duminică, 11 martie 2012

[PERSONAL, SOCIAL] Poate importante


I


La un moment dat, de curînd, am afirmat aici că aş dori / doresc să devin un al doilea Caragiale.
Treaba asta e de haz: "Auzi tu,  ce vrea dumnealui..."
De haz este şi în viitor, cînd nu voi ajunge Caragiale. Idem Ca să vezi, ce voia nebunul!...


La drept vorbind, nici nu ai cum deveni nea Iancu (cum ar suna: Nea Mircea?).
Căci nu sînt ca el.
Sînt altceva.


Se mai pune problema de ce ia în balon mediul o aşa pretenţie.
Ce-i tulbură Ei, de reacţionează astfel?
Poţi spune: "Da, e o întreprindere riscantă..."

Este drept că, dacă o pui pe aiasta, vei face şi pasul următor: "La ţinte foarte înalte, şi ajungi mai departe decît acela care voia să devină precum Olimpicul la română şcolii din cartier ...". ori portar la un bloc pe Cheia Rosetti, vorba aia din "Delirul" parcă.

Următorul pas, al observatorului, ar fi să se teamă ce voi face la revenirea cu picioarele pe pămînt. Cînd voi constata că nu pot pentru ca să fiu un Caragiale.
Eu cred că se poate reveni onest de acolo, prin Raiul (provizoriu) al Marilor vise.


Proiecţiile...
De acelaşi lucru îmi băteam capul de curînd, privind-o pe Coco Popescu, alpinista.
La ea nu ştiu cum fi-va - asta dacă vreodată va avea vreo cădere interioară (nu poţi fi copil minune şi după o vîrstă..., iar de acolo competiţia e mult mai dură pentru fotolii...)

Diferenţa, întîmplător (cred eu) în favoare-mi, este că eu am idee de beteşugurile de care-i însoţită revenirea pe Terra omului de rînd.


Apropo, şi aici nu văd neapărat lucrurile pe teren psihanalitic.
Ieri pomeneam cuiva (Carpati.org) despre invidie.
Pe care dicţionarele nesofisticate - dar înţelepte - o văd drept declaraţie a neputinţei de a-l ajunge vreodată pe cel pizmuit.
Or, am simţit că e de ajuns aici, pentru sănătatea minţii, să te recunoşti invidios. (Trec peste faptul că e minunat să simţi pînă la capăt un sentiment, fie şi neplăcut. E o stare nemaipomenită!)
În momentul acela, aluneci instantaneu în poziţia omului ce recunoaşte pe un altul drept superior sieşi. La prima vedere e un fleac, însă în realitate crează îndrăzneţului premise pentru schimbări mai mult decît benefice în interiorul său.

În general, orice sentiment, pînă şi groaza, îşi are în menire să fie descărcat. Abia cînd - temători de reacţia societăţii - nu apucăm să trăim acea curentă vînzoleală internă, abia atunci are ce intra în nefastă putrefacţie interioară.




II


Apropo.
 A voi să fii precum Caragiale (şi aici poate nu aş vrea luminile rampei, cît puterea lui de a simţi enorm... - deşi mare atenţie la ce-ţi doreşti, omul nostru a sfîrşit totuşi la 60 de ani, respectiv fuma ca un turc, semn de nu prea mare ordine interioară...) are şi efecte colaterale.

E ştiu că "O noapte furtunoasă" a luat nişte Huooo! serioase la premieră.
(Trec peste faptul că ulterior plebea, ăi criticaţi - la vremea cînd nu se mai recunoştea direct în satirele lui - probabil - l-a suit în jilţul aprecierii publice...)
Eeee, mă uit la stilu-mi - plus următorul pasaj de post -, apoi îmi reamintesc ce păţeşte omul public mergător împotriva curentului:

« În contextul unei atmosfere isterizate, în care Băsescu e inamicul public nr.1, a recita o listă de nume cuprinzând, cum ai spus, "colaboratori apropiaţi ai preşedintelui » e a oferi gloatei (sic!) un potenţial program de linşaj. Horia Patapievici e şi aşa, în urma unei campanii care durează de ani întregi, în situatia de a încasa la piaţă, în blocul unde locuieşte şi pe stradă, injurii şi ameninţări drastice. (A. Pleşu)

Or Patapievici zis-a doar de inima românescă precum un cur.




III


Mi-a căzut sub ochi o filă de calendar bisericesc.







Acum, pe lîngă frica roţiilor în cap, a inscripţiilor amabile pe uşă (am mai păţit-o din senin - adică de la un tip ce n-avea mai nimic cu conflictul iscat în bloc), mai vine una: să trăieşti într-un lume, într-un univers la o adică, al unora care se dau cu picioarele pe pămînt, şi trece precum raţa printre cele pe care le voi enumera mai jos...
La o adică, îmi va urma o admitere a realităţiiplus mersul mai departe.


Biblia, din start, are o meteahnă precum Grupul pentru Dialog Social, dacă îmi este permisă această comparaţie. Şi-a creat în timp un brand, iar acum se codeşte infinit să-l modifice, chit că fiecare an trecut îi amplifică anacronismul proiectului.
Cei din Calea Victoriei 120 au pornit cu o denumire total nepotrivită azi, dar nu-şi mai pot permite să o schimbe. Inconştientul public are regulile sale (altminteri detectabile) şi nu permite ca GDS să devină, nomimal, orice altceva. Nici o denumire din lume (şanse de moment ar avea doar una bombastică, dar e ucigaşă fie şi pe termen mediu) nu ar putea înlocui cu succes pe cea intrată în mintea publică, cîndva, în condiţiile în care o malefică Marta Drăghici, de la un balcon parcă, consacra formula Ghedese.

Sfînta Scriptură are cam aceeaşi hibă.

Acum 2000 de ani, Ea viza o anume categorie socială. Inevitabil, după două milenii lumea s-a mai destupat. Dar Biserica nu poate schimba nimic. Acea încremenire în proiect, în sine aiurea, îi conferă şi putinţa teribilă de influenţare.


Mă uit la textul cu pricina şi paţ din nou precum copilul din Hainele împăratului (pe un infant îl scapă repede gura, fără mari prelucrări interioare, dar un adult necorupt e zguduit bine, aproape dureros iniţial, la constatare).


"Căpitanul a dat ultima mărturie..."
Cui a dat-o, nu ştiu. Dacă informaţia vine pe subiectivul canal al evanghelistului Luca, păi eu nu prea aş lua-o în serios. Omul voia să facă prozeliţi, era precum un politician, promitea totul - evident în cele mai frumoase forme -, avînd scop rpecis: cucerirea puterii.


"...a fost de pază la răstignirea Domnului Isus"
Am îndolieli că nu era pus acolo un soldat de rînd, ci un centurion (aşa se traduce căpitan), un mai mare peste o sută de oameni, s-a apucat taman el să stea de caraulă, lîngă un corp ce risca să nu mai miroasă plăcut curînd.

Pe centurionul respectiv îl apucă din senin, chit că o fi asistat, auzit la destule crucificări inclusiv cu motiv religios, să declare: "Acest om sfînt şi nevinovat a suferit moartea pe cruce, pentru ca alii - toţi cei care cred în El - să fie salvaţi din moartea pe care ar fi meritat-o".
Înţeleg că asta-i fuse mărturia, chit că autorul calendarului face lucrurile niţel mai greu de priceput.

Ceva asemănător îl păleşte şi pe un tîlhar care a fost executat o dată cu Isus:
"Pentru noi este drept, căci primim pedeapsa cuvenită pentru fărădelegile noastre (nici gînd de umanul şi pungăşescul "Io n-am făcut nimic!...", ba tîlharul dobîndeşte scurt şi un discurs elevat - ghici cine i l-a pus în gură!), dar Omul acesta n-a făcut niciun rău".
De unde a aflat el că cel de alături în supliciu e fără pată, greu de identificat.
Dacă, să admitem, se pogorîse asupra lui ceva (oricum nu avea forma luminii nemaipomenite ivite abia după cîteva zile, cînd borfaşul era lemn demult), păi nu nelegiuitul mirosise ceva, ci fusese făcut - din exterior şi diviniceşte - să simţă astfel. Dacă era lăsat cu sensibilitatea-i dintîi, nici gînd de aşa vorbe frumoase.

Şamd.


În paralel, este interesant cum ajunge un om cu scaun la cap (de pildă un avocat, un polemist şamd)  să miroasă asemenea şubrezenii - de care Biblia o fi plină,  vezi şi cele identificate în Drama religioasă a omului, de Alex Babeş.
Cred aici că, la tinereţe, nimeni nu ia în serios textul acesteia.
Iar dacă ai lua, prin definiţie ai sesiza bizarerii precum cele redate mai sus.

În realitate, pentru mai toate vîrstele, cred că acţionează, pe de o parte, teama de a te pune cu Dumnezeu, cu ale oamenilor săi de pe pămînt. Chestia asta e bine înrădăcinată în mintea oamenilor, a componenţilor unei societăţi.
Care se prinde de tărăşenie, tace. Căci respectă regula jocului (Tu mă minţi, eu mă fac a tri după canoane).

Alţii - îndeobşte dup vîrsta matură - sînt speriaţi de marile necunoscute ale existenţei omeneşti. Mă bate Dumnezeu. Sau Unde ne ducem pe urmă...?, chit că de unde venirăm nu am auzit să-şi consume vreunii neuronii. Aia nu-i arde.


Am sentimentul că viaţa în societatea omenească este şi o permanentă negociere cu pastilele. În care noi picăm ndeoşte rău, adică ne alegem cu o sabie Damocles deasupra. Însă de respetăm jocul, ea nu va cădea niciodată. Popa va veni la căpătîiul mamei chiar dacă pe chipul nostru scrie clar cît ne obosim cu perceptele biblice.
Tot omul în negru va veni şi la a treia cununie a vreunui burtos cu ghiul.

Interesant este că acele contorsiuni mentale mai mici sau mai mari, între cum zice recunoscutul Dumnezeu să fiu şi cum sînt, nu provoacă mare consum nervos. Esenţial este să supravieţuieşti, cît mai înlesnit chiar - restul sînt totuşi fleacuri. Chit c-alde crucile ni le facem, la ananghie mai ales, foarte largi.



Încheiere


Cum, o să ajung şi eu la potecuţă şi să vezi atunci ce o să mă apuc să cred, să implor iertare şamd?
Am îndoieli - chit că nu aduce anul ce aduce ceasul...Mai degrabă voi fi speriat, de degradare, de tăia vreun picior inevitabil cangrenat şi alte alea. Poate mă voi ruga, dar la un Dumnezeu eprsonal.
Poate nu m voi ruga însă deloc.
Treaba din urmă se poate, chit că nu de Biserica va fi popularizată excepţia... Mi-aduc aminte de evreul din puşcăria unde şedea obligat şi Max Bănuş (sau Steinhard, deşi mi-e rgeu să cred că ultimul şi-ar tăia singur craca persuasiunii creştine...). Îl a murit înjurînd.
Eu aş vrea să mă duc aşteptînd să văd cum e trecerea.
Inclusiv spre nimic.

2 comentarii:

  1. Vrabiamihaiviteazul13 martie 2012, 02:07

    " ...aş dori / doresc să devin un al doilea Caragiale"
    Ai ceva schite deja?
    Ar fi grozav, chiar se simte in vremurile noastre nevoia unui scriitor care sa "biciuiasca moravurile" (cum ne invata in scoala inainte de '89 ) miliardarilor de carton sau ale parvenitilor prin smecherii "financiare" . Ca sa nu mai zic de ifosele artistilor de doi lei care au invadat lumea spectacolelor. Sau ale politicienilor...
    Heheei ce piese de succes ar iesi! Pacat ca eu n-am talent la scris.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc de faptul ca nu iei in deridere, cum ar face multi, aşa pretenţie...

    În realitate, o asemenea idee nebună ne duce pe alte drumuri. E ca atunci cînd îţi cauţi un mentor, creşti în umbra lui, dar finamente o iei pe drumul propriu.
    Nu cred ca voi scrie precum Caragiale.
    În materie de moravuri m-ar interesa în plus sa pricep de ce se intimplă ceva. O să zici c-am înnebunit, dar aşa tehnică trece - cred eu - peste decenii. Şi am orgoliul acesta.
    De fapt nu e orgoliu. Este efectiv elementară grijă ca munca să nu-ţi dispară într-un an doi, asta bineinteles dacă voi ajunge vreodată pe scena mare a scriselor româneşti...

    RăspundețiȘtergere