vineri, 30 martie 2012

[VIAŢĂ, UMAN] Complicate (de asta avem noi nevoie, tovarăşe?!)

O ţin pe ţeavă de cîteva zile.

De unde plecă (perfect simplu)?


Pe de o parte, conştiinţa că unele din producţiile mele nu merg poate nici la onor cititorii abonaţi (motiv suplimentar să le mulţumesc că mă suportă...)

Pe de alta, am primit acum cîteva zile, de la amicul Cătălin Pobega, întrebarea de ce nu (re)merg şi eu pe Valea Albă, mulţumindu-mă să-i vizionez lui - fie şi entuziasmat - imaginile postate pe net.

Teoretic e cam balamuc în paragraful de mai sus.
Teoretic.

Cheia ar fi următoarea.
Şi porneşte de la o vorbă populară nu tocmai plăcută.
Este vorba de acea fază - teoretic fizică, cu arie - pe care pasămite o traversează răposaţii, între viaţă şi pe unde se spune că-s ei purtaţi apoi.
(Fie vorba între noi, nu cred în chestia asta, dar dă bine în expunere.)

Unele suflete se spune că rămîn blocate in Intermediar, şi să te ţii dureri de cap. Pentru răposaţii în cauză, dar şi pentru apropiaţi, pe care aburii umani pasămite îi vizitează, îi zumzăie noaptea (niciodată n-am înţeles de ce nu vin inclusiv ziua!)

Metafora - cam lugubră (Uhuhuuuuuuu!) - vreau s-o leg de situaţia bloggerească şi nu numai a subsemnatului.


E interesant că omenirea se împarte (dacă excludem copiii şi ăi de tot pe ducă) în tineri şi următorii. Am zis u. deoarece parcă nu le-aş zice maturi - şi veţi vedea de ce.


Tinerii-s zefir curat (ca plăcere de a-i observa, eventual admira). Am intrat de curînd pe Facebook, întro zonă a alpiniştilor români, şi m-am dat jenat înapoi. Ce vise, ce realizări, ce alură, ce tipuri umane! Să tot capeţi complexe şi fugă spre ascunzişuri unde să scapi de jena că exişti sub acelaşi soare!
Dar, la astă fază, tot mă trăzneşte  idee de neam prost: ce se întîmplă cu aceşti tipi peste 10-20-30 de ani? Şi, în viziune inversă, ce se alese de jeunesse dorée de acum tot atîţia ani. De la un 1980 de pildă, ca să nu mă duc mai încolo...


Păi e cam groasă...
Hai s-o iau mai dinspre casă.
La Clubul Alpin Român, în ianuarie 1990 ne-am apucat de pus umerii şi nişte tineri. Nu-s de atunci decît un pic mai mult de 20 de ani, dar mă sperii de ce observ.
Hai că nu trec pe hîrtie şi nume!
Că un autor de ghiduri făgărăşene, revăzut în toamnă, se băbi teribil. Şi avea pe atunci la vreo 35 de ani, era cel mai tînăr - socoteam pe atunci - din comitetul de conducere (în stil ţărănist, al PNŢ adică, nu era lăsat prea aproape de sceptru, ci doar membru supleant în Comitet...).
Cutărescu, amic cu precedentul, dispăru. La predispoziţia-i spre îngrăşase de atunci, nu cred că e o prezenţă estetică foarte agreabilă azi. După cum, cert, a dispărut din ale muntelui: paşi pe Dînsul, scrise sau măcar nostalgii.
Un altul, cam la etatea autorului de ghiduri, avea probleme de stăpînire a degetelor (în sens fizic) la vreo 45 de ani.
După cum Cristi cutare, se dezumflă fără accidente existenţiale dar sigur. O simţi inclusiv după negrija pentru vestimentaţie, înfăţişare - chestie proprie mai tuturor post-tinerilor.


Mai era vreunul?
Între iniţiatorii CAR  parcă nu, dar recunosc aproape amuzat că un confrate şi cogener care ni s-a alăturat un pic mai tîrziu este şi azi verde. Şi rău de gură cu mine, care încerc uneori să stric ploile unei reviste la care lucrează. Nu pot să nu recunosc valoarea acolo unde este, ar fi spus un clasic..., român, politician şi... mergător pe munte. Theo Stolojan.
Ce-i drept, publicistul în cauză n-are problemele la mele...


Şi către care vă tot lălăi - sughiţurile mele sînt semne evidente...


Ce mai e cu tinerii români, de la 1990?
Se ţine bine - şi aici am în vedere inclusiv prospeţimea minţii - un Marian Munteanu. Ori o Marina Constantinescu.
Mulţi s-au acrit, cu scurgere pe chip şi idei, cum e cazul unuia dintrelocotenenlii lui M Munteanu din Piaţa Universităţii.


Simt că Marina e mai apropiată de problema pe care o tot, pardon, frec eu aici. Dar se descurcă şi ea altfel în acea zonă de trecere între tinereţe şi După... Ea este un rămas tînăr şi posedînd fructele fericite ale trecerii anilor.


În vreme ce au am mari probleme cu auditoriul.Asta, ce-i drept, să mi-o recunosc, şi datorită faptului că subiectele tratate de subsemnatul cam ies din zona celor comune.
Nu poţi să le discuţi nici cu tinerii, nici cu bătrînii...
Nasol moment.
 
Mă uit în jur şi - poate nu cunosc eu suficient de larg contemporanii - nu văd cu cine aş discuta chestii mai serioase.
Cum apar pe acest blog şi Dumneavoastră aveţi amabilitatea de a vă risipi cu ele din neuroni.



Cui să spui, şi aici revin la zisele lui Pobega, că mersul unuia de 55 de ani pe zăpezile Albei, inclusiv mai destupat mental, are nişte coordonate nu tocmai de pus pe masă.
Lene, scădere a vitalităţii, nefericiri profesionale ce poate nu se vor sfîrşi vreodată (iată un subiect de blog - Ce-i de făcut cînd nu mai ai elasticitatea şi vigoarea tînărului în a învăţa noua meserie la care te obligă viaţa economică?).
Iar astea-s dintre cele mai onorabile, căci ami există şi vreo teamă de moarte, instalată parşiv mai ales cînd fugi de ea...


Ziceţi şi voi, nu e o problemă?

La tineri nu se cade să vorbeşti despre ce se va întîmpla cu frenezia lor de a da Like-uri oricărei campanii venite pe Facebook, cum fac prietenele mele Ana-Maria ori Teodora. ori de ce o fac, ce din interior le împinge la aşa ceva.
Ce se va întîmpla - de pildă - unei mame după primii minunaţi trei ani cu întăîiul copil.
Cum, îi stric plăcerea de a trăi?
Una la mînă, nu am de gînd s-o fac (oricum ar refula urgent ce-i trece prin ureche...). Apoi, semn de baftă în viaţă este şi să poţi expune inteligent, eficient un asemenea subiect unui june, şi să fii în stare să-l primeşti, la acei minunaţi ani...


Un pic cam furtunos materialul meu, dar - ca întotdeauna - ideile vin din marele tumul al inconştientului, din tatăl Creativităţii (bineînşeles şi cu oleacă de ordine de la Departamentul social...).




În loc de încheiere
Un subiect prost.

Stau la semafor, Piaţa-mi Iancului.
O duduie, forme scoase relativ moderat dar eficient în relief. Turuie la telefon (o revăd întîmplător - am schimbat pe Brucan cu Ioniţiu -  peste 10-15 minute, pare în aceeaşi convorbire), ceva în gen Carmen Stănescu  amestecat cu Rodica Bitănescu.
E la vremea niciunei trebi existenţiale. (Nu mă revolt, nu ţin s-o aduc mai devreme pe undeva şamd!. Doar punctez.).

În paralel, am mintea (acolo, la semafor) rămasă şi la relaţia Marina Almăşan - George Cornu.

Mariajele la juneţe sînt deseori între Eurile false. Alea care ne dau voie să mergem fără inevitabilele majore disconforturi existenţiale. Turuim la telefon, tratăm mediul idem.
După o vreme, fie şi decenii, se întîmplă să nu mai ţină.
Este momentul în care unii fug de conştiinţa belelei, alţii îşi asumă neplăcerea.

Eu văd relaţia Marina-George prin prisma apropierii a doi tipi în stare să-şi recunoască (fie şi nu la nivel psihanalitic) c-au probleme. Că au nevoie, în consecinţă de un anumit tip de partener.
Oana şi Victor îmi par din categoria cunună încă şi botează. El fugind - cum se pricepe - de ceva care îl afectează, ea în virtutea unei vitalităţi care o ţine departe de nesiguranţă, de... opusul vitalităţii (nu-i spun pe nume...).

2 comentarii:

  1. Unul din locotenentii lui Marian Munteanu din vremea pietei Universitatii care se numeste ...?

    RăspundețiȘtergere