stare.
Asta înseamnă că eu pledez pentru un om indiferent, apatic, care se lasă supus tuturor valurilor? Departe de mine asemenea gînduri necurate.
Eu simt că ACTUL DE VOINŢĂ EXPRIMĂ O STARE DE CONTRADICŢIE. IMPORTANT ESTE ÎNŢELEGEREA ACELEI STĂRI DE CONTRADICŢIE, ŞI ODATĂ CE ÎN CONŞTIINŢA NOASTRĂ SE INSTALEAZĂ ÎNŢELEGEREA, VOINŢA NU MAI ARE NICI UN ROST. Iar pentru eliberarea din impasuri fără efort, fără chinuiri, fără exerciţii, avem la îndemînă inteligenţa.


Despre vulgaritate


Pentru unii oameni, delicateţea este un efort cumplit, rezultatul unui riguros autocontrol; îndată ce aceste bariere se năruiesc, vulgaritatea se revarsă din belşug.
Vulgaritatea înseamnă pentru aceşti oameni reîntoarcerea la propria lor natură ... De aceea vulgaritatea le dă un sentiment de linişte, de parcă s-ar fi înapoiat în casa părintească.
Eu am început să mă exprim vulgar foarte tîrziu, şi mi-am dat seama că această libertate de limbaj a început odată cu plictiseala, cu stingerea curiozităţii, cu uzura interioară.

Una din caracteristicile sufletelor vulgare este trîndăvia...

Suprema vulgaritate este diminuarea vieţii, reducerea existenţei la cîteva reacţii mecanice şi fiziologice.
Vulgaritatea se naşte din incapacitatea de a fi atent.

A nu accepta natura e dovadă de frică.

La mine, primele gesturi de vulgaritate au apărut relativ tîrziu, odată cu oboseala adusă de experienţă, cu plictiseala şi lipsa de interes. Nu mai eram capabil să mă dedic cu pasiune unei relaţii, şi atunci apelam la ceea ce ştiam... ODATĂ CE APELĂM LA TRECUT, DEVENIM INEVITABIL GREOI, STUPIZI ŞI VULGARI.

Unele femei, goale în patul meu, nu găseau ceva mai bun de făcut decît să-şi amintească trecutele iubiri... Nu mă stingherea deloc ideea că o femeie a iubit şi alt bărbat; mă stingherea incapacitatea ei de a trăi prezentul.
Oamenii privesc cu suspiciune prezentul – ca şi cum acesta ar fi un medicament detestabil care trebuie totuşi înghiţit. Ei trăiesc ori în trecut, ori în viitor, adică nu trăiesc deloc.
Ei nu trăiesc în prezent, ci doar animă puţin prezentul cu ajutorul trecutului...

TRĂSĂTURA FUNDAMENTALĂ A UNUI OM TREBUIE SĂ FIE ATENŢIA, capacitatea de a se dedica unei realităţi în întregime, fără rezerve, fără clipe de oboseală, fără să se risipească.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu