marți, 3 aprilie 2012

[LUME] Ca în Chilian



Mai exact, Ca în viaţă.




Intro

Cu precizarea că alde Chilian are exagerările lui în acest album (probabil) şi nu numai. Nu ştiu cît purcede la ele inconştient şi cît pentru că aşa reclamă orice lucru adresat publicului. Sî exagereze un pic.
Şi nu neapărat la faptul că generalizează, a la Popii au conturi în bancă... Aici înţeleg, sînt momente în care nu poţi să vii cu - vorba lui Ioan Pintea - cum grano salis.
Dar îmi place Chilian. Chit că nu-i cumpăr întotdeauna (sînt elegant în exprimare...) mp3-urile...
Nu mi-a plăcut la el nici bătaia aplicată partenerei, dar nu pot spune asta în gura mare, că Ticălosul, ce-a făcut şi a dres..!
În primul rînd pentru că puteam fi eu blagoslovit cu aşa pornire. 
Apoi, pentru că situaţia de acolo, din acel cuplu şi oricare, e pentru mine vizibil prea complexă pentru a rămîne la aşa ştampilă.


Asemănător, adică pe ideea lucrurile nu pot fi atît de simple / nu pot fi aşa cum le prezintă cutare / cutarii / majoritatea / Toţi.
Asta, de pildă, cu Să n-ai alţi Dumnezei.
Bineînţeles, cînd ai teamă ori credinţa îţi asigură o cît de cît soliditate interioară, nu apucă să-ţi sară în ochi. Dar cît de mult aduce cu pretenia vreunui copil mai răsărit, către altul mai pirpiriu: Să nu ai alţi prieteni, în afară de mine!
Un Dumnezeu, un om puternic nu se deranjează de concurenţă. Dar deja de aici nu mai e vorba de cel puternic, ci de  cel căruia i se adresează îndemnul. Acolo se duce dracului giudeţul  dacă lucrurile sînt puse altfel. El singur pleacă de la un Dumnezeu care îi admite, care trimite vorba la alţii ca el... CĂCI OMUL DE RÎND VREA RELAŢIA PRIMORDIALĂ, CÎND ESTE SINGUR LA ACEL SÎN, CÎND - implicit - are sentimemtul întregii afecţi, întregi griji a celui Mare.


Că veni vorba, am dorit ăs ilustrez aici cu o imagine înfăţişîndu-l pe Dumnezeu.
La o căutare Google, la primele trei pagini fu cu totul altceva (între care mulţi de Hristos) decît Ăl mai tare. În fine am găsit unul...


Zău c-aş fi dezolat / revoltat să am a stima vreun Divin sub înfăţişarea aceea... Nu-mi place. iar cînd iubesc pe careva, ţin să-mi placă. Cum, trebuie să mă supun? Să spun că-mi place şi să-L iubesc?
Nu merge...
Asta e iubire cu anasîna...
Mmm, tîmpită situaţie... Să mimezi că iubeşti pe unul mai puternic...
Treaba asta e pe toate drumurile, dar tot nu e o chestie pe care eu unul să purced la ea...


Interesant este de pus problema cam cum arată pedeapsa dacă nu-L iubeşti, cînd se întîmplă a realiza căî nu e pe gustul tău...
Mamă, cu ce viteză se refulează aici - la alţii - sentimentul... De ce-s aşa sigur? Păi pen-că aceia sînt prea umani ca să nu fie încercaţi de aşa sentimente... Să nu-i placă îl pe care altul - interesat - i-l propune la iubit.


Dar aşa ceva nu se discută.


Nu se discută nici scrierea cu majusculă... Să-L iubeşti şamd. Astea-s chestii de convins tocmai pe cel a cărui simpatie, iubires prea şubrede. De aceea se apelează şi la pastilele gen (glumesc la prima formulă) Nemaipomenit de sfîntul Cutare. Înalt prea-Sfinţitul.
Nu cred că bat cîmpii....

(Ba şi-s niţel jenat de situaţia în care pun un apărător al credinţei, ridicînd aşa problemă. Are aternative aici: Să refuleze. Adică să nu te audă.
Apoi, să caute iute, dar dramatic în fond, o formulă de contracarare. Mi-e milă de el, cînd îmi văd prins cu un aşa demers. A suci un argument altminteri clar.
Uite, acum, de milă, refulez eu vizionarea mentală a modalităţilor în care credinciosul încearcă să iasă basma curată, plus - căci qui a bu boira, cine i-a pus o aşa vorbă îi va mai produce disconforturi de acea natură - să-l discrediteze pe acela cît să nu mai apară cu asemenea lucruri...  nici nu le găsesc pe moment adjectivul...
Este insuportabil un aşa tip, cel cu observaţiile, căci tulbură şi pravoslavnicului credinţa. Iar asta nu poate admite acesta din urmă. Cîte nu-i tulbură înăuntru - iar refulez, eu Ordean - aici,
Căci mintea le pune urgent sub reflector / aduce destul de iute şi la multe răspunsuri.


I

Hai şi la mai diurne...


La vorbe mari nu ne întrece nimeni. Deşi poate au şi ele rostul lor. Asigură confort, chiar se bat cap încap cu alte spune, făcute de-ale noastre...
Adevărul vă va elibera..."
Ori:
"Eu sînt Adevărul..."
Era să spun, la ultima, că alde credincioşii ar trebui să ia aminte la vorba asta... dar sesizez că există, ca în algebră, un semn mic ce schimbă tot sensul.
Adevărul este cum îl vrea Acela. ori cel care scria Biblia, cu oala de vin roşu la piciorul mesei.

Deci adevărul, complexitatea situaţiei în întîmplarea de mai sus nu atrag pe nimeni.
Dacă îţi expui părerea cititorului de Click!, ori se va uita senin, semn că a refulat, ori te va boscorodi teribil - deşi e interesant ca simptom...

Nenorocitul cel de pus la zid este, îndeobşte, unul care păţi cîndva exact precum victima de azi.
Situaţie la care vreun contemporan s-a iritat, parţial şi subiectiv, după care şi-a văzut de ale lui. Inclusiv de optica lui. Să ai de ce revolta la un moment dat, descărcîndu-te astfel de frustrări, cît şi scuturînd de praf sentimentul că e mai cu moţ, că nu e ca ăla..!, plus că poate împărţi dreptatea...

Iar plînsul de azi devine agresorul de mîine.

Ca-n viaţă...


E interesant aici că "fetiţa pare mai temătoare,dar nu ştie ce i s-a întîmplat":
E normal să fie temătoare, orice adult agresiv - căruia nu i se opune interfaţa protectoare a părinţilor ori a societăţii - cam aşa sentimente naşte...
Interesant este că fetiţa nu simte cine ştie ce, dar părinţii sînt distruşi... Bineînţeles că nu se cade să ridici în faţa durerii lor asemenea probleme, dar tot voi întreba: de fapt, ce s-a mişcat, s-a furtunit în interiorul lor, al părinţilor?
Şi cîte nu-s aici...
Inclusiv, poate, dorul de a fi ei agresori, nici nu mai contează faţă de cine... Altfel nu văd de ce astă reacţie disproporţionată. repet, fata nu exteriorizează mare lucru, deci iritarea vine din altă parte...

Veţi pune problema cum poate fi o femeie agresivă, pe domeniul în cauză.
Nu o, nu le subestimaţi la capitolul ăsta! paradoxul face ca însăşi societatea să se teamă în a trata subiectul, posibilitatea. Iar asta pen-c-aşa ceva îi mai lipsea de gestionat! De chiu de vai, la bărbaţi-violatori, pedofili etc. situaţia e simplă. Chit că naşte reacţii puin spus vehemente, cu dor de ucis ori de castrat (de parcă ăla nu poate fi neam-prost şi fără penis!...). În ce priveşte femeile, treaba e de-a dreptul insuportabilă. Ia faceţi exerciţiul de imaginaţie. Că societatea ar avea de înruntat, de pus la zid şi aşa ceva... Activitatea violatoare a femeilor, faţă de ambele sexe.
Ştiţi de ce nu o face, tanti Societatea?
Pentru că la femei treaba e mai groasă.
Luînd-o cronologic în viaţa copilului, tatăl intervine neplăcut ceva mai tîrziu. Da, ucide copilul concubinei, dar asta e deja la vreo doi-trei ani . Or vreo agresivitate a mamei e mai timpurie. Vine, să numi spuneţi că nu există aşa situaţii, încă din vremea sarcinii, cînd nu avea chef de bnăscut. Căci, să zicem, o încurca într-atîtea. Cît şi o speria noua Poartă din viaţa ei.
Asta în fericitul caz că avea vreun soţ...

În realitate nu-i ca-n pastilele sociale... Ne urîm mai des decît ne place să admitem, inclusiv pe paliere de rudenie. Copilul mai măricel îşi urăşte fratele mai mic... Ziceţi şi dvs., e uşor să nu mai fii tu în braţe, toată ziua? Iar aici nu e moft: de cîte nu te fereşte îmbrăţişarea, grija părinţilor...


În ce priveşte reacţia sexuală, activă, teoretic femeia nu are penis. Dar - că ne place Freud ori ba - are (să admitem nuanţa deseori) dorul teribil de aşa ceva...
După cum, o femeie obligată la relaţii sexuale nedorite cu partenerul, ghici pe cine îşi va descărcva iritarea, cui ar face şi ea aşa ceva? Păi celui mai apropiat paratrăznet, celui mai apropiat mascul care aduce cu agresorul. Ăsta poate fi chiar propriul copi de sex masculin, fie şi sugar ori nu mult peste etatea asta... Cîte nu se pot transmite din ochi...

Am făcut ce-am făcut şi-am îndrăznit a scrie ultimele două-trei paragrafe.
Dar şi detalii nu vă dau în ce ar consta îndrăzneala - admiteţi-mi acest păcat...


Lume umană, numele tău e ipocrizie,  fie şi în admisibilul scop al protejării noastre interioare...
Cititorul de Click! trebuie să se descarce de loviturile vieţii, după cum - dîndu-şi cu părerea, pozînd în revoltat - are sentimentul că e ceva cît de cît important, ceea ce în - în faţa vînturilor vieţii ori ale semenilor - contează...



II

Ce mirare (cînd nu e iritare!) grozavă avem în faţa adevărurilor simple...
Vă amintiţi de supărarea produsă de cei 20 de ani profeţiţi de Brucan...?
Deşi era la mintea cocoşului că nu poţi sări din şcoala generală la masterat...

O altă vorbă la care se ridică sprîncenele este o vorbă preluată de la Thomas Hobbes:


De la acest filozof englez (1588-1679) am preluat trunchiat vorba "Homo homini lupus". Omul este prădător inclusiv pentru semenii săi.

Este drept că-n "Leviathan" (1651), Hobbes are o abordare mai largă, în sensul că  tocmai astă situaţie de altădată a dus la contractul social prin care este transferată statului puterea şi competenţa, urmînd a primi în compensaţie siguranţa existenţei individului.

Atîta doar că atitudine de lup subzistă şi dincolo de haina civilizaţiei.
Şi azi, regula generală este tot a profita de celălalt, chit că supusă chingilor cît de cît ponderatoare ale legilor...
Aşa atitudine este pe toate drumurile, mica problemă est că nu se vorbeşte explicit de ea.

Lup este şi patronul, care-şi plăteşte de mizerie unul dintre sutele de angajaţi pentru a-şi ridica el vilă... Ori lua Porsche Cayenne...
Nu mă strofoc moral aici, voi doar să nu pierdem din vedere că părul de lup nu ne-a fugit din spinare...

La ce ne-ar servi asta...
Păi, cel puţin ălora care iau în serios morala, le prinde bine căci le relevă realitatea. Altminteri pot umbla nedumeriţi (şi răniţi) prin viaţă, cu povara ideii că nu văd ei bine lucrurile... Că ei-s într-o ureche...
Căci atminteri vezi şi matale cum stă scris: umanitatea, valorile, iubirea de aproapele nost' (prezentată ca o... realitate, nu ca un deziderat) .


În context, vă rog respectuos să mă lăsaţi să duc vorba la vînzătorul ambulant din piaţă. Are o haină, să spunem, pe braţ. "Care-ţi dau, , o geacă-dă-geacă"...
M-am mirat/revoltat o vreme la acest tras de brăcinar cu stăpînul nostru - adicătele clientul. Tîrziu am realizat că aşa se vorbeşte în acel mediu. Al vînzătorului cu pricina, căci ăl de are o tarabă simte nevoia să se adreseze, să trateze altfel muşteriul.

Este de decelat aici că exprimarea îl duce pe client în vremea copilăriei, cînd nu putea refuza aşa îndemn. Cînd era mic, iar altul mare  îl lua cu Mă!.

Ce-i drept, sportul poate fi regăsit şi la case mai mari, fie şi în sens invers, acela al copilului care vrea.
După o plimbare prin parcul Tineretului, văd la metrou un afiş mare pe un perete:


Personal, mă feresc de caracterizări de prostie, dar la mustaţă o evit aici... Totuşi, legat de gest, miros în el comoditate, răutate, dispreţ.
Ha.
Cu aşa tip uman, oare la ce i-ar servi familia?
La făcutul căror pantofi personali - ca să nu trecem la trimiteri spre acţiuni cu caracter erotice ?
Cum, ce cată erosul aici? Păi cată în funcţie de importanţa lui în psihismul nostru, în gesturile noastre diurne. Şi zău că e mare...
Dvs. ziceţi că nu e...
Aşa o fi, dar eu tot am grijă la vorba (reproduc din memorie):  O emoţie blocată va găsi alte căi, nebuloase pentru a ieşi la suprafaţă.  Dar va ieşi.
Iar îmi fuge minte ala diriginta-mi din clasa opta, de la şcoala 85, care scris-a, în mijlocul textului literar înşirat cu creta pe tablă, cuvîntul pulă.


Apropo de homo homini...
Personajul de care voi vorbi are de pe acum înţelegerea mea.
Are un motiv de rea să chinuie pe cineva, azi.


O duduie care tulbură din plin masculii din jur.
Inclusiv pe mine.
Cum, exagerez eu în privinţa intensităţii semnalului distrubator?
Aia să fie singura problemă - de fapt aia şi caută doamnele, inflamarea admirativă din ochi, din poziţia umerilor etc...
Ho, Mirceo!

Figura domnişoarei este însă acră, dornică de chinuie pe careva. Pe cel care se va lăsa legat la aşa farmece. pe cel care, sezînd caractirul tinerei, nu se va putea opune fenomenulului fluturelui spre lampă...
Cum se spune lupoaică, în latină?

Nu condamn. Ba chiar invit la cercetări, ce a acrit într-atît Eva în cauză?

Totodată, cred că ştiu cum se va isprăvi povestea.
Unele, practicînd acest vechi sport, ajung să găsească ceea ce caută. Unul la fel. Şi nu iese bine pentru ea, pentru ele.
Duduia din poză nu-i din acea categorie de allumeuses, de aprinzătoare a simţurilor exuale masculine. Ea va rămîne doar la stadiul de a intra în ceartă cu masculul interesat erotic de ea. În metrou, dar şi în preliminarii amoroase ori în familia clădită ulterior.




III

V-aţi obişnuit probabil cu delicateţea subiectelor aduse de subsemnatul în atenţie...

În presa sportivă e luat la mare mişto un tip Mache, de prin stafful unei cunoscute echipe de fotbal, prins pe cînd se masturba în faţa unor nuduri feminine reproduse de laptopul personal.



Cred că nu am depăşit faza discuţiei despre lupus...

Deci un raport Kinsey depista acum 50 de ani deja un număr de 90 şi ceva la sută bărbaţi care apelează în viaţă la autosatisfacere. Da, era în America, dar nuc red că la 2012 bărbaţii români sînt în urma epocii lui James Dean în ale erosului. deşi nici pe vremea lui Stalin nu cred că luau pe la noi mulţi în serios străvechea vorbă că, dacă - pardon! - îl freci, penisul o să se usuce ş-o să cadă...

Trec peste faptul că  - în opinia mea barim - fiecare poa'  să facă ce-i dă prin cap, ce-i prinde bine - cînd nu deranjează pe altul.
Bineînţeles că aici musteşte nevoia de nuanţe în jurul acestui cînd nu deranjează pe altul.   
Puritanii (inclusiv cei rău-intenţionaţi) fac în context greşeala de a ridica iute problema, dar dacă îi întrebi la concret în ce constă deranjul rămîn blocaţi. Ca, pardon iar, stropiţi de lichidul vital degajat aiurea...

Ei ştiu doar să rîdă şi să condamne.

Deşi, avînd în vedere cele 90 de procente pomenite, cam rîde hîrb de spală spartă.
Dar ce poate fi mai mergător la inimă decît s-ai o victimă gata de tratamente dure şi căreia, totodată,  îi e foarte greu să se apere.
Ziceţi că situaţia trimite al naibii de clar spre sadism?


Aici bărbaţii tineri pică o dată în plus în plus în capcană, aceea care îi proclamă drept sexul tare dar îi joacă pe degete cer nu s-a pomenit.
Deci domnii, cu vitalitatea lor erotică nemaipomenită (eu rămîn la părerea empirică cum că impetuozitatea sexuală a masculilor umani este de cam trei ori mai puternică decît aceea femelelor, la vîrsta matură barim), şi-o şi taie cel mai cu spor.
Mişto-ul devastator pe tema masturbării nu vine neapărat de la femei (deşi la neavizaţi şi acesta e crunt de suportat), între care un tînăr de pildă nu vieţuieşte întru grup social curent, cît de la purtătorii de penis.


Nu cred să existe domeniu social mai deformat întru percepţie...
Există acolo miştoul crunt, există poveştile cu uscatul sculei cît şi multe altele de asemenea  prin porumbişte...
Rar să vie careva să spună: "Domne, uite de ce nu e bine... Pen' că pică prost Soţietăţii... Pica şi în vremea cînd era nevoie de 10 copii pentru a supravieţui măcar trei molimelor... Pică şi la 2012 - pentru că nu poţi ştii ce filoane vecine trezeşte finalmente în psihismul eu-ului colectiv, care simţim noi că ar afecta mult ordinea convenită..."
"Păi, ştii mata ceva, Bossule...? Doamna nu are chef. Ori io-s burlac şi n-am putirinţă să ma port ca-n vorbele marilor fanţi (care agaţă şi regulează zece mîndre pe zi). Ori io posed interes erotic precum Georges Simenon, adică mai des cu chef de eliberare seminală... Or nu fug de arhetipul feminin, care nu-şi va ave aăn veci egal în natură..."
"Lasă, lasă, că ştim noi mai bine ce şi cum..."


Cu atît mai puţin nu scrie vreunul pe blog (în veci nu-l va accepta presa, totuşi parte din establishmentul general!) nişte chestii... Recunosc, în cazul neîndrăzneţilor din ultima categorie fac parte şi eu.
Ori mi-e teamă de urechile, de echilibrul interior al cititorului? Că-l voi elibera prea mult pentru cîte ar putea el duce?
Promit să revin.


Şi ştiţi de ce aş face-o?
Păi din pomenita... nemaipomenită oftică de a fi dus cu preşul.
Mai exact: Păi voi, ăia marii, aveţi dreptul că duceţi (inclusiv sadic) cu preşul, iar eu, mic ş-amărît alminteri, incapabil să zguduie tăriile cerului, nici adevărul nu am voie să-l spun?







PS
Pe parcurs, dau de astă vorbă a lui Ţuţea:

"De cele mai multe ori proştii sînt atei, intelectualişti pînă peste poate, comunitarişti şi foarte toleranţi, în sensul unui dezmăţ al libertăţii. Au o mare rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii."


Păi.
Lăsînd la o parte alte nestemate din extras.
Am sentimentul că, din principiu, poate declara pe altul drept prost doar un tip destupat. E ca la analize medicale...   Cel puţin în faza iniţială, ai nevoie de multă deşteptăciune a aparaturii şi a mănuitorului pentru a spune că pacientul are un început de cancer. Boala e simplă, dar demonstrarea ei totuşi nu e la îndemîna oricui.
La a decreta pe altul prost intervine un paradox. Cercetîndu-l, deja nu mai poţi spune că e prost. Cînd îl vezi atît de complex, cu universul său (şi cîte simt că se pot spune aici!) deja nu-l mai poţi categorisi drept tembel.


Oare, peste ani, se va cita din Ordean?
Posibil.
Aventura, cu dureri, bucurii diurene, cît şi cu aşa vorbe are fascinaţia ei... cel puţin pe moment. Pînă dau nas cu realitatea. dar şi acolo e loc de ceva aparte, dincolo de plăcut şi dureros...

Ziceţi că să mă ridic de pe canapea?
Păi nu-s Acolo, la psihanalist, ci pe scaun în faţa computerului...

Mai întrebaţi ce ceva face lumea cu aşa virus distructiv în pîntecu-i?
Păi, presupunînd că-şi va pune vreodată grija asta, e problema a găsi calea de acomodare...



Hai să închei mai  în notă de senin...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu