miercuri, 25 aprilie 2012

[PSIHO] Jurnal, 26 aprilie


I



Nu am mai scris demult...

Iniţial, o dorinţă interioară de a suspenda tratamentul psihiatric.
Da, fu şi aşa ceva. M-a interesat la el nu vreo suspendare de fioroşenii ce alminteri nu-mi există, ci amplificarea viselor. Care, cred eu, descarcă, însă dau şi semnale.
Visele fiind, nu? (o spun clasicii), calea regală spre inconştient.

Aia nu înseamnă că stăpînesc grozav domeniul, cel cu descifrarea.
Dar la cincizeci de aruncări cu undiţa, se prinde cîte ceva.


Un vis de notat fu cel în care, exasperat de rămînerea-mi în urmă în anul de curs (eram cumpliut de în urmă cu materia, nici nu mai contează că datorită nefrecvenţei ori neputinţei intelectuale) am hotărît să mă retrag. Ţin să notez doar că două persoane din clasă mi-au reproşat la acest moment gestul. O duduie scundă - interpretată drept sora mea - şi Marian Răduţă. Teoretic, ultimul este un fost coleg de şcoală, deseori zîmbitor, care apare a fi însă parte jeunesse dorée din mine. Aceea doritoare de avans social şi, în comsecinţă, poziţii mai luminoase.

M-am mirat sau îngrijorat la acel stadiu că nu mi s-a comunicat ce voi face în continuare: voi relua la anul studiile sau ba?

Peste  o zi (de fapt noapte) sau două a venit şi completarea. Deja îmi formulam chiar exprimarea, prezentarea ("Sînt Marian - prenumele meu de buletin - Ordean", Mircea este numele secund,decurgînd din al naşului Mircea Popovici) în faţa viitorilor colegi.

Bineînţeles că subzistă o perioadă de timp, pînă la venirea noului an de studii.
Dacă stau să mă gîndesc, acel interludiu este cu atît mai scurt cu cît accept situaţia, de repetent, cît şi lipsa acelei încîntări existenţiale că Vai, ce avansez io pă Drumul desteptăciunii!, chestie fapt necesară în tratarea cenusiului uneori insuportabil al vieţii.

Ce e aia c.i.a.V., întrebaţi? Păi e chestia aia prezentă cam la toţi, asemeni Diavolului pe care ne temem a-L chema.
De ce-L scriu cu majusculă? Nu din simpatie neapărată, ci pentru că pur şi simplu şi Diavolul este pe acelaşi palier cu Dumnezeu. Mare, puternic şi extra-muros, în afara zidurilor cunoaşterii noastre.

Că veni vorba, eu nu cred în Diavol, cum nu cred nici în Dumnezeu, dar e de recunoscut zone ample din jurul fiinţei noastre, pe care înaintaşii şi deseori chiar noi simţim nevoie să le adăugăm concreteţea aprecierilor de tip D. şi D.



II

Retur la oile mele.

Un alt vis, azi noapte.
O incintă, un fel de curte.
Aveam sentimentul că  o posedam în sens de proprietate) împreună cu sora mea. Căreia îi propuneam de pildă idei, de genul Pe spaţiul ăsta ar merge o chestie, un spaţiu de un simgur nivel din termopan - n-am priceput mesajul oniric, cei drept.
Cert este că purcesem eu la treabă pe acolo. Între altele, era o falie între două construcţii, chestie de cît să bagi pumnul (formulare legată de violenţa din familie, cîndva?) între două corpuri de clădire.
Cam numai iniţiativă şi efort personal, m-am apucat de încropirea unui amestec gen mortar, cam improvizaţie - recunosc!
Dă-i şi pune-l în spaţiul despărţitor amintit.
Mica problemă se ivi cînd, aflat nu-ş cu ce treabă la ceva înălţime (amuzant este că făceam un rapel destul de sigur pe un singur fir la un moment dat, fără să mă ardă sfoara subţirică - dar va pica schela care favorizase iniţial manevra)., se ivi un cetăţean jos, cu mîna proaspăt ruptă-tăiată, de pe la cot. Şi se văita.

Mirare că nu m-am oripilat, cum aş fi făcut-o altădată. Nici înduioşat în exces, pen'că nu aş fi avut cum să-l ajut cine ştie ce printr-o eventuală agitaţie miloasă.

Tipul venea cam din măruntaiele uneia dintre construcţii, mai neterminată.
Eee, tot de acolo se iveşte la un moment dat un tînăr, suspendat la unul din etaje, care spune că transmite mesajul cutărei entităţi malefice ca noi să nu mai lucrăm la acea clădire, că uite ce belele ne vor fi date.
Şi buf, parcă, acel tînăr e lăsat să pice de la ceva înălţime.

Parcă nu m-am alarmat în exces, dar voluntarii din jur începură să de înapoi, să se retragă.


Bon.
Tipul cu mîna duce la tata, care avu parte, înainte cu vreo doi ani de naşterea mea, de un accident la mînă, cei drept mai puţin extins, doar la vreo trei degete.
Deci umblet (inevitabil dureros, sîngeros), la tata, la amintirile despre el. Care iritări ample, probabil, dar şi simpatii neexprimate).

Ameninţările privitoare la  lucrul în o construcţie este clar că privesc curăţirile psihanalitice (să le spune, pompos şi astfel!) interioare şi personale.


Păi, cam ce-ar putea veni?




III



... De bine nu pot sosi de acolo.

Nu ştiu exact ce, dar acum aproape o lună, cînd m-am oprit cu postările, lipsa medicamentului Cipralex (mi s-a spus că nu e de lăsat una-două), cum simţisem nevoia să procedez, s-a lăsat cu destule. Lipsă speranţă, sentiment de inutilitate al tuturor gesturilor, speranţelor. Şamd. Si e fugar spus aici.
Başca jenă, că mă găsesc tocma' io să scot nasul în public, cu notaţie cutare sau cutare.
Ori să-mi dau cu părerea despre cum fură titani umani şi sociali precum Steinhardt sau Armand Călinescu.

Din fericire, există verdeaţa lui aprilie, cît şi răsăriturile de primăvară, pentru un băftos privitor de la etajul 17 (am descoperit de curînd şi minunăţia.curativă a observaţiei fără gînduri a norilor, a amănuntelor lor...).



Pe acest fond, am încercat (mă laud) să nu fug.
 De naşparleli.
Visat-a-am la un moment dat că, la serviciu, mi-a luat foc scaunul cel frumos (de paznic). Că mă jena nu focul, cît ca mirosul să ajungă la cunoştinţa şefilor.
Eee, la cîteva minute dau să închid o uşă de sticlă. O fac un pic mai tare, la care dumneaei se securizează, în sensul de geam securit, adică întîii se brrrrît!, se fae cioburi-încă-în-echipă, apoi curge jos. După cîteva secunde, o altă poartă alături acuză din senin acelaşi fenomen.
Auuuu, şi cît costă aşa ceva, îmi zic...!


Ce să faci cu aşa vis?
Un ceva interior a provocat acest semnal. (Nu cred în premoniţii asupra viitorului exterior, ci doar asupra filoanelor psihice personale ce urmează să dea pe dinafară)
Păi mi-am zis că a mai bună soluţie este să nu fug de ideile pe care mi le născu el.
Că aş face vreo boacănă la serviciu.
Nu ştiu, în context, dacă am fost cu precădere prudent la a face nedorite trăznăi, cît nu am fugit de disconfortul ideii că mă aşteaptă cu siguranţă belele.
Aici multă lume mi-ar vorbi alarmate despre Ai grijă ce-ţi doreşti / la ce te gîndeşti!..., dar am riscat. Nu spun că au intrat zilele în sac, dar pînă acum e ok, în urma micii coabitări conştiente cu oroarea.



Mda, cam aşa fu.

Ce va fi?
Nu ştiu.

Cert este că-mi sună în urechi deseori vorbele lui Mugur: "Îţi aduce folos doar ce îţi opune rezistenţă".
Bineînţeles că nu-s de mutat munţii din loc, ci mai degrabă de făcut un pas în afara zonei de siguranţă, cum spunea un montaniard.
De pildă, simţi că o mişcare, o zonă de muşchi fizici se mişcă greu, cînd te apleci după ceva să spunem. Insişti pe acea mişcare. Deja ea va fi mai unsă, dar va intra şi în categoria gesturilor pe care le execuţi curent. Şi nu strcă să-ţi fie în lucru curent, decît să ştii că nu merge şi s-o eviţi...


Mi-am schimbat şi atitudinea legată de dragul fiu Radu.
Mi-am dat seama că am de ales în a-l indispune şi - în consecinţă -  să mă privească iritat, dar să devină mai puternic (acordaţi-mi prezumţia că acel gest pedagogic mi-i bun), respectiv a-l trata, cum că să nu sufere, plus să nu se supere pe mine, care m-aş dovedi astfel un criminal, şi l-aş pierde.

La bani mărunţi, a nu leza (deşi trecerea prin viaţă cam asta pare a fi, lezare, durere - deseori) propriul interior. Să nu mi-l lezez, iar el să rămînă astfel mai puţin adaptat realităţii.
Cum, e vorbă mare, de manual dintre cele împotriva cărora m-am ridicat?
Poate. Dar simt că pe drumul acesta e de mers.



Cu dorinţe de bine cătră Domniile voastre,

Mircea








Pe acolo:
Cernica, aprilie 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu