miercuri, 4 aprilie 2012

[NO ONE'S LAND] Început de aprilie 2012



Da, ăsta e tipul de post de care vorbeam, Categoria II, care interesează puţină lume şi care în acelaşi timp tulbură, doare. Mai ales cititorul, căci autorul - de a putut pune pe hîrtie lucururile - a scăpat deja de o tensiune bunicică.
Nu pomenesc asemenea urcuşuri şi coborîşuri de dispoziţie (a mea, respectiv a vizitatorilor blogului) cu satisfacţie răutăcioasă.


Titlul ăsta, de No men's... se cuplează cred la fix cu un Temptatios. Acolo e - dacă traduc bine - Obiceiul pămîntului, Law of the Land...




I



Sîmbătă, exact cea a schimbării orei, spre cea de vară.
Ieşit în parcul Tineretului.

Nu am mers în Herăstrău deoarece pe acela al simţeam al oamenilor aşezaţi profesional şi financiar. Aşa simţii eu.
Asta îmi trecu prin minte, cînd plănuiam ieşirea.

La ce ar fi picat prost să ies printre nordişti (acolo fiind H., pe harta Capitalei)?
M-aş fi simţit prost.
Dar data viitoare, dacă tot am mirosit asta, e de ieşit la indispoziţii printre procopsiţi.


Nu scriu aieste de nebuni, ci duc uşooor lucrurile spre o regrupare, cum s-ar spune în alpinism.
În plimbarea mea de aici, nu am dat de oameni copţi.
Doar tineri.
Ş-aici am o idee mică şi fixă. Dincolo de comoditate, decurgînd din limite fizice subţiate, cred că mai copţii nu ies afară din motive ţinînd de dramatismul celor pomenite de mine.


Îh.
Ce greu ies.
De faptul se întîmpla în parc.
Una din probleme este - n-ai fi simţit-o altădată, cînd Lumea e a meaaaa! - că te simţi neplăcut, ca unul ce nu stăpîneşte mediul. Nu este neapărat unul ostil, dar deja e un ceva străin. Ceva care nu-ţi este familiar...
Cum, bat eu cîmpii şi că de ce extrapolez?
Atunci explicaţi-mi dvs. ce şi cum!
Explicaţi-mi de ce nu ies copţii din casă.
De ce preferă medii sigure, unde-s de-ai lor, dacă se poate în majoritate.


Între tineri te simţi prost. E greu de trecut în cuvinte, de ce (dar merită sondarea!)
Una ar fi că eşti diferit, iar asta - de cînd lumea - primeşte o sancţiune greu suportabilă.


(În context, realizam săptămînile trecute că statutul de ciudat este egal cu paria, egal cu putinţa de a fi ucis fără să ţi se ceară socoteală.
Vezi zice că a înnebunit lupul, dar în paralel cercetaţi şi dvs.!
... De aceea sentimentul că am fi nişte ciudaţi indispune multicel, chit că nu găsim explicaţia)

Pe lîngă tineri mai se tulbură ceva.
Amintirea cînd eram noi înşine tineri.
Cum spunea careva, în situaţii mai triste amintirea clipelor frumoase realmente doare.

La bani mărunţi, nu ştiu dacă suvenirul anilor mei 74 şi urm. pe aici doare, ca momente în care îmi sărutam - să spunem - prietena. De fapt, nici nu umblam pe atunci cu partenera pe atunci prin parcuri, iar cînd o voi face, cu prima soţie, ne va atrage Herăstrăul..
Nu amintirea momentelor concrete de altădată doare.
Ci faptul că destinderea traiului de atunci, prin aste locuri, potenţează conştiinţa nesimţitului bine de acum


E de precizat: am 55 de ani.

.... (In)conştiinţa - în sensul c-alde comparaţia are loc în inconştient -  produce o durere tare neplăcută.


Dar nu aş pomeni de ea aici dacă nu aş gestiona-o de fapt suportabil.
Cred c-ar prinde bine aici -  în moda pe care am creat-o pe nesimţite acestui blog - piesa Tablouri dintr-o expoziţie, în varianta mai... tinerească şi implicit mai viguros-neguroasă.


Indispoziţia nu mă lasă din gheare.
Îmi execut însă conştiincios (de fapt, e vorba de a-ţi asculta adîncul şi a merge pe unde, soptit, îţi sugerează acesta). Pe undeva, un covor de frunze uscate unde şi.-au făcut sute de găuri un popor de muşte-viespi. Merg fără rost... Hoinăriţi fără scop, spune careva, şi frumuseţea lumii vi se va descoperi...
Este drept că înseninarea nu se produce imediat.
Pe undeva, mă aşez în iarbă şi, deliciu vechi, admir amănunte... Perişorii minusculi, de pildă, de pe o frunză ea însăşi cît unghia. ŞI CÎTE POŢI DESCOPERI ACOLO, ÎN PALMA AIA DE LOC ÎNVERZIT!



Plus:
De fapt, am uitat: prima şi cea mai la îndemînă pornire de redresare este statul la soare.


Acolo, lenevind ca o şopîrlă, poţi lucra şi cu muşchii, care deseori acumulează tensiunile ciocnirilor de tendinţe opuse, din minte. Plus că, de cînd lumea, muşchii încălziţi au produs plăcere - asta dacă nu ne-a înşelat recent profesoara de streching cu un altul.

Dacă stau bine să mă gîndesc, pornind din acest loc...


(aparent banal, dar dramurile de încîntare vin şi din a sorbi fleacurile...)
... spre păduricea strîmbă din vizaviul aleii principale...

Precizare: poza e făcută într-o vară trecută, nu am altă imagine acum.
... mă las nu doar împins de instinct, dar purced în nişte rudimente (ca încercate prima dată) de simţire cît mai profundă.
Adică.
Să simt cît mai mult în acele locuri, ceea ce, defalcat, înseamnă să sorbi pînă la capăt (nu neapărat în sens poetic) ceea ce-ţi trezesc înconjurătoarele în interior.
Care
. sînt multe, după cît deseori chestii neplăcute. Nici nu ştii ce anume indispune, cert este că apare o gheară specifică. De exemplu, la vederea unora care exersează rugby-ul, într-o poieniţă apropiată.

O iau de acolo spre sud, spre lac. Pe aici dau de Pajiştea cu viespi.
Pe o alee în preajmă, un domn învaţă progenitura să înalţe zmeul. La propriu. Iar o mică gheară, de exclus. Nu fugiţi de aşa aparent ciudăţenii interioare, ele stau totuşi la baza viitorului personal, a seninătăţii fie şi limitate din anii următori.

Ies la mal de lac. Apa e încă rece, nu mişcă nimic din universul viu al verii.
Dau pe aici de-o cruce. Care mă enervează.
A te enerva este o chestie interioară şi justificată, dar pe care educaţia ne-a făcut a o trata precum un duşman, nicicum drept o parte din noi. Ne sînt mai aproape o sumedenie de artificialităţi diverse, decît părţi din noi, carne din carnea noastră.

Se prăpădi un tip, cred c-avea vreo 35 de ani.
INRI.
Careva îşi plînge frăţiorul. Şi formule d-astea.
Acuma, nu-i obligatoriu să fiu iritat degeaba. Una la mînă, careva încearcă să-mi storcă lacrimi, compasiune cu mijloace zic eu nu tocmai ok. dar mai ales, apropo de artificialităţi, nu spune nimic concrete despre realitate. Cît o fi băut ăla de s-a dus iarna pe gheaţă. Căci, pînă la urmă, cam asta fu, ceva din categoria asta!
Or ei te plimbă cu frăţiorul... Cel de 35 de ani.
Şi ajungem iar la vechea dilemă. E mai sănătoasă minciuna? E reprobabil adevărul?

Se sparie gîndul la ideea că rin viaţa asta e de trecut doar confecţionînd un ceva de minciună., căci ce-i după el nu e ok. Mai exact adevărul indispune atît de tare, încît e gonit ca-n poezie Vlahuţă.


Colind pe marginea lacului.
Aux grands maux, les grandes remedes. Pînă şi marilor belele le pot fi găsite niscaiva soluţii.
Mă atrage o rană de putreziciune a unei sălcii.
Aici, este clar că multă lume poate sări în sus. Vaaaai, bre, ăla ie semn de cancer, de distrugere sub acţiunea Timpului... Dă-o dracului, bree... Tocmai acum, la masă, vii cu chestii d-astea... Mai bine să bem şi să ne veselim!..."




Ce-i drept, pentru ăi capabili să vadă şi partea plină a paharului (nu mai contează cît de rablagit ar fi acesta), există şi semne bune. O cicatrizare, chit că de moarte - dar barim nu mai e atît de răscolitoare precum rana anterioară. Vizual, stăm mai bine aici. Să nu văd eu, bre...
 

Două chestii aici.
Dacă nu fugi de nasol, nu are cum să nu se epuizeze. Să te trezeşti că, măcar din timp în timp, îţi conferă orice fleac plăcere.
Rămurelele de salcie din jur, de pildă.

Sau:

Pe aici, altă şedinţă de nas-în-iarbă.





 Alternat cu cele spre cer. Iar cînd nu e frumos Acesta din urmă ?




Între ele, un cetăţean (fără bot de Merţan!)




Că veni vorba, ca unul nemulţiumit de mutra lui - mai ales de semnele timpului în al şaselea deceniu -, am convenit cu mine, acasă, că să mă purced unui exerciţiu de privit prelungit. Iar aici nu e vorba doar de simplă familiarizare vizuală, ci şi de a descoperi de ce enervează lucru, zona cutare.
Cunoaşteţi altă metodă de a dezarma acel virus?

Prin zonă, şi exerciţii intelectuale.


Ale mele.
Mai exact, cam ce ne vine de lăsăm aşa inscripţii. Cu bănuiala că ele-s vechi, aproape de la Adam. Oare ce scria un Cain, că la firea lui nu ne-am mira de nimic.
Cred c-ar merita un doctorat pe aşa subiect.
ce se scria la closet.
Bărbaţi şi doamne (căci, la ultimele, mereu avem impresia greşită a fi sfinte, chit că posedă diminuată animalitatea sexualităţii de la domni).
La "23 August", acum patru decenii, comentam de zor şi împreună asemenea producţii literare cu unii colegi mai ludici.
dacă stau să mă gîndesc, ş-asta e de pus la capitolul-post al amintirilor din şcoala generală, ceva de ăst tip era scris, cu creionul parcă, şi sub balustrada ce suia de la etajul 2 la 3.
Era o strofă.

Bineînţeles că aşa ceva nu se spune. Iar eu o să ajung rău.
La o adică, faptul că menţionez asemenea drăcii e semn bun, a trecut depresia!


Şi aici iar nu sînt de acord cu Steinhardt.
El reproduce undeva (iar eu aici...), vorbele cuiva :
"Cum, matale ateu, cu veselia asta? E un non sens, zău

E uite că se poate...



II



Genul de plimbare de mai sus a fost reprodus - mai exact extins - ieri, 3 aprilie, în Herăstrău.
H. avea o problemă. Eventualul complex de inferioritate, fie şi doar legat de loc, dar mai ales durerea decurgînd din amintiri. Am avut clipe frumoase pe aici.
O nevastă de vis, apoi o relaţie tare plăcută, la un moment dat, cu fiul Dan (să nu se supere Gabi că nu e pomenit în context. Cu atît mai puţin Radu care mai avea 15 ani pînă să se nască).




[ Auuuuu, în ce rahat m-am băgat!
Cum ziceam la un moment dat, să fie săptămîni, ne credem liniştiţi pe lume, cînd ne fapt navigăm cu maaare grijă doar prin zone care ştim că nu tulbură, că nu dor.
Cam aşa paţ eu aici, ieşind fără să vreau, prin intermediul pozelor cu doamna şi nu numai, în locuri mai mult sau mai puţin nasoale.

Pfuuuu, ce vîrcolaci trezesc în imne. Şi deloc ai nostalgiei (vesele ori furioase).
Pur şi simplu, pe de o parte, mă jenez de gusturile-mi erotice. Care - descopăr, umblănd cu mare nechef acolo - trădează, alimentează inferioritatea .

Pomenesc din start, făcîndu-mi curaj şi poate nu numai, că rezolvarea unor năzbîtii interioare prinde - totuşi - bine.


Că veni vorba.
Mai toţi în jur, cam din prima tinereţe încoace, mi-au comunicat deloc entuziasmaţi că eu, al lui Ordean, gîndesc prea mult.
Unul singur a făcut excepţie.
Cătălin Popescu, psihanalist.
Ar merita un mic grupaj, la final post.

Deci, e de revenit.
Vă zăpăcesc, plictisesc, irit şi aşa, darmite s-o mai lungesc şi cu asta, cu ce-mi treziră neplăcut în mine aste poze...
]




(Paradoxul face ca taman poza care mi-a bîntuim ieri memoria - subsemantul şi Dan pe un soare frumos, iar Mircea la un ţol mai elevat - să nu-mi fie de găsit acum. O compensez cu aceea Mariana plus Dan, pe mal lac.)




...Plus sentimenul amintit şi el la capitolul precedent, că totul în jur nu mai e destins (nici nu se mai pune problema că vesel, fericit şamd!) ca altădată.

Instinctiv, pentru gestionarea situaţiei am tras spre ceva încercat în Tineretului. A simţi orice, pînă la capăt. Pentru asta fu nevoie de negrabă, de nelăcomia lui a nu te arunca la altceva ce promite în jur nectar-de-viaţă.
Cred că a ţinut.


Plecat din Piaţa Charles de Gaulle, unde mă lăsă metroul.
Mers leeent.
Soare minunat.

M-a dus aţa, mai exact bateriile, la o pajişte spre restaurant Pescăruş, unde mai în toţi anii stau la plajă, primăvara cît mai devreme.
Aici, lectură Soljeniţîn. Arhipeleagul Gulag, volum III.
Nu l-am răsfoit.
Cum îi ziceam lui Liviu (amîndoi pasionaţi de Hasek), prin sms, Soljeniţîn poate fi apreciat în aceeaşi cheie, a umorului, dar mi se pare mai complex decît cehul.
Părere personală.

Dacă văd că Liviu nu dă semne de viaţă la sms-ul meu, cum e pierdut în spaţiu de cîteva săptămîni, îi mai mesagez să aibă grijă şi de el.


După stat la soare, urma drum lung, chestie în sine frumoasă, dar ameninţînd foamea ce începuse a se trezi în mine.
Am plecat, totuşi. era vorba de malul a ceea ce se numeşte Insulă, în fapt Peninsula pe care o croieşte Colentina ocolind bucata de pămînt unde se află Roata, restarantul Pescăruş şi o sumedenie de mici baze nautice.

Pe parcurs, sunsemnatul mai avea o problemă, o nesimţită pînă la capăt, căci doare!
Mai exact petrecerea Playboy pe 2009, cînd finalmente m-am îmbătat bine şi, mai ales după ce am plecat în noapte, mi-am croit nişte întîmplări greu digerabile ulterior.
M-am descurcat binilşor trecînd prin zona clubului (aşa se numeşte genul de stabiliment?) Elements.
Momentele tărăşenieid e acum doi ani şi ceva îs de studiat, simţit însă atent, cînd s-o putea... Căci plimb altminteri o bucată de cadavru în mine - asta mi-e senzaţia, cît nu conştientizez şi suport sinistreala).

Soare.
Respiraţie.
Aer.

Oameni.
Jenă a-mi scoate şuncile torsului la soare (başca ăi 55 de ani, nu ce cuvine, naşte greaţă şi Ce caută ăsta printre noi, să ne încurce?), dar nu dau înapoi decît la intrarea Heliosului în nori.


Natura, asemănătoare Tineretului. Parcului.




Fascinaţia mea, aceste două blocuri. Privesc deseori împrejurimile, din piscul celui din stînga. Ia să vedem cum e invers. De aici spre ele.


Uite şi antura. Fleacurile delicioase.


 Aici, şi:
 



Parafrazîndu-l pe Joe Dassin (care se referă la şansă), mai jos aş vorbi aici de "L'eternel retour de la vie"  - eterna reîntoarcere a vieţii...


Aici am ajuns în locul unde Insula se intră cel mai tare în ape.





 Locurile s-au schimbat faţă de cele ce-mi bîntuiau mintea - sînt aproape trei decenii... Nu-s cîrcotaş, dar totuşi nişte vapoare vechi-vechi staţionate aici nu contribuie la poezie...
Mai scapă turma două raţe.,..





Urmare, probabil, a simţitului cît mai mult în prezent, nu mă săgeată mai deloc trecutul cel frumos şi roz...



Din nou la drum...





Mă apropii de podul CFR, al liniei Bucureşti-Constanţa. Nu cred că-s primul care posedă ceva fascinaţie pentru animalul pe şine şi cele legate de el. Mai ales că acum chiar trece un tren, chit că de marfă şi tare încet.
Că veni vorba, m-a fascinat în context ceva ce nu am apucat: linia de la Bucureşti Titan către Băneasa şi Nord, unde circulaţia a fost oprită prin 1960-65 datorită extinderii oraşului, iar încet-încet locul ei a fost luat de construcţii.
Bineînţeles că asemeena reverii se cer compensate de grijă şi a ancorării în prezent.
Şi, bineînţeles, fereală de a cădea în Ce bine era odată...!.
Fu şi se duse.
Altfel nu ar mai ave unde veni noul.

De ce vreau neapărat nou?
Păi, nu ţin... Dar, dacă tot vine (şi timpul fugit ireparabile),   zic să fiu cît de cît pregătit.







Pentru că viaţa vrea şi altceva decît poezie. mărturisesc spăşit că această poză nu ar fi fost luată dacă, la ieirea din parc spre cartierul Aviaţiei, stringente nevoi fiziologice şi la copac nu m-ar fi împins spre o zonă mai discretă din preajmă...


PS

Calupul promis despre Cătălin Popescu (văd că nu oprea are poze pe net, sper să nu fac o gafă...)


Mers de primăvară, 2006 probabil, la omul pecare îndrăznesc să mi-l cred un bun prieten.












Intenţionat nu le-am cropuit, întrucît mi s-a părut că, întregi, reproduc mai bine atmosfera locului. Cel puţin aceea reflectată, simţită de mine.






Mda, aici ar merita pus încă o dată acel S-o luăm de la capăt, inserat ca link ceva mai sus, al lui Gilbert O' Sullivan...


PS2

Pe alee, cea care iese de la Raţa de metal (cei cu copii ştiu despre ce e vorba...) spre Bd. Aviatorilor.
Un tip teoretic de vîrsta mea întoarce capul.
Observ c-o face spre doi juni la vreo 14-16 ani care se sărută pe o bancă.
Tipul, coptul, e iritat.

Am meditat pe loc că e o chestie de purecat, ce simţim, noi maturii, cei departe de mierea acelei vîrstei, la vederea unor asemenea scene.

Hazos este că, la locul de plajă Soljeniţîn, alţi doi se iubeau platonique dar ferm, în vreme ce nimeni alii decît cogeneri de-ai lor comentau: "Alt loc nu şi-au găsit? De ce dracu nu se duc acasă!?"


PS 3

Similar, o statuie Grigore Vieru la intrarea Charles de Gaulle.
Dacă voiau să-şi bată joc de el, nu cred că reuşeau mai bine decît cu versurile plasate pe o placă la picioarele bustului.
Nu le am cam deloc cu poezia, dar ce e acolo mi s-a părut stupizenie...

http://cinekis.blogspot.com/
 Personal am vădit înţelegere pentru compatrioţii din acea Linie întîi.
Dar, totuşi, din acele versuri Vieru, se citeşte un angajament la eşec de zile mari!
Iar asta pentru a da bine social azi şi a ne simţi bine ati... ZĂU CĂ ŞTIU CE SPUN!
Din asemenea scrise poţi mirosi, măcar un pic, încotro se îndreaptă acela...

Am găsit finalmente versurile:

Grigore Vieru - Salvati-va prin limba

S-au otravit pe vai izvoare
Si mierea adunata-n floare.
S-a otravit barbar vazduhul
De ce s-a otravit si duhul,
De ce si graiul?!
Sculati-va, sculati-va, sculati-va
Din somnul cel de moarte!
Salvati-va, salvati-va, salvati-va
Prin limba si prin carte!
S-a otravit privighetoarea
Si firul ploii si ninsoarea.
S-a otravit barbar vazduhul
De ce s-a otravit si duhul,
De ce si graiul?!
Sculati-va, sculati-va, sculati-va
Din somnul cel de moarte!
Salvati-va, salvati-va, salvati-va
Prin limba si prin carte!
S-a otravit dulceata poamei
Si laptele din sanii mamei.
S-a otravit barbar vazduhul
De ce s-a otravit si duhul,
De ce si graiul?!
Sculati-va, sculati-va, sculati-va
Din somnul cel de moarte!
Salvati-va, salvati-va, salvati-va
Prin limba si prin carte!



Repet, nu-s pricepător în lirică.
Dar, mesajul nonverbal este unul destul de pleoştit. Nici gînd de vreun Allez enfants de la patrie!
Mai degrabă se apropie de un - implicit neputincios - bocet.
Autorul caută vorbe de mers la inimă, dar am sentimentul că vizează un succes imediat (vorba vine, căci Vieru s-a prăpădit...), la cititorul poeziei.
Nu are treabă nici cum ar primi alţii, de pildă pestepruticii, aşa manifeste  din lapte de sîn de mamă.

Nici gînd de vreo problemă că, dacă nu au obţinut schimbări majore de la un 1991 încoace cu aşa versuri (vezi vot pentru comunişti) , păi poate de schimbat vreo rotiţă pe undeva, prin punctele esenţiale...


Zău că iar îmi fuge mintea aici la  bancul ăla cu Bulă dat afară din clasă, că a tras un vînt... Iar ceilalţi au rămas să miroasă.
Cam aşa şi aici: păi tot vîntul ăla?? Mai deschideţi geamul!
Cum, sînt eu porc?
Dar cu pastilele a la Vieru, Lari şi mai ştiu eu cine s-a mişcat ceva în Ţara voastră?
Astea mergeau cîndva, şi simţi de fapt cînd le fu traiul...




Ce-i drept, parcă nici Pizdeţ lui Vakulovski nu m-a dat gata...

Excese de influenţă slavă?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu