vineri, 9 martie 2012

[UMAN, PERSONAL] 8 martie


Am ieşit bine dispus de la jobul meu, în dimineaţa de 8 martie.
Sînt paznic de noapte (care nu-şi aprinde vreo ţigare însă, ca într-un cîntec optzecist...) şi rezistasem - dimineaţă - asalturilor doamnelor din echipa de curăţenie, care făceau trimiteri de-a dreptul făţişe la ziua Femeii. Şi la mărţişoarele pe care se cuvine să le fac lor cadou...
Le-am explicat c-aştept să apară şi vreo zi a Bărbatului, după care mai discutăm.
"Păi e de Mucenici, cu 44 de pahare..."
Bineînţeles noi sîntem şi creştini, şi cu grijă de sănătate, la nivel de declaraţii cel puţin...

44 de pahare... De apă să fie şi tot apar ceva probleme...



Afară, în spaţiul dintre noile turnuri ale Pieţei Presei (apropo, am în preajmă o poză a zonei pe la un 1984...


...nu-ş ce le-a venit să facă acest arc de triumf, din materiale uşoare le-aş zice. Probabil ceva cu aniversarea lui 1944 şi o expoziţie pe-acolo. Cert este că la un moment dat a luat foc şi stăpînirea nu putea să nu bănuiască un mîrşav atentat.)


O dimineaţă tare frumoasă, cel puţin cînd laşi în urmă iarna, iar în paralel vrei să te bucuri de fleacuri. Între care o respiraţie plină.
Traversez strada (cam nu pe la trecere...).
Pe aleea care duce spre tramvaiul 41, un bărbat vinde flori. Le ţine într-o sacoşă. Deşi nu mă aştept, mă trezesc ademenit, să cumpăr. Ce-mi atrage atenţia însă e faptul că omul îmi vorbeşte mie, dar cu privirea în altă parte. Nu la vreo duduie, care lipseşte în preajmă în această dimineaţă totuşi rece.
Nu e timiditate, e altceva. Nici vreo jenă că a fost pus de nevastă probabil Să cîştigi şi tu nu ban, bărbate! Cert este că, etern învăţătoriu, nu ami vzusem chestia asta, defazajul ăsta între vorbă şi privire. De obicei comersanţii abuzează de privitul spre client, ştiu că acela se jenează şi va ceda (îndeobşte) solicitării. De a veni mai aproape, de a pune mîna pe marfă...), de a cumpăra, de a reveni.

Tramvaiul 41 este pentru mine un dar al existenţei. Des, cald, curat, cu locuri (căci îl iau de la capăt). Nici cele şase staţii în care mă bucur de el nu duc la vreo algomerare, care se produce taman la Piaţa Crîngaşi unde cobor e, spre metrou.

Pînă acolo însă, în staţia de la Ion Mihalache, zăresc pe geam o duduie. 17-20 de ani, chiar şi unui pretins cunoscător îi e greu să identifice cu ceva mai multă acurateţe.
De Ziua Femeii, cînd folclorul consacră figura Evei încîntată, răsfăţată, adolescenta asta ceva mai răsărită, probabil în drum spre vreo slujbă sau şcoală, era o căprioară speriată.
Necazul i se trăgea din feminitatea ce-şi cerea drepturile.
Cît de cît frumuşică, plus o fragilitate interesantă, era împinsă pe de o parte să se expună, pe de alta se temea grozav de cum îi va fi primită existenţa de către ceilalţi. Mai exact, se temea că îi va fi primită dispreţuitor ori agresiv, mai exact ca cineva să încerce să profite violent de darurile ei.

O să spuneţi că de ce-s aşa sigur de afirmaţiile mele?
Poate c-am apucat totuşi să miros ceva la oameni, iar ca unul interesat totuşi nişte decenii de femei, maybe oi fi mirosit şi eu un pic resorturile acestui superb animal.

Mda, fata de pe refugiul de la Mihalache, aşteptînd un tramvai spre Piaţa Presei...

Nu ştiu dacă am căutat cu lumînarea exemplare dubioase în dimineaţa aiasta (de pildă, nu aş fi intuit lesne că îmi va atrage atenţia, ca mod de funcţionare, domnul cu florile...). Pur şi simplu unele au fost însă cu tentă dramatică, iar dincolo de vorbe frumoase, interiorul nostru reacţionează mai puţin la cine ştie ce efuziune de frumos - altminteri iluzorie, căci mai ales la ora cu pricina lumea nu-i destinsă, rîzătoare, frumoasă -, cît la lucruri dramatice.
Asta dacă nu fuge de ele, bineînţeles.

Pe peron, la Crîngaşi, o tînără femeie oarecare. De condiţie modestă. Mă refer la material.
Din unghiul sorţii mai mult sau mai puţin binevoitoare, era clar din categoria Greu a încercat-o norocul...
De acolo am simţit că avea probleme la un ochi, care îi conferea inevitabil un grad important de neatractivitate... Sună tehnicist? Poate, dar situaţia ţinea de inimă. De inimă grea.
S-a întîmplat să se aşeze apoi exact în faţa mea. Probabil simţise unda mea de simpatie şi, deşi nu-i venea să creadă, a dorit să profite de o aşa minune. Cineva care o poate trata şi altfel.

Aici pare că-mi fac eu reclamă.
Nu e cazul. Probabil am crescut într-o familie unde, nu contează motivele, am deprins simpatie pentru amărîţii sufleteşte.


Acolo, cu duduia în faţă, am putut continua vrînd-nevrînd investigaţiile.
Treaba era ceva mai groasă cu nefericita. Era vizibil că faţa îi e afectată de o pareză Cum din punctd e vedere nervos acea jumătate nu mai putea fi gestionată, ochiul alunecase mult spre interior, spre nas, în vreme ce muşchii din jurul gurii stăteau căzuţi. Simpla mestecare, fie şi nervoasă, trăgea diferit între cele două emisfere ale chipului.
Ca tot omul, va fi dorit si ea să intereseze. Blestemul a dus-o însă în situaţia în care se ferea să se vadă beleaua ei, acea jumătate de chip crunt ghinionistă. Prin urmare, îşi trăgea o şuviţă cît mai mult pe acea parte.
Şi cît putea vorbi de sperietura ei existenială, căci deja asta nu mai era nefericire. Care posedă o oarecare linişte, dincolo de neplăcerea sentimentului. Femeia din metrou, alături de cea mîngiată cu atenţia pe un refugiu oarecare de tramvai, erau -  suplimentar - speriate.
Nici nu ştiu dacă ultima barim, cea din subteran, apuca să blesteme pe cineva pentru starea ei. Cred că nu, o domina, dincolo de toate, dorinţa de a-şi găsi un bărbat. De a-şi executa la o adică menirea, aceea de a da naturii copii.


Uneori necredinţa în Cineva de sus îţi/îmi oferă şi dezavantajul de a nu avea Cui cere socoteală pentru asemenea (îmi găsesc greu cuvintele, în ciuda pretenţiilor mele de condeier cu viitor) zămisliri netrebnice.
N. este aici precum mizerabilii din Hugo. Cu celălalt sens. De născut fără putinţă de a-şi face treaba, proiectul pe lumea asta.

Ce-o fi în sufletul acelei femei, la vederea semenilor fericiţi, acei vreo 90% din jutrul ei?
O să ziceţi (aşa-s eu, atent la ce va zice cititoriul) că prea-s cusimţurile la asemenea stări...
Şi-mi fuge mintea - ca amatorul - la zisa altuia. Teodor Mazilu, c'est a dire:


 
"A fi genial înseamnă a avea o gravitate extraordinară în faţa vieţii.
Tolstoi, Shakespeare sau Pitagora n-au glumit în faţa vieţii. Ei trăiau cu o pasiune extraordinară viaţa.

Geniul este ceva firesc; el nu face decît să-şi ducă la capăt condiţia de om. Nefirească este superficialitatea noastră.
A crede că Tolstoi a devenit mare scriitor pentru că a fost înzestrat de la natură cu acest dar, pe care l-a îmbogăţit pe parcursul vieţii, este o copilărie. Gravitatea în faţa vieţii – permanenta lui nelinişte, permanenta lui prospeţime – în asta constă geniul lui Tolstoi.

Şi apoi nici pe Tolstoi, nici pe Dostoievski nu-i preocupa în primul rînd literatura. Ei se întrebau de unde vine răul în om, răul din lume, de ce există atîta suferinţă – asta era viaţa lor, iar literatura una din expresiile acestei vieţi.
Geniul nici nu înseamnă depăşirea de fapt a condiţiei umane, ci trăirea acestei condiţii într-o stare de conştiinţă."



N-am reprodus cele de mai sus pentru a mă crede geniu. Nici nu ştiu ce e aia, o chestie a la Yeti, de care vorbesc mulţi şi n-a văzut-o nimeni.
Mi s-a părut însă interesant.


În ce priveşte semnatarul blogului de faţă, am impresia că mai ales de la o vîrstă abordarea subiectelor delicate este cvasiobligatorie.
Este în sine un antrenament pentru Subiectul cel mare şi ultim.
Dar şi un mod de a-ţi conserva, de a-ţi alimenta cu nici-eu-nu-ştiu-exact-ce existenţa. Creeeed că, după beţia tinereţii şi munca ce-ţi lua putinţa de a gîndi şi la altceva, ne aflăm în faţa unei perioade unde anumite şi inevitabile probleme existenţiale (e fi de revenit cîndva la subiect!) cer un antrenament la similare cît şi un abordaj direct, pe cît se poate, al lor - al problemelor existenţiale pendinte de vîrsta a treia.

Există un pericol pe aici, mai ales pentru cei ce nu avură bafta aparentă a lui Neagu Djuvara.
Să nu picăm în a lua prea în serios L'au dela-ul, cele de Dincolo, din afara vieţii văzute. Păţim ca Hasdeu.
Nici excesiv de cinici nu cade bine, în stilul Octavian Paler.

Aici, e interesant cum se descurcă (o face bine!) Ion Iliescu...  De studiat.


Încă un mers pe muchie de cuţit.
Că aşa vru ea, Viaţa.



Hai să închei totuşi cu un ghiocel...
Urma scapă turma, nu?



gradinamea.ro


3 comentarii:

  1. In legatura cu verdictele lui Mazilu am oares'ce retineri. Nu de alta, dar oricat de nesuperficial am ajunge sa privim viata, fara un talent nativ de proportii nu se pot realiza opere monumentale. Ca sa nu mai zic de geniul matematic...

    RăspundețiȘtergere
  2. De acord.

    Eu găsesc în continuare interesant pasajul extras.
    Sînt cărămizi pentru noi ceilalţi, pentru propriul zid de casă.

    RăspundețiȘtergere
  3. Anonimule, o observaţie mai veche.

    E interesant ce anume sesizezi din mesajele mele. Bineînţeles ai tot dreptul să optezi pentru ce doreşti.

    RăspundețiȘtergere