miercuri, 4 aprilie 2012

[UMAN, ISTORIE] Dumitru Popescu-Dumnezeu



Intro


Cine nu auzise, cine nu a auzit de Dumitru Popescu, zis şi Dumnezeu, cel aflat în preajma lui Ceauşescu pînă în ultima zi a regimului comunist?

Altminteri nu mi-am propus să-l lecturez, mulţumit de percepţia pe care  mi-o formaseră materialele altora.

S-a întîmplat să locuim însă în acelaşi cartier, din jurul pieţei Iancului, şi să-l văd pe stradă de cîteva ori. Ca tip sensibil ce sînt (simt că am plasat din compasiunea pentru tata, cînd va fi ajuns spre neputinţe), dincolo de consideraţiile cu Sic transit..., m-am deschis fără să ştiu la ceva interes pentru fostul mare boss ideologic al PCR.
Între altele am reţinut, cînd timpul mi-a scos în cale, că a scris relativ de curînd o carte autobiografică - Am fost și eu cioplitor de himere.
Ca atare am cules iute din raful bibiliotecii un volumaş - altul decît cel amintit mai sus - semnat de D. Popescu.



I

În ultima jumătate de oră am dat un search pe Google, legat de personajul nostru. Între altele, am dat în Jurnalul peste o poză care îl infăţişează destul de fiară.
Alţii subliniază aroganţa lui.

În linii mari, asemenea observaţii nu îmi tulbură mult impresia anterioară, decurgînd din lectura lui "Cronos autodevorîndu-se".

Mi s-a părut un tip cît de dotat intelectualiceşte pentru anii de început ai comunismului de la noi.
Legat de cariera următoare, nu am cum să nu plec de la intuiţia că ceva i-a scîrţîit se pare în familie... Nu pomeneşte mult de părinţi, în schimb o face despre alţii. Bineînţeles nici despre ... Dumnezeu.
Are şi o privire aparte, în juneţe....

... destul de nesigură, decurgînd - zic eu - dintr-o fragilitate la un nivel adînc.
În lipsa "sorilor" (plural de la Soare) , omul este liniştit, silitor, dar amoral.

Eu, cel puţin, nu văd în asta o crimă.
Lansîndu-mă aici într-o foarte riscantă mişcare, a confecţionării de definţii, simt că moralii sînt tipi care au în baza a ce să respecte percepte mai mult sau ami puţin în contradicţie cu sufletul lor. Adică cineva cel puţin le confecţionează, le mimează - dacă nu chiar le oferă - mari avantaje în urma respectării Moralei. Este vorba de părinţi ori de substituţi ai acestora.
Popescu (ulterior Dumnezeu) nu pare să fi trecut printr-o asemenea fază.
Ca atare, se consioderă îndreptăţit să ia de la viaţa ce-i prinde bine.

Pfuuuu! Cît de reprobabile sînt - potrivit Societăţii - să nu-i respecţi nişte percepte iluzorii, respectiv să iei din viaţă, chiar paşnic,justificat, cu preţul muncii, ceea ce îţi prinde bine!

Mica problemă pentru personajul nostru, în acest drum., era vădita lipsă de agresivitate. Este înalt,  dar în banca lui. Ca atare, pare să fi apucat drumul conştiinciozităţii, căreia îi alătură mintoşenia, deloc de neglijat prin 1950.
Aşa ceva nu ar fi reprezentat mult, pe atunci, în lipsa unei permanente campanii de captatio benevolentiae. Cel puţin în perioada de început, mie nu-mi pare ca P.-D. să fi căzut în excese, mă refer în a declama cu patos ori a mîngîia excesiv dosuri. Era de ajuns că proletarii ajunşi mai sus pe scara partidului vedeau sîrguinţa unui tip atît spălat, cît şi înalt, ca fizic. Popescu, am sentimentul, era un trofeu (chit că neprins pe perete) interesant.

Neagresiv realmente fiind, cred că nu trezea iritări inconştiente celor cu care venea în contact.
Va mai fi fost, cel la puţin la lumea mai destupată (exista şi aşa ceva, nu puteai construi doar cu stahanovişti!) şi tendinţa de a proteja aşa flori rare.

Cred că Ceauşescu l-a ales datorită contrastului dintre persoana proprie şi viitorul său ideolog. Condeierul "Contemporanului" prindea bine în calitate de trofeu, dar şi pentru că Niculae se putea minuna, cerceta infantil în voie un personaj care avea ce-i lipsea lui. Cel în cauză lăsîndu-se realmente fără crispări explorat la asemenea curiozităţi.

Am sentimentul că Popescu a urcat în schema tocmai pentru că nu a ţinut făţiş la aşa ceva.
Bineînţeles, un individ cu genul său de frustrări se simţea tot mai bine suind în ierarhie, însă în sine pare să-i fi fost blocată glanda aspiraţiei sociale. Voia dar locul unde să se simtă bine, protejat de relele mediului.

Bineînţeles că ulterior îşi va confecţiona motivaţii, despre egalitatea oamenilor şamd - dar mi-i greu să le iau în serios. Ar fi doar de cercetat dacă aceste justificări se clădesc inconştient sau ba. Cred că e în cea mai mare inconştient şi trădează mai degrabă opticile sale din vremea primei tinereţi.
Cînd, în căutarea vreunui loc călduţ (nu tocmai jos...) unde să se simtă în siguranţă, se va fi izbit de neşansa unui pedigree social.

Părerea mea.




Repet, se pot căuta oricînd şi din cele rele, infamante, cum văd că produc destui pe net, cînd vorbesc de Popescu-Dumnezeu.  Ce-i drept, mulţi bat cîmpii, dacă e să citez dar doi autori pretinzînd a cunoaşte modul cum a luat naştere porecla personajului nostru.
Ori fostul Cepeexist arată clar că botezul a avut loc cît se poate de benign şi cu cel puţin 15 ani înainte de a-i intra în graţiile înalte ale lui Ceauşescu, în 1971.




II

Cu precizarea că nu-i obligatoriu să ne corespundă gusturile, redau mai jos descrierea pe care P.-D. i-o face lui Ion Iliescu.
Eu am găsit aceste rînduri cel puţin interesante.





... pe care exuberanţa ulterioară a primei tinereţi (vezi de pildă cînd corectează ziarul, pe copertă)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu