marți, 27 martie 2012

[JURNAL] 27 martie 2012

















I


Pornit prin urbe. Direcţia CNSAS. Rîdem-glumim, dar e de văzut cum se prezintă lucrurile acolo.
Căci aş vrea să-i văd dosarul lui nea Nae Baticu (nasol să fii mort şi să te ia la per tu oricare vrea, inclusiv ăia care se căzneau altădatăî să treacă de la persoana II plural la singular...).

Problema e ceva mai complicată însă acolo decît în visele imaturilor, obişnuiţi să le vină toate gata la nas (mai ales în reverii).
Nu ajungi cu una, cu două, la preţioasele file (altminteri patronate de Zeul Sînge, simt de pe acum...).

Uf, pe unde să duc naraţiunea?


Statul ăsta e o chestie interesantă.
Ca mai toate creaturile umane de sub soare.
Omul avînd însuşirea, spre deosebire de restul animalelor, de a se juca cu vorbele.
Uneori este util, căci nici nu poţi împăca altfel segmentele de minte, de fire ale semenilor noştri, ale mele, ale tele...

Nu am luat grozav în seamă peliculele cu tot felul de organizaţii secrete, ascunse, emanate de pomenitul Stat. De la o vreme - mi-o fi venit timpul probabil... - simt că lucrurile-s ceva mai complicate cu El.
Într-un fel, chit că-l înjurăm, este precum educatoarea la Grădi. Greu fără ea.

Uite c-ajuns să ridic statuie Statului!
Mmm, de fapt nu-i chiar aşa, dar duc deocamdată discuţia pe astă cale.

Eu nu cred că Instituţia Supremă (laică) are vreun chef anume să nu ne dea voie la dosarele Secu. Pur şi simplu, însă, i-ar fi ameninţate rotiţele, Jucăria, dacă nouă barim - românilor - ni s-ar da acces larg la Uşa din strada Matei Basarab, unde se află Consiliu' pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Ce ne bălăcrim noi în presă şi pe la colţurile mahalalei, să te ţii acolo pălăvrăgeală... Reproşuri.


Cum, sînt inconsecvent?
Altădată, să fie 20 de ani sau o săptămînă, vedeam altfel lucrurile, agresiv?
Păi asta şi vreau să spun, că la cît de aiurea ne e firea, să te ţii...

Că ăia prin ţara lui Gauck s-au descurcat altfel ţine niţel şi de firea lor germană, şi de faptul că acolo,clar, cineva a pierdut războiul... Or, sub Carpaţi, confruntarea de după 1945 - fie şi în sînul aceluiaşi popor -  nu s-a sfîrşit. Mai exact ne-a liniştit Pădurarul, ca într-un banc de pe vremuri.


Departe de mine să spun că nu au existat nişte mari ticăloşi.
Dar parcă nu se cade, la porţile Orientului, să aruncăm aşa lesne cu piatra. Un dram de introspecţie spre cît estem noi de curaţi nu ar strica...
Ori cît de imaculaţi fură ăia de li se luă gîtul prin 1950, la un Sighet.

Citesc acum memoriile unui Vaida Voievod.
Pariez că nu a înghiţit cu noduri prînzul, la vreunul din momentele interbelice ceva mai dramatice...
Dacă îi privesc prin poze şi pe alţi colegi de establishment, nici aceia nu se omorau forte cu grija... Ia să medităm la un Argetoianu ori Tătărăscu... Îi interesa puterea şi atît - iar dacă astă quete, vînare i-a dus aproape de bunăvoie spre GAZ-urile (primitive autoturisme sovietice, devenite ulterior IMS-uri româneşti) din noaptea de 5-6 mai 1950, păi e totuşi efectul dezinteresului lor pentru ce era în afara sferei puterii...


La documentele CNSAS ajungi greu.
În ce priveşte dosarul personal, al lui Ordean, într-o lună vor demara nu-ş ce,m iar peşte şase luni mă vor anunţa ceva, cam vag pentru gustul meu - ce-i drept...
Asta e.
E posibil să nu am dosar - başca să fi avut şi să se fi pierdut -, deşi, la cît descopăr în ultima vreme, din diverse lucrări, că băieţii Secu erau speriaţi şi de umbra lor (găsiţi dvs. altă motivaţie a demersurilor lor), e foarte posibil să fi posedat unul...

Legat de dosar Baticu, aici treaba e şi mai groasă. Trebuie să fii Cercetător.
Am scăpat, pe direcţia asta, ieftin: mi-era teamă că e de căciulit la actualii şefi ai CAR, dar am scăpat mai uşor. Bai posibil să împuşc doi sau chiar trei iepuri.
S-o spun?
Păi calitatea mea de student la Jurnalism mi-ar permite o dispensă, ca pregătitor al Licenţei.
Care s.J. (vezi mai sus), căci anul ăsta nu am mai mai mers?
Păi aici e chestie, vreau dosar nea Nae, trebuie pentru ca să reiau studiile la toamnă. Asta da corvoadă!
Al treilea iepure este că peste doi ani mă pot da om cu facultate. Că-i d-aia de la Bologna, de trei ani, nici nu mai contează, sexagenarii din blocul meu nu se pricep la aşa subtilităţi.

Deci e rezolvat.

V-am lăsat cu ochi în soare la ale Statului?
Pe care, nebăut-nemîncat, mă apucasem să-l laud, ori măcar să îl înţeleg?

Mărturisesc cum că nu-i o arătare să faci pasiune de el. Că aşa amoare pălea vreun Ion Antonescu, fu  problema lui. Prost sfîrşită, în Valea Piersicilor:

"Eu sînt soldat. Dacă cineva face o crimă contra statului, indiferent că este evreu ori român, îl pun la zid..." (asta zicea în 1940, apud Vaida-Voievod)


Statul ne face treburile murdare ori măcar neinteresante. Noi doar (îl) înjurăm. E precum maşinăria aia din Matrix, care asigură energia pentru un mediu fizic cam fără soare...
Ce-i drept, Nenea are autonomia lui, dar cel mai des se cade să fie şi oameni la manetele sale, altfel nu L-ar recunoaşte societatea. Iar ăştia, mai din nepricepere, mai din dor căpătuială, accentuează ceea ce ar putea fi numite hibele pretinsului Moloh.

Statul ăsta, dau din nou cu gura, e precum DOS ce preceda/precedă pornirea Windows-ului.



II

Ca un mofturos ce mă aflu (să vezi ce ciu-ciu acreditare o să-mi dea, ala aşa vorbe!), n-am putut să nu constat la atmosfera clasică a instituţiilor de stat. Chiar vieţuzind într-o clădire nouă. O văzusem - ca să dau exemple mai proaspete - la Oficiul de Şomaj din strada Spătaru Preda. La vreo primărie de mergi, acelaşi lustru... Oameni la locul lor, domoli, fără pretenţii de autonomie ori creativitate. Nu e ca la privat (chit că şi-aici există excepţii de te iei cu mîiniile de cap), entuziasm, zîmbete. Aici muncitorul (să spunem un şofer ori mecanicul clădirii) arată altfel decît la un Opera Center, să spunem. Cel din Matei Basarab, par egzamplu, se lamentează de cei 40 de ani de muncă. Nu pare doborît de ei. Surprinzător pentru mine, i-a căzut prost mulţimea de oameni pe care i-a cunoscut în acest interval, pe baricada Muncii. Aşa zice tipul ce pare să fie şofer, potrivit instinctului meu. Şofer pe vreo dubiţă.
Femeile-s frumuşele, dar cu amprenta slujbei la stat. Miroşi pila, mica relaţie care le-a înlesnit angajarea acolo.
Poartă tocuri joase, dar din cele pătrate, cu arie mare. Gambe altminteri onorabile. Sex appeal ba, deşi nu poţi să ştii pe ce criterii funcţionează unii domni de-acolo.


Şi o atmosferă destul de seacă. Nici gînd de buchetul de flori înoit la trei zile, pe buchetul de la recepţie.
Este drept că acolo-şa, la intrare, se află un domn poliţist.
Exerciţiu de imagnaţie: cum ar şedea o vază cu flori lîngă un domn cu uniformă a MAI?
Eu unul nu văd care e problema.
Dacă însă oamenii, şefii de undeva au o anumită opinie (seacă, dură, fără zorzoane) despre cum trebuie să arate masculinitatea, nici gînd de aşa briz-brizuri.
Se acceptă doar imaginea cu munţi decupată dintr-o filă veche de calendar.


 
Of... Mai pup io acreditare, după astă crasă mostră de neputinţă a stăpînirii de sine?






III


Apropo de privaţi cu gusturi aparte.
Obişnuit cu siluete şi fizionomii de prin reviste gen One, Tango. Cosmopolitan, chiar Playboy, am descoperit cu suprindere (mea culpa, realitatea e atît de diversă) o oglindă a unui alt mediu.
Este ceea ce se potriveşte patronului de acolo. Care, evident, inspiră şi asupra tipului de vînzătoare din galeriile magazinului aflat în preajma Gării Basarab.
Inevitabil (dar neputînd spune dacă găina a fost prima, ori oul), şi vizitatorii împărtăşesc codul locului.


De la acest tip uman mi-a fugit mintea la o întîmplare. Înghiţeam, pe jos, sutele de metri spre sediul CNSAS. Lîngă Liceul Emil Racoviţă, în staţia de autobuz 135, 311, mă nimeresc martor la scenă în fugă. Doi tineri, cunoscuţi între ei, trec unul pe lîngă altul. Domnişoara cere o ţigară, dar el îi răspunde că E ultima. Rămîn întîmplător în spatele fetei, pe care instinctul (iar instinctul!) o bănuie elevă - în recreaţie - ieşită la mici cumpărături de ucis spleenul şcolar. Brusc, juna se lamentează cuiva din preajmă (totul e în mers): "Ce dracu! Unde-s proştii ăia??"
P. fiind., previzibil, colegi.

Nu am să mă omor acum cu ochi maturi peste cap, cu temeri dă sfîrşitul lumii şi altele.
Ba fac pustiu de bine tendinţei şi-mi aduc aminte că, la un 1971, colegii mei (barim băieţii) din clasa a VII-a a şcolii 56 erau animaţi de o agresivitate nu departe - , motiv pentru care nici nu mă omor actualmente să semnez condica la aniversarea a 40 de ani ai Generaţiei.
Eram la ora de practică. Nu-ş cum s-au aprins spiritele între colegul SD şi unii ceva mai mici de afară. inflamat, într-un moment de neatenţie al lui Pilitură, profesorul, păi Daniel sare pe fereastră - era la parter - urmează o cursă dură şi, la final, nişte pumni solizi în craniul neinspiratului oponent. După care colegul revine, pe aceeaşi cale.


Era în 1971.
Nici Tezele din iulie nu apăruseră.
Privind azi reptrospectiv, tipul nu pare să fi avut cine ştie ce chinuiţi în familie, şi nici torţionari. Era un naturel şi atît.

Tot atunci, se socoteau nici 25 de ani de la poposirea comunismului aziatic pe meleagurile noastre.
Am îndoieli că lui i se datora tărăşenia.
Că veni vorba, mergînd la gîrlă (Colentina, zona Între vii, Electronica), nu-ş care mai răsăriţi de-ai locului ne-au uşurat de mărunţiş din buzunare. Similar, la doi paşi de şcoală (lîngă ProTV-ul de mai tîrziu), colegul Adrian Peli a fost pus să salte/joace de alţi şmecheri cu 1-3 ani mai mari, şi ei mai ţigănoşi, ca să audă ventualele monezi în buzunare. Avea. "Erau pentru Gazeta Matematică...", avea să ne spună mai tîrziu jefuitul.
Donc, 1970-71.


Nu-s lămurit, datorită poveştilor cu Ce bine, ce la loc era altădată!, cum va fi fost în faimosul Interbelic. Am doar vagă idee, ca cititor de "Groapa" barbiană.
Keep in touch.


O explicaţie de parcurs ?
Mă încumet la una.
Oaza de cultură şi nu numai cu pricina se numeşte Colegiul Naţional Emil Racoviţă..
Faptul că, actualmente, la linkul de mai sus se găseşte nimic (pardon, "în construcţie") - şi asta e o explicaţie...


Tonul la cîntec!...


Bineînţeles că au scris alţii mai cu har asupra subiectului - astă prăvălire, eternă sau ba, de neam-prost.
Dar vreau pentru ca să tropăi şi io alături de ei pe punte.
Mîine însă, c-acu trebuie să plec la slujbă.



În context, Tatiana mă trage de mînecă.
"Ai mai trimis CV-ul pe undeva?"

Mă înfurie!

Căci are dreptate.

Dar e aşa bine în vise, în iluzii....!
Iar realitatea aşa nasoală.

Ce-i de făcut?
Păi:...............



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu