joi, 29 martie 2012

['TELECT] Înapoi la bibliotecă


Intro

Semeni azi şi culegi cînd îi e sorocul acelei plante, acelui lucru.

N-aş putea spune, ce-i drept, cînd s-a repornit maşinăria care duce la lectură.

Cert este că acum vreo săptămînă am recălcat pragul bibliotecii de cartier, cea din preajma Pieţei Iancului.

Săr un pic peste lucruri, întru impresii de ce răsfoii.
Acum vreo trei zile am luat şase lucrări. Pentru că mi-a făcut m impresie bună un anumit memorialist, mă grăbesc să voiesc a împrumuta şi un alt volum, situaţie în care trebuie să duc ceva înapoi. Optez pentru Silviu Brucan, "Generaţia pierdută". Cartea are ca dată de apariţie 2007, dar parcă  am mai văzut-o anterior de acest an... Să fie şmecheria de care îmi vorbea Baticu, cum că o ediţie secundă se plăteşte într-un fel, o apariţie primă altfel?


I

Naraţiunea autorului îmi lasă o impresie nu tocmai plăcută. Brucan este cel care a lansat unele dintre cele mai faimoase vorbe grele (în sens valoric, de anticipare cu ani a realităţii) - cele cu ăi 20 de ani care ne vor trebui, raportat la 1990, pentru a deprinde ca popor democraţia, iar o a doua contestată de SB. E vorba de faimoasa expresie stupid people, care ar fi caracterizat - la căderea comunismului cel puţin - majoritatea poporului român.


Textul său, în rest, mi se pare teribil de depăşit azi, la 2012. Pastile care trezeau dubii instinctive încă din anii 90, decurgînd măcar din limbajul greoi - de primă garnitură fesenistă -, nu mai pot avea vreo fărîmă de seriozitate după apariţia lucrărilor lui Alex Stoenescu.
Printre puţinele bile albe ar fi pretenţia că au existat realmente terorişti, în decembrie 1989.
(Că veni vorba, vanitatea-mi ţine să precizeze că subsemnatul găsea acest fenomen, de curînd şi pe acest blog, drept util societăţii româneşti de atunci.).


Se pune problema aici cum de, în 1990, tabăra Iliescu sta cu gura căscată şi gata de executarea ordinului la cele venite din partea lui Brucan. Acesta fiind, de pildă, cel care a decis arestarea şefului Securităţii, Iulian Vlad, într-un moment în care nu se mai vădea vreun pericol din partea acelei instituţii. Iar apoi, mai mult de un an, faimoasa Televiziune Liberă îl invita cam lunar, cu maximă reverenţă, la interviuri luate de un personaj aparte (nu în sensul bun), Emanoil Valeriu la nume.
M-am lămurit un pic graţie cărţii împrumutate în tranşa anterioară de la bibliotecă, şi anume Ceauşescu, numărătoarea inversă. Acolo, Pavel Câmpeanu descrie - zic eu documentat şi expus admirabil - stilul de funcţionare al formaţiunilor politice din clandestinitate, de un fuhrer prinzip de-a dreptul aiuritor astăzi. Acolo, nimeni (dintre cei de rînd) nu judeca, neîncrederea era maximă iar obedienţa idem. În 1941-44 de pildă,m în lagărul de la Tîrgu Jiu, Gh. Gheorghiu-Dej era Dumnezeu pentru membrii coloniei comuniste (o notă aparte.ar decurge din faptul că orice debutant în partid i se punea adresa cu Ghiţă).

Dincolo de înlocuirea per tu-ului din urmă - odată ajuns PCR la putere - cu un cult al personalităţii mai ales în vremea lui Ceauşescu, obedienţa subordonaţilor a fost cheia funcţionării grupării comuniste pînă în 1990. Căci trec aici şi FSN-ul iniţial. Unde un Brucan era, precum Dej cîndva, cel mai vechi, cel mai cu merite, care nu luptase la Griviţa în 33, dar apucase ilegalitatea plus că iniţiase detonanta Scrisoare a celor Şase din martie 1989.
Ce-i drept, poate datorită firii, poate datorită contactului timpuriu cu media occidentală, Brucan avea stilul său aparte în a capta atenţia, respectiv a cuceri telespectatorii epocii Telecolor (receptoarele tv majoritare în epocă). Nu ştiu cît de studiate îi erau pauzele, aparenta aprofundare extremă în dedesubturile afirmaţiei ce urma, dar efect aveau din plin.

Că, prin anii 2000, la ProTV, devenise desuet (de pildă prin Aşa...-urile ducînd cu gîndul mai degrabă la senilizare decît la tehnici Iocan), aceasta e inevitabila soartă a tuturor meteorilor...



II

... Şi pentru cine l-am zgornit aşa iute pe Brucan, mă întrebaţi?
Pentru Memoriile lui Alexandru Vaida Voevod. Da, acel ardelean combativ din parlamentul budapestan, devenit după Unire premier de mai multe ori al României Mari.




Din perioada ante1989, instinctiv îmi rămăsese în minte imaginea unui satrap pentru comunişti. Din lecturile următoare, sedimentasem impresia unui tip destul de oportunist (spre Carol II îndeosebi), fără să rupă gura tîrgului cu performanţele ministeriale ori personale.
Ce-i drept, preferatu-mi Argetoianu nu dă cu el de pămînt, cum face bunăoară cu Iorga.

Deschizînd - căci aşa iau eu lucrurile nu de la cap... - volumul III, primele pagini nu mi-au lăsat cine ştie ce impresie, dar pe la jumătatea opului am relaizat că mă aflu în prezenţa unui autor cel puţin egal cu pomenitul mai sus Don Costică.

Adevărul este că Argetoianu cucereşte îndeosebi prin causticitatea sa, în vreme ce Vaida Voevod ne trimite la inimă bonomie, dar şi înţelepciune - ambii fiind tobă atît de carte, cît şi de inteligenţă.
Modul în care îşi tratează subordonaţi (în cazul următor secretari de stat la ministerul său) tumultoşi precum DR Ioaniţescu ori Mirto face toţi banii. Omul e diplomat, ştie cînd să tacă, dar şi cînd să se facă de a fi uitat. Stăpîneşte arta de a întoarce discuţia, mai ales că izaltaţii din juru-i nu-s şi campioni ai consecvenţei.

Ca tip de relatare, citez mai jos un pasaj:

... Memoriul ce mil-au prezentat era străveziu. După o expunere financiar-economică, de savantlîcuri, venea cursa în care căutau să mă seducă, cu deghizata "idee bună", care în realitate urmărea o afacere în beneficiul cuiva. Citindu-l noaptea, ziua următoare invitai pe Mirto să facă o excursie la C. Angelescu /.../ Pe drum, Mirto a încercat în fel şi chip să afle părerea mea /.../, fără a putea izbuti /.../După cină, am scos memoriul şi, dîndu-i-l lui Mirto, l-am rugat să-l citească cu voce tare, ca să auzim părerea guvernatorului Băncii Naţionale (Angelescu, n. M.O.). Mirto a început să-l citească, iar noi îl ascultam în tăcere, fumînd în tăcere. Cînd însă cititul ajunse la "ideea bună", C. Angelescu nu se mai putut stăpîni, întrerupînd pe Mirto:
- Ce e prostia asta? Ce legătură este între partea introductivă şi aceste absurdităţi?
Mirto încercase, prin intonaţie, să alunece peste miezul ascuns în text, ca asupra unor lucruri inofensive. Întrerupt, el făcu o faţă de surprindere, a omului care nu pricepe cauza bruscării lui Angelescu. Apoi, cu glasul cel mai blînd, încercă să interpreteze ad usum Delfini. Însă Angelescu îl copleşi cu o avalanşă de argumente critice, care nu ermiteau nici o posibilitate de scăpare. Mirto se uita cînd la unul, cînd la altul. Eu savuram impasul lui /.../ Au sppeculat c mă vor zăpăci. Îmi ştiau metdele de lucru. Credeau săr euşească: citind eu noaptea şi fiind obosit, nu voi observa - sub impresia preambulului de savantlîcuri economic-financiare - cele ascunse în partea finală, în cauda venenum (veninul este la coadă, la viperă, explică autorul la final volum, n. M.O.)..."

Pasajul este ales la întîmplare.

Tratate sînt şi alte personaje ale epocii. Şi ne este alimentată aici încă o dată părerea că multe dintre numele aflate pe tăbliţele cu denumiri de stradă din oraşele patriei ori sînt ajunse nejustificat acolo, ori dedesubturile unor asemenea nomimalizări edile ne scapă.
Vorba vine, căci primează stabilirea de personaje mai mult sau mai puţin mitice, graţie cărora se pare că un popor, mai ales ca al nostru, funcţionează mai bine.

Că veni vorba, şi subsemnatul aflîndu-se sub impresia lecturilor din autori precum Argetoianu sau Vaida, priveam azi în Drumul Taberei la artera purtînd numele social-democratului Titel Petrescu. Eu înţeleg că a rezistat cîntecului de sirenă comunist, chiar cu preţul închisorii (un egal, Stefan Voitec, va avea trai pe vătrai în nomenclatura roşie), dar sînt convins că va fi fost şi el om. Cu bune şi rele.
Şi mai prost stă la acest capitol Armand Călinescu, totuşi un ucigaş, care posedă o stradă în sectorul doi, poate pe principiul că duşmanii duşmanilor mei îmi sînt prieteni. Primarul Onţanu fiind de solidă filieră comunistă.
Oare americanii cum pot funcţiona, la New York, cu faimoasele lor străzi şi bulevarde botezate alfabetic? Şi, slavă Domnului, nu stau deloc prost cu omagierea Părinţilor naţiunii, de pildă.


Vaida Voevod nemureşte şi cîteva momente mai puţin cunoscute.
În zilele dramatice care au precedar cedarea Basarabiei, din iunie 1940, mai exact după primul Consiliu de Coroană convocat pentru discutarea ultimatului rusesc:

"Retrăgîndu-se regele, am început să plecăm şi cei prezenţi. Îi cunoşteam pe toţi. Totuşi, la uşă mă pomenii faţă în faţă cu un tinerel, care îmi făcu loc. Nu-l cunoşteam.
- Dumneata?
- Sunt Horia Sima.
Aşa i-am făcut cunoştinţa. În aşa mare măsură îmi dădu impr4sia de copil (melenaş, cum se zice pe la Năsăud), încît i-am trecut mîna peste păr netetindu-l (gestul obişnuit faţă de nepoţii mei)."

Chiar dacă o crispare de neîncredere îmi naşte mie unuia în piept, reproduc şi o scenă pare-se din zilele care au precedat instalarea guvernului Duca, în ultimele luni ale lui 1933:

"La masă la doamna Lupescu, Nae Ionescu şi ,alaxa au susţinut cu cerbicie că este o greşeală politică de a schimba, în acel moment, guvernul. /.../ La un moment dat Nae Ionescu s-a răstit către unii din evrei casei (Widder?) şi dînd cu pumnul în masă, de se ciocniră paharele, îl apostrofă:
- Zadarnic vă trudiţi să stăpîniţi această ţară, tot nu veţi izbuti. Ea nu va tolera stăpînire jidovească!"

Subsemnatul Ordean stă bine în ce priveşte vreun antisemitism, fiind politically corect (am locuit probabil prea puţin şi oricum tardiv  în zona Sfînta Vineri), dar scena are hazul ei, în casa Lupeascăi!
Rămîne însă o informaţie discutabilă, cum este şi aceea care lasă de înţeles că datorită acestei ieşiri a fost arestat în epocă faimosul filozof (nu de către fitecine, ci de generalul Uică).

Cu general, mai exact doi, a fost săltat şi Ion Antonescu, după înmînarea către orgoliosul suveran unui belicos memoriu, în vara lui 1940.
"Regele l-a întîmpinat camaradereşte, spunîndu-i să vorbească verde, ca de la soldat la soldat. S-au despărţit în termeni călduroşi. În zorile zilei următoare sau prezentat doi generali la vila din Sinaia şi ridicîndu-l pe Antonescu din înalt ordin, l-au dus la mînăstirea Bistriţa".


Aici, chestia cu soldăţeala este amuzantă şi ea, trimiţînd gîndul la o menţiune pe care Silviu N. Dragomir nu ţi-o poate reprima, pe cînd comentează...



...o vedere a copiilor cuplului regal Ferdinand şi Maria, de unde lipseşte principele Carol. Reproduc din memorie: "O fi fost la Odesa în acel moment...", aluzie la dezertarea urmată de căsătoria morganatică din portul euxin cu Zizi Lambrino.

Lăsîndu-mă încă o dată dominat de păcătoasa-mi fire, uşor săritoare de la una la alta, închei cu reproducerea un desen aiuritor, din aceeaşi remarcabilă culegere:


Nu-mi aduc aminte exact particularitatea acelui zbor epocal, dar e de verificat dacă realmente Carol fusese la manşă, şi nu altcineva - situaţie răsturnată ulterior, conform obiceiului pămăntului ce avea să favorizeze şi eroul fără egal Ceauşescu...


PS

E nostim dom prim-minstru în această poză, descoeprită în  "Adevărul":


E de pomenit şi modul elegant în care pare să relateze despre un adulter:

"Doamna - se zicea - fusese dansatoare de profesiune, din tată rus şi mamă franceză. Româneşte nu vorbea. El mai trăia în dreapta, compensînd că ea o luase, continuînd, în stînga şi era pace în căsnicia lor."

Dacă înţeleg eu bine, e vorba de Grigore Gafencu (pag. 116 în volumul III)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu