luni, 2 aprilie 2012

[RELIGIE, SOCIAL] Lăpuşneanu, Moţoc şi restul

Am citit cu plăcere întîia oară Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt.
Fără îndoială cred şi azi că există măiestrie scriitoricească acolo.


I

Dar.
Curînd după prima levtură a lui Nicolae Steinhardt, ceva nu-mi ieşea la socoteală cu dînsul. Erau vorbele mari cu Dumnezeu, apoi - ca să folosesc o expresie contemporană - veneau aroganţele. Afirma
iile foaaarte sigure pe ele. Parada de ştiinţă - iar în spatele unui asemenea tip de acţiune poţi mirosi destule.

Am luat acum cîteva zile la (re)răsfoit altă carte steinhardtiană: Primejdia mărturisirii. Calităţi ca şi la volumul pomenit anterior. Dar ciudăţenii, aiureli, nu-se-face-totuşi am reperat însă mai mult ca niciodată.


Deformaţie... montan, am mirosit iute aici
o zonă a Caraimanului luată din telecabina de Babele.
Personal nu cred că are legătură directă cu titlul, e greu de văzut
o relaţie între mărturisire
şi verticala fie şi periculoasă a unui teren rece.



Am o poziţiune tîmpită. Unii i-ar zice penibilă. Vin tocmai eu pentru ca să...

Însă realmente mă aflu în postura celui cu împăratul gol în faţă. Sau, în cazul lui N.S, ori al altora ca el, haina suveranului este departe de calitatea atît de lăudată...

Problema apare că albul este indicat drept negru de mulţi-mulţi semeni.
Cam toţi - o excepţie sau două fiind dificil de pus la socoteală... Atît numerit, dar şi ca un posibil efect al atitudinii lor nemernice...



Mă uit pe coperta patra a cărţii şi citesc rîndurile îngrijitorului lucrării, Ioan Pintea.


Scrie acolo destul de clar, că părintele Nicolae nu exagera, că toate le măsura cum grano salis.
Te duci în interiorul volumul, de pildă la materialul "Agonia Europei" (de la titlu puteam să jur ce voi găsi!...). Şi ce credeţi că exprimă dulce iubitul monah, fala creştinătăţii, a  Maramu-ului şi nu numai?
Ia-uite:

"Ramolitul ăla de general, nenorocotul ăla de Eisenhower.../.../ Gery Forster Hales /.../ alt imbecil, alt nătîng, alt nerod, alt netot..."
Nu ştiu cît de imbecil era al doilea, cert este că mai are defectul de a nu apărea la căutări de Google. Nu vrea el! Prin Vikipedia însă, dacă te uiţi la cabinet Eisenhower (adică preşedintele SUA între 1953 şi 1960) descoperi pe John Foster Dulles. Cel cu aeroportul de azi. Domnul Pintea nu le are însă cu asemenea subtilităţi, cînd transcrie casetele audio. Cel mult le înlocuieşte caracterul verbal cu niscaiva limbă de lemn, cum am simţit la alte materiale.
Că veni vorba de Dwight Eisenhower, i-am citit memoriile de război, Crusade in Europe. Rar am întîlnit - în scrise, căci terenul pe care umblu e limitat - aşa fericit amestec de delicateţe, diplomaţie, putere de muncă! Răsfoiţi şi dvs. volumul (1975)!


Am uitat să adaug, dacă cineva nu ştie, că Ike Eisenhower a fost comandantul forţelor aliate (SUA, Marea Britanie ş.a.) în ultimul război.





Legat de restul observaţiiior personale din pomenita lucrare, mă vad să ies în prealabil niţel în decor...




II


Abordasem de curînd o problemă personală. A celui No Men's Land, a textelor subsemnatului dintre lumi, pentru care eventualul cititorul s/ar putea întîmpla să nu fie interesat. Că domeniul îi e prea departe ori pentru că îi umblă neplăcut la echilibrul interior.
În acelaşi timp, aş adăuga de azi categoriei (lista rămîne deschisă) cîrnaţii mai lungi şi plictisitori, dar poate utili. De exemplu, eu cred că se merită o analiză a scriselor lui Steinhardt şi din alt unghi. Mai puţin căzut pe spate (între-adevăr, am un vocabular destul de redus, nu am găsit în fugă ceva mai expresiv, mai finuţ decît acest căzut-pe-spate).
În paralel, cum ziceam, recunoscînd şi poate chiar relevînd calităţi noi ale textului steihardtian. Cred că aici e o chestie de aritmetică. Dacă nu te-a pălit admiraţiunea, ai toate şansele să găseşti alte lucruri interesante, căci, nu?, Nu am în tîmpnit om de la care să nu am de învăţat / să nu am ceva de remarcat.

Cu toatele, aceste No One Land le voi colecta însă într-un volum. Vorba e mare - bineînţeles că iniţial e vorba de un banal fişier de computer, asupra căruia e de avut grijă să nu fie şters ori să se abată asupră-i o omenească dorinţă de distrugere, în previzibile vremuri (sper trecătoare) de lipsă a sensului în jur - mă refer la autor, alţii putînd să-şi gestioneze mai fericit o pală a existenţei ce nu lipseşte altminteri nimănui...




II


M-am lăudat la un moment dat de ceva Caragiale. Că încerc să merg spre el, că încerc să-i fiu egal.
Da, este o îndrăzneală ciudată, chit că, la bani mărunţi, e plină lumea de îndemnuri să visăm nemaipomenit, inclusiv cei mai leneşuţi.
Cred că am destule notaţii interesate.

Paradoxal nu mă jenez grozav (dincolo de sentiment de vinovăţie că mă dau la alţii mari, tocmai eu carele...) de ce aştern pe aici pe monitorul computerului.
Sînt lucruri interesante.
Repet, mi se pare aiurea ca să nu se spună şi nişte chestii săritoare în ochi despre unii oameni ori situaţii.
După cum subsemnatul oferă nu o dată unghiuri noi de abordare, respectiv explicaii nu tocmai idioate.

Rămîn însă nişte probleme.



III


Mă conving pe zi ce trece că, dincolo de spusele dragei mele psihanalize... Stai! De fapt ea o spune clar, însă cine s-o ia în seamă, îmbătat de ideea că-şi vavedea eliminate sîcîietoarele probleme?...
Ea zice (sper să nu abordez şi eu stilul cîrciumă., pe care îl condamn la alţii!...): Nu ţi le elimin, te învăţ doar să le suporţi.

În context, durerile sentientului de vinovăţie e posibil să rămînă. Crunte, în suflet. Iar vocea vreunui matur să sălăşuiască de capui şi tiranică anii ce-mi rămîn.

Ce reproşează acel SV?
Băiat bun, el preia spusele altora... Acolo, în ograda SV, nu există derepturid e autor, el foloseşte fără jenă orice, doar de-o pune / menţine în organismul, personalitatea pe care le parazitează.
Una din vorbele folosite şi la care ne crispăm oricît ne-am lăuda că putem drege lucruri este că acţionăm într-un fel moralmente reprobabil deoarece sîntem frustraţi.

Adicătele, eu, chircit de inferioritate cît şi de invidia pe reuşiţi (ăstora societatea le sare în cîrcă, nici gînd să-i asculte, cu atît mai puţin să-i înţeleagă, să le ofere vreo cheie a bolii care îi rupe) mă dau la bravul Steinhardt.

Prima dată, Paznicul cel rău (atenţie, moştenitor al unuia dintre părinţi - vorba lui Fliorin Ştefănescu: Să înnebunească omu' ! ) te ia cu chestia asta. Că eşti prost şi între altele nu vezi nici cît de departe eşti de cel pasămite atacat.

Dacă treci de faza asta, care cuprinde inclusiv imposibilitatea să-l convingi pe Sinistrul Profesor că poţi să ai şi dreptate, urmează faza altor descurajări.
Un sport este al găsirii de nod în papură în fairmaţiile tale.
O virgulă, colo-şa. O scăpare.
Pedeapsa e cruntă. Greu să te ridici - şi de cîte ori nu m-a trăznit leuca asta (mă dau şi eu deştept: expresia am văzut-o la Cehov, parcă în Kaştanka) în viaţă!

Lista Fazelor nu s-a încheiat.
Vime acea cu: Ha! O să schimbi mata lumea cu astea! Stai liniştit, fură plini secolii de îndrăzneţi mai breji ca tine; vezi vreo schimbare? Lumea e tot cu resorturile ei... Hai, să-ţi fac hatîrul de a te cita... Este tot cu beţia ei de a evita durerile (la o adică ea şi munceşte, nu stă ca mata la frecat menta...), eventual cu micile şmecherii de care pomeneşti, cu micile încercări de a îndepărta ori descuraja pesimişti, demolatori, antihrişti ca tine...


Ce-i de făcut...?



IV

Mai e ceva.
Ăi pe care îi critic eu reuşesc - să admitem, iar dacă nu izbutesc n-au chef să-i trec eu strada, preferă calea lor - stau totuşi într-un cocoon care îi fereşte de destule probeme interioare.
Ori subsemnatul e plin de incomodităţi interioare (faptul că mai există şi alţii la ce ar ţine de cald)... Şi nu vrea să apeleze la căile prin care mulţi-mulţi îşi scot din negru, din insuportabil viaţa.

Ce-i de făcut?

Avui un clinci cu doamna.
De unde a plecat?
Astmul se dovedi în iarna asta mai incomod ca niciodată, ce-i drept şi pe fondul lipsei de bani de a umbla la nişte dentale ce alimentează o sinuzită.
Aiasta din urmă întreţinînd o stare virală ce poluează una doua cu infecţie zonele de mai jos, fizic, din preajma plămînului.

Am mirosit că la bază stau şi probleme psihice.
Aşa numite somatizări.
Prin cărţi scrie de furie. carele cînd nu iese păstoreşte urgent de-o depresie.
Deşi orgoliu-mi suferi, am apelat la medicamente pentru a reduce depresia (deseori nu ştii din prima că-i eşti sclav!)
A ţinut!

Mica problemă fu că - pe de o parte - veni primăvară, cînd beteageala astmului o lasă mai moale. Deci, aritmetic, e de intervenit mai puţin asupra depresiei. Chit că ea rămîne, amăreala ei subzistă - dar nu mai poate pune umărul de una singură la hîrîiala taaare imncomodă a astmului.
Totodată. parcă e de încercat de rezolvat depresia şi altfel... Ori de suportat ei, fără a fugi (dacă se poate...).


Eee, cînd te f... în voie Tanti Depresia deseori nu ai chef de trecut pe hîrtie ale lui Steinhardt ori ale ălora ca el.
Pentru că, în sine, D. punctează momentul în care eşti înfrînt. În care Paznicul Rău e mai tare.



V



Încerc totuşi să duc tărăşenia mai departe.
Aşa, inutilă, şi prin efort - în faţa Paznicului, resecptiv a ideii de inutilitate finală.



Încheiere

Nu ştiu cît e la mijloc frustrare.
Am însă o sensibilitate, o oftică mare-mare (aşa s-a nimerit să-mi fie pusă în cont...) pe cei care încearcă să te dusă - bien sus, în folosul lor.

Mă uit la tot felul de şmecheri cu sutană sau fără. Care se folosesc înclusiv de trăsătura în piatră - a unuia ca mine - de a respecta bătrînii, vîrstnicii.

Este un nonsens să intri vreodată în dialog cu aceştia.
El are Instrucţiunile de funcţionare şi nu are cum ieşi din ele.





Înţeleg că le face bine...
E mişto cînd, precum un Steinhardt, ai siguranţa oferită de credinţa creştină / în Dumnezeu, iar în paralel îţi descarci şi filonul opus, al fierii, al agresivităţii. Plus acela că ce deştept eşti, alăturat celui că te afli sub pulpana protectoare a lui Mare şi Puternic la puterea infinit, care e Dumnezeu.
CĂCI DE-AIA S-AU DUS EL, CEL CA EL PE ACEL DRUM. Este o iluzie c-ar păşi, c-ar fiinţa pe-Acolo din alte motive. NU, acesta el, al vieţuirii în siguranţă. Vieţuirea însemnînd inclusiv satisfacerea agresivităţii cît şi a sentimentului că eşti (cel mai) deosebit.

(Eu - Ordean - vieţuiesc, deci sînt străbătut de aceleaşi porniri, să nu se creadă că-s altfel...)

Nu am cum să văd acestea şi, cînd Zînele rele amintite mă scapă niţel din gheare, să nu afirm ce văd, ce simt.



Mă înfurie (sentiment necreştinesc, bineînţeles, sau de neadmis la necreştini - te sparii ce congniţii se vîntură prin interiorul nostr!) totodată crunt că tipii ăştia nuadmit în veci să ia în seamă mica observaţie: cum se face că taman la voi a poposit Dumnezeu, că voi şi-ai voştri văd Adevărul, realitatea, Drumul bun, iar alţii nu?
Ce simplu e să să fi picat taman la tine Soluţia! Că Dumnezeu e acolo şi te protejează, inclusiv în micile răutăţi (citiţi mai atenţi textele şmecherilor ăstora, chiar dacă nu se va schimba nimic, ba vă vor zgudui învelişul protector, acela bazat pe poveşti plăcute).



No, hai să mergem...




PS

Clinciul cu doamna, de care aminteam.
Ne tratamentul înseamnă şi o agresivitate maiu mare din parte-mi, deocamdată la stadiul de explozii (inclusiv sub forma tăcerii conjugale a subsemnatului).
Am irosit după o vreme că neluatul tratamentului conduce la a-i contesta monopolul agresivităţii în mariaj.
Cum, da ce-ţi, ce vă face bre, acolo?
E interesant că un posesor al A. într-o familie nu e obligatoriu să ţipe ori să puie mîna pe retevei. Ba, în situaţii d-astea, cînd femeia ar fi cu cel monopol, durităţile vădite are trezi scurt vehemenţa perechii.
Or totul are loc mai discret, dar folosindu-se din plin cele interioare cu care perechea supusă a venit în cuplu.

E poveste amplă.
Fără îndoială îi va veni rîndul la expus aici, ca principiu de funcţionare.



PS 2
 Titlul cu Lăpuşneanu etc. nu e legat de proştii cei mulţi, ci de oamenii care nu se înghesuie să-şi lepede cocoonul protector.
Nu se înghesuie inclusiv pentru că nu au idee de el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu