luni, 9 aprilie 2012

[ISTORIE, UMAN] Printre oamenii cei nemaipomeniţi ai epocii interbelice. Armand Călinescu (I)




Există vîrste la care nu prea ştii ce să faci cu timpul...
Ce-i drept, binevoitori casnici se găsesc oricînd, că ar fi de făcut aia sau aia prin casă, dar nu ştiu cum se face că acele direcţii măreţe nu mă atrag. Mai ales că o clanţă tot am pus la uşă la dormitor azi.
Ca atare răsfoiesc prin cărţile bibliotecii de cartier.


Una din ele mă pune la frămîntat, de las totul deoparte - e vorba de alte lucrări asupra cărora tot ţin să-mi dau cu părerea.



Fără îndoială lumea este diversă.
Cu părerei şi păreri.
Cu omenească subiectivitate.

Totuşi, de la un anumit stadiu al lucrurilor îţi fuge mintea - previzibil de ce - la Homo homini lupus.

Poate părea o obsesie a subsemnatului...
Deşi, obsesie este o vorba gen frustrat, acuză la care furnica muşuroiului numit societate omenească intră automat în vrie, fără să mai verifice sensul cuvîntului în cauză.  Mai puternică este în acea situaţie ameninţarea celor / a celui mai puternic din preajmă.

Altminteri, cam toate cuceririle lumii ăsteia, inclusiv vreun Einstein spre Teoria relativităţii, avură loc în urma unor obsesii.  Unele infinit mai chitite decît ale subsemantului şi a celor ca el..


Deci, homo homoni lupus...

Enteresul şi iar enteresul.
Însă drapat în spatele a tot felul de falduri menite să ascundă realitatea.



De Armand Călinescu (1893-1939) auzisem şi eu, chiar înainte de a descoperi - niţel surprins - cum un mentor al subsemnatului, fie şi legionar afectat de AC, folosea legat de acesta substantivul "Chiorul" şi îi atribuia acţiuni dintre cele mai reprobabile.
Despre prersonaj citisem prin cărţile de istorie ceva mai destupate din deceniul zece. Dincolo de oarece simpatie prolegionară născută exclusiv din anticomunism, nu m-am aplecat prea mult în epocă asupra problemei.

După Schimbarea din decembrie 1989, am văzut eu la un moment dat, fugitiv, că existau suporteri ai lui Armand Călinescu. Care, de pildă, nu au găsit deplasat să-i fixezet o placă omagială, la intersecţia Bd. Eroilor cu Bd. Eroilor Sanitari (sic!). Nu-mi dau seama dacă respectivii vor fi meditat asupra şanselor de supravieţuire a monumentului. De unde ghicesc că-i posibil să fi avut de-a face cu nişte iniţiatori din afara Bucureştiului.


http://www.bucuresti.com.ro/


N-am fost de acord cu acel monument şi chiar mă miram iniţial că legionarii contemporani cei cu gură mare nu-i fac vînt de acolo. Este drept că mîini neamice au îndepărtat finalmente placa de cuprindea numele (probabil şi merite de zile mari, cum se obişnuieşte vezi de pildă cea din gara Sinaia, a altui martir de aceeaşi teapă, I.G. Duca). Rămăşiţele bucureştene au rămas într-o postură de compromis, nici călineştenii nu au refăcut ceva, nici verzii cu diagonală (spuna sta pentru a-i deosebi de ecologişti) nu au îndepărtat deloc piatra rămasă.




Chestie de amplasament, care îmi aduce aminte de Piaşţa Universităţii 1990. Erau lucruri - lozinci, borne Zero, discursuri şamd - care mergeau acolo, nu şi în alte părţi. De pildă, minţi mai patrioate din judeţul natal al lui A. Călinescu îi vor menţine în centru atenţiei, prin simpozioane şi nume de străzi. Ba numele  acestuia este alăturat unei artere în chiar sectorul 2 al Bucureştiului., imediat la nord de hotelul cîndva "Modern", azi sediul al Piraeus Bank.
În acest din ultim caz, este uşor de bănuit influenţa decisivă (nu-i obligatoriu ca dînsul să fi fost şi iniţiatorul) a primarului social-democrat, pe vremuri comunist, Neculai Onţanu. Nu cred că edilul are idee de făcu în amănunt A. Călinescu, dar "Les enemies de mes enemies sont mes amis". Iar dacă astăzi i-ar veni cineva cu documente serioase despre protejatul său istotric, i-ar răspunde - cu o mină pe care politicienii şio confecţionează foarte repede - că-i foarte dificil să modifici numele unei străzi, că pui riveranii pe drumuri, la preschimbri de acte etc. Bineînţeles, întîia oară nu fu greu...

O a treia categorie (dincolo de adversari şi susţinători) este a celor fără mamă şi fără tată de tipul întreprinzătorilor. Unul dintre aceştia a găsit că prenumele sună frumos şi l-a alăturat localului propriu:. Am îndoieli că dl cofetar are idee ce-a făcut Armand al lui Călinescu, altminteri imaginea sugrumării mişeleaşti a zece semeni nu cred că sporeşte pofta pentru o amandină ori un profiterol...



Ca întotdeauna posturile mele sînt niţel săritoare de la una la alta, dar la o adică aşa ceva şi facem în viaţa noastră... La o masă ingurgităm deliciosul piureu, dar şi castravetele murat din preajmă. ori ketschupul...

Aş fi vrut să încep cu prefaţa - autorul părîndu-mi-se un iliustru necunoscut (ca mine!), uşor bănuibil în categoria celor interesaţi ("Lăudîndu-te pe tine, lustruindu-se pe el..").
Care prefaţă e semnată de Dan Berindei.


E de analizat în altă parte cel ajuns, pe la 2006, vicepreşedinte al Academiei Române.
Cert este că, în prefaţa de mai sus, domnia sa îl găseşte pe Armand Călinescu drept "una dintre marile personalităţi ale istoriei ţării" în veacul XX..
Bărbat de stat.
Om politic născut şi nu făcut.
Rare însuşiri organizatorice şi capacitatea de a aborda problemele cele mai complexe ale conducerii unui stat."

Aici să fiu iertat, eu blogerulcel neînsemnat, dar cred că totuşi turnesolul tuturor faptelor umane este rezultatul.
Ce-a ieşit din activitatea lui Armand Călinescu, în afara escaladării sinistre a violenţei de stat, prin asasinarea unor prizonieri?
A fost România mai pregătită, în vîltoarea anului 1940?
Nu.


Încheind acest prim episod, mi-aş permite să devoalez anticipat că sentimentul cel mai important provocat de lectura amintitei cărţi fu acela al unei uriaşe distanţe între ce se spune şi ce este epoca cu pricina, cea interbelică a României.
Nu ţin să pun la zid acei ani, dar poate e totuşi cazul să nu ne mai îmbătăm cu apă rece.

Tot în avanpremieră, cred că nimic nu-i mai hilară decît pretenţia.de mare orator în cazul unuia ca Armand Călinescu.
Totodată, remarc tendinţa îndeosebi a politicienilor dictaturii regale, a lui Carol II de a trata poporul precum o turmă, bună de prostit cu vorbele dar de la care se aştepta supunere, ba chiar entuziasm - acesta fiind semn că gloata nici măcar nu se apropie de stadiul de a contrazice făţiş stăpînirea.

Ce-i drept, e de-a dreptul amuzant cum toate pupăturile pe dosul regal şi pe al oamenilor săi nu mai fac doi bani după 6 septembrie 1940. Se inaugura tradiţia rupturilor de acest fel în istoria românească. Periile şi fricile de la prînzul zilei de 23 august 1944 nu mai fac doi bani după cîteva ore, cum de altfel basculează şi optica oficială privind monarhia, la căderea serii din 30 decembrie 1947. Ce să mai spunem de cotitura de 180 grade pe care o ia discursul media, cît şi al oamenilor, în puţine ceasuri.ale zilei de 22 decembrie 1989.

Nu pot să nu constat, în avans, şi faptul că pînă în 1989 discursurile oficiale se învîrt în jurul conceptelor patriotice, al celor dinastice, în vreme ce după 1989 se trece - fie şi doar la stadiul de promisiuni nu întotdeauna onorate - spre lucruri mai palpabile, legate de nivelul de trai.
După 1989 nu a mai ţinut...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu