joi, 5 aprilie 2012

[LECTURI] Nicolae Petrescu, "Memorii" - un foarte proaspăt înaintaş

Omul are un nume atît de comun, însă mi s-a părut mai mult decît original, cel puţin raportat la vremea în care a scris. Teoretic, în jurul lui 1950, dar trăirile îi sînt fără îndoială cele din cursul unei vieţi începute la 1886.


Nu am putut să nu compar stilul aerisit, cît şi realist, fără dulcegăriile altminteri ale epocii, cu autori fie şi cunoscuţi din epocă. Medelenii lui Teodoreanu mi se par mai mult decît desueţi. Îmi mai fuge mintea la cartea de memorii a lui Mihail Manoilescu (două volume, editura BNR, cam prin 1995), care adaugă inevitabilului egocentrism al unor asemenea lucrări şi o dezarmantă trufie (mai ales cînd între infailibili îşi bagă şi nevasta...).
Simt că textul poate fi acuzat de lipsa floricelelor, dar îl consider unul care nu are mai nimic de eliminat.


Nicolae Petrescu nu are o copilărie din cele mai simple. Părinţii îi mor devreme şi - dincolo de şansa unei averi de moştenit (dar nu şi a unor tutori eficienţi în a a administra averea, cît şi... copilăria pupilului) - traversează fericit anii de formare.
 Mi-au plăcut şi paginile să le zic erotice. Nu ştiu dacă nu aş face vreo greşeală ducîndu-l pe autor în vreuna din categoriile clasice: Casanova, Don Juan. Înainte de toate, Petrescu iubeşte, stimează femeia, fără excese platonice (destule în literatura romantică, ce era departe de a fi părăsit în tinereţea sa tipăriturile româneşti), dar ştiind şi să cultive aşteptarea, cu roade atît de dulci...



Am găsit cartea la biblioteca publică din Piaţa Iancului / Şos. Mihai Bravu 116. Am preluat cîteva imagini după pagini ale ei, cu oarece deformări datorate reproducerii fotografice, în condiiţile în care doar vreo descleiere necuvenită a voumului mi-ar fi permis să folosesc scanerul.

Deci ignorînd succesiunea cronologică din roman, cred că e potrivit să inserez în acest post cele patru calupuri alese în următoarea ordine.

Nu vă grăbiţi să judecaţi nefavorabil pasajul amoros ales de subsemantul (în fugă, recunosc, îs după schimbul de noapte şi mai trebuia să şi dorm...). Sînt mai multe relatărid e respectivul gen în carte şi vi le recomand - bineînţeles cănştient că-i foarte posibil ca gusturile mele şi ale dvs. să nu concidă...
Apoi, deşi riscă să pară nepotrivit, relatarea devenirii ca bărbat, la 16 ani, pe tipicul se pare întlnit în epocă - frecventarea unei prostituate (l-a urmat un Mădălin Voicu, prin anii 60 ai secolului 20).

Celelalte două pasaje îmi pot trăda subiectivitatea. Nu am ales - din motive de spaţiu - decît puţin din relatarea numeroaselor călătorii ale lui Nicolae Petrescu (şi care dau titlul volumului), nu şi despre despre studiile sale - mai mult decît incitante.
Or, un prim pasaj priveşte viaţa într-un pension, şi încă unul de vîrf, dar unde bătaia şi toate suratele erau acasă la ele (fie şi elveţiană clădirea...), în vreme ce al doilea descriere trecerea protagonistului - vreme de cîţiva ani - prin clasele Liceului Matei Basarab, acelaşi care a primit paşii pleiadei de montaniarzi români (călăuziţi de dascăli ai locului!). Între ei, pomenesc pe Nicolae (Nae) Dimitriu, cu 13 ani mai mic decît Petrescu. Împreună cu mai mulţi colegi de liceu, Dimitriu bate potecile munţilor în deceniul trei, pentru ca ulterior, de data aceasta alături de alţii, să influenţeze decisiv dezvoltarea alpinismului interbelic românesc.


I
 


II


Nu am ales cele ale Erosului de mai sus neapărat din obsesii personale.



III



IV











Interesantă, imediat mai sus, mergerea pe cai mărunţi, a a vilegiaturiştilor rucăreni spre Piatra Craiului...
Altminteri, am reprodus pasajul despre pension şi pentru a trage (încă) un semnal de alarmă că lucrurile nu erau deloc atît de roze pe cît ni le prezintă nostalgicii de azi.
Şi nu sînt convins că între războaie lucrurile se schimbaseră foarte. Am notat, încontext, în amintirile şcolare ale subsemnatului că diriginta noastră, Sofia Popescu ne-a relatat două episoade cu profesoare din şcoala de fete (prin 1940-50) care numai de civilizaţie nu ţineau... 



V










Vezi aici (pagina 1) o adăugire privind unele activităţi şi oameni ai liceului amintit, iemdiat după primul război. Îmi pare rău că nu găsesc pe moment cîteva scrisori trimise subsemnatului de Alexandru Lică Ionescu, şi el matein plus iubitor de munte.

Nu am citit multe despre Ionescu-Gion, dar e foarte posibil să fi locuit în preajma Liceului Matei Basarab, pe strada care îi poartă numele, teoretic în prelungirea spre sud (peste Calea Călăraşilor) a Mîntulesei pe care va locui Mircea Eliade.

În context, ca amuzament, am fost trei ani la o grădiniţă - veche casă boierească - gard în gard cu MB, cu precizarea că la noi se intra prin Călăraşi, la ei prin Mircea Vodă (ulterior denumirile şi locurile au cunoscut mari bulversări).

O poză ar strica, oare?
Ah, Ordean ăsta cu lălăieile lui deconcertante!!


Calea Călăraşilor, porţiunea dintre Sfînta Vineri şi intersecţia cu Mîntuleasa.
Colecţie (admirabilă!) Dan Vartanian.

Minus block-haus-ul din ultimul plan, nu cred că la 1920 peisajul diferea faţă de cel din aceste patru imagini.
În dreapta, biserica Sf. Mina şi strada CF Robescu.

 Vedere spre intersecţia pomenită anterior.

 Asta că tot unii îi făceau pe alţii papugii...

Mda, mea culpa... Prima clădire din dreapta pare interbelică... Dincolo de toate, e de zis că a treia casă pe dreapta (cea cu aparentele dungi) lăsa un gang spre o altă clădire, studiourile Electrecord, parcă şi azi în fiinţă. Acolo şi-a întregistrat Phoenixul albumul Cantofabile - i-a văzut subsemnatul din tramvai - , poate şi altele. Vizavi de aceeaşi construcţie se afla biserica Sfînta Vineri, demolată în 1987.




V

Ca bonus, şi neanunţat în sumarul iniţial, reproduc şi acest incident cazon, care mă duce cu mintea la cele întîmplate mentorului nostru alpin, Niculae Baticu, în război. Şi relatarea cărora urmează să vadă lumina tiparului, prin strădania (ordinea este aleatoare) revistei României Pitorească şi a Clubului Alpin Român.





O parte din...




După aldoilea război, autorul rămîne în România ocupată de sovietici şi are parte, se pare, de un mers pe muchie de cuţit. Ca fost membru corespondent al Academiei Române, este exclus în 1948 (tehnic, a apărut Academia RPR, în care au fst primiţi doar unii din vechii nemuritori...), dar nu ajunge în închisoare. La clemenţa autorităţilor e posibil să fi contribuit un trecut mai puţin militant al lui Petrescu, dar şi faptul că acesta execută lucrări şi traduceri adaptate vremurilor roşii. Poate întreprinde totodată cercetări antropologice şi etnologiice, cît şi traduceri din filozofi precum Thomas Morus şi Francis Bacon.
Moare în 1954.
Va fi reprimit în Academie după 1990.

2 comentarii:

  1. " Lucrurile nu erau atat de roze...", depinde si din ce punct de vedere le privesti :D.
    Citind Cismigiu et co parca nu era chiar asa oribila viata de scoler.
    Dupa cum Domnul Vucea si Domnu' Trandafir par a fi alte specii umane.
    Multumiri pentru linkul spre albumele domnului Dan Vartanian si pentru fotografii.

    RăspundețiȘtergere
  2. E de reţinut însă punctul de vedere al lui N. Petrescu (Doamne, cît de comun îi e numele, unui om altminteri special, după opinia mea).
    Nu mai ţn minte, cine a scris Domnul Trandafir?
    Vucea e al lui Delavrancea şi nu mă miră unghiul (e feroce vizita lui la berlinezul Caragiale!).

    Mie unuia îmi plac grozav şi pozele vechi cu tramvaie, mai ales că arată şi urbea.
    Internetul este în general o minunat mină fără fund, chit că măsura nu strică, pentru a evita 'balonarea' prin exces ori acumularea nevrotică.

    RăspundețiȘtergere