miercuri, 23 mai 2012

[CARAGIALE] Cîrcotaşi (I)



I



Există o caznă mare a minţii.
Decurgînd din caracterul binar al inconştientului, care vede lucrurile ori în alb, ori în negru. Nuanţa este - crede subsemantul  - o chestie de educaţie. Ori de cap repetat în capul de sus. 

Cu greu poţi aprecia pe cineva, apoi să vină viaţa şi să-ţi solicite intrarea în buchet a unui amănunt mai puţin glorios. Majoritatea ne înfuriem la aşa perspectivă. Nuanţa ar necesita nu doar muncă de acceptare în granitul funcţionării nostre mentale, dar ar risca serios şi să-l fisureze.
Există şi calea inversă, ca denigratorul să primească - pur informaţional, livresc ori pe calea vreunei rezonanţe interioare - vreun amănunt pozitiv. Să zicem, Satrapul a avut grijă de tatăl tău, cîndva şi undeva.... Şocul este la fel de mare.




Am sentimentul că şi mulţi oameni mari sînt afectaţi de aşa macaz, chiar modificarea de rută nu e neapărat la 180 sau măcar 90 de grade.





Uf, cum vin ideile...!
Şi încurcă expunerea.
De-aia, deseori, textele de pe acest blog sînt destul de dezlînate.


Pornisem mental azi noapte cu necesitatea unui post despre articolul caragiale "Nimic fără Dumnezeu".
Dimineaţă, s-a ivit cunoaşterii personale un post al lui Vladimir Tismănneanu. Care a născut şi divagaţia de deasupra.
Acum mintea fuge la altceva, chit că util...
Dar fug de tentaţie şi aştern abia la PeSeuri ţîşnita.




[

E loc pe lumea asta, mă laud singur, şi pentru stil ca al subsemantului.
Inclusiv pentru că-i destul de egocentrist.
Există o nişă, ca să mă exprim tehnic, şi pe cîmpul ideilor.

Mică grotă care poate primi şi cîrcotăşelile de frustrat minor. Ale mele. Dar peste care e foarte posibil să sară alţii. Asta şi pentru că - aritmetică! - ei nu sînt cîrcotaşi, deci nu privesc lucrurile din toate unghiurile.
Iar cînd îs cîrcotaşi deseori îs prea negri în cerul gurii.

Laudă-mă gură...
                             ]




Spun cele de imediat mai sus şi privind scrisele lui Vladimir Tismăneanu legate de un nou volum semnat Gabriel Liiceanu.
 

Poate nu cunosc eu (previzibil!) toate paletele relaţiilor umane, poate e normal chiar la nivelul unor asemenea condeieri. Poate nu le putem avea pe toate...


"Salut aparitia unui volum nascut din iubire si admiratie, acele doua stari, ori daca vreti pasiuni, pe care Gabriel, consonant cu Cioran, le-a explorat si le-a ilustrat el insusi in chip incandescent, deci exemplar. Public aici un fragment din contributia mea la aceasta atat de binevenita carte, editata de Catalin Cioaba si Bogdan Minca, intitulata, cum nu se poate mai potrivit, Liber amicorum."

... Subsemnatul e un instinctiv.  
I. fiind chestia aia care de fapt judecă bine, dar are încă în adînc argumentele.


Nu spun aici că joaca de vorbe aduce a cor Ceauşescu. Sau Carol II - care fuse de fapt mentorul secretarului general.
Evit să afirm şi că aplauzele entuziaste nu dau totuşi bine în cazul unui roman care îţi conţin şi propriile contribuţii.
Dar am sentimentul că nu e a bine cu propriul drum - intelectual, uman - dacă te pretezi la aşa joc.
Poate fi semm că ai terminat benzina şi altfel nu poţi avansa (inclusiv în proprii ochi).



Mda, e mică distanţa către fondul primar al cîrcotaşilor de prin forumuri... Oleacă de studiu, de minte, iar apoi hrana aplauzelor. Cînd însă ultimele se răresc (doamne fereşte să dispară de tot), cred că ne aflăm tare aproape de umorile comentatorilor de rînd...



Cred că putinţa de a rezista unor asemenea tentaţii conduce şi la putinţa de a nu judeca peste zece ani (ci mai bine, evident) cum o faci azi...





Zăbovesc pe textul dlui Tismăneanu.

Putini sunt intelectualli romani care sa provoace, in egala masura cu Gabriel Liiceanu, admiratia si ostilitatea, pretuirea si adversitatea, elogii si diatribe. Lucrul este in fond firesc: cand practici, precum Gabriel, sinceritatea desavarsita in discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, malitioase, filistine.

Nu pot să nu punctez aici, făcînd o nouă de acum penibilă (pentru blogger) trimitere în amontele postului...
Judecată în alb şi negru.
Autorul nu are în calcul şi niscaiva observatori de centru.



Nu ma refer aici doar la pegra, la subterana fetida (despre acesti indivizi nu are sens sa vorbim), ci chiar si la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc quasi-fanatizate (negativ) cand vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Plesu ori de H.-R. Patapievici. Se uita cat a cladit Gabriel in plan pedagogic, cati tineri ii sunt discipoli, se uita de miile de oameni care au fost, sunt si vor fi adevaratii beneficiari ai marelui proiect altruist al lui Gabriel Liiceanu care se numeste editura Humanitas. In anii in care cei mai multi preferau sa vegeteze intr-un climal al uitarii crimelor dictaturii comuniste, Humanitas a lansat colectia „Procesul comunismului” in care au aparut carti clasice ale literaturii anti-totalitare. 

E interesantă identificarea (doar) a quasi-fanatizanţilor negativi, fără ca apreciatorul să realizeze existenţa spiţei opuse, din care face chiar dînsul parte!
După cum lipsa semnului algebric minus sau chiar alăturarea s.a. plus nu conferă - în faţa observatorului neutru cel puţin - o poziţie mult mai luminoasă, mai înţeleaptă...

Că aprecierile ulterioare, în paragraf, sînt totuşi jenante (ori dorim să ne ascultăm numai între noi, căci despre adversari nu are sens să vorbim, iar o zonă de mijloc nu există?), e una.  Dar teamp mi-i, doi, că formulele cu pricina, tare din topor, anunţă ori neinteligenţă, ori neaderenţă reală la oamenii sau valorile lăudate.

Nu am cum să nu remarc, întru vorbă lungă ce sînt, că dl Tismăneanu - amator probabil şi el de mediu septic precum dnii Liiceanu şi Pleşu (parcă şi HR Patapievici pare genul... - dar, la o adică, cine naiba acceptă o dispută neconvenabilă??) - pare să se convingă pe sine, eventual comilitoni cu acelaşi unghi de vedere, nicidecum alţi oameni.



Restul postului dlui Tismăneanu nu iese din tiparele amintite.

Fără îndoială, este jenant că un om de rînd trage de urechi producţia unui cărturar de asemenea anvergură, dar acele paragrafe sînt, totuşi, ...jenante.
Şi-mi nasc mare dor de a cerceta dincolo de aparenţe.
Barim, pentru a cita doar una, afirmaţia  "prin toti porii fiintei sale, in Gabriel respira oroarea in raport cu monstruozitatea crimelor totalitare, cu universul concentrationar reprezentat de Gulag si de Auschwitz. Din decembrie 1989 si pana astazi, Gabriel Liiceanu s-a opus categoric turpitudinii amorale a nomenklaturii renascute, a stigmatizat fara reticente nesimtirea netarmurita a lichelelor si a lacheilor"  ţipă după un aşa gen de abordare.


Oare cum e construit în interior un om care ţine să se exprime astfel?
Cum, ziceţi dumneavoastră să nu ridic sabia?... Căci se vor găsi alţii care să scotocească în magazia de lcururi pe care nu voi a se afla în Lume?
Asta e.

În loc de încheiere (a acestui episod - următorul priveşte un articol din 1900 al lui IL Caragiale)


 
N-am aplecat pînă acum urechea la afirmaţiile adversarilor a ceea ce aş numi fugar tabăra / spiritul GDS (este ceea ce îmi vine mai iute în minte)... Nu doar datorită tonului - care altminteri spune multe asupra obiectivităţii... -, cît tipului de argumente, gen au monopolizat- ... , pe care îl găsesc neserios.
Dar zău că am să fiu mai atent., fie şi din stalul omului de rînd, la evoluţia acestora.


Altminteri nu văd de ce nu aş lua în comtinuare lucruri bune de la dînşii, sînt convins că-şi vor regala în continuare cititorii.




Post scriptum.
Gabriel Liiceanu.

Sesizam la oamenii Bisericii, la religioşi cît de cît echilibraţi, că se feresc s-ajungă faţă în faţă, mai ales în public, cu tipi de opinie contrară, ba uneori şi niţel diferită.
Ei pot lucra doar în faţa identicilor, dar şi aceia  de factură aparte, a aplaudacilor (sînt slab la sinonime...), mediu care le permite să apară drept preoţi de succes la amvon. Căci ei prelungesc inclusiv în acea situaţie menirea oricărei prelegeri religioase, aceea de a convinge şi de a mîna pe drumul indicat de Iisus, Mahomed (sper să nu mă vîneze onorabilii săi adepţi!) şi toţi ceilalţi.

Observ (abia acum)  că ieşirile domnilor Pleşu şi Liiceanu ţin de aceeaşi regie, de aceleaşi necesităţi.

 
Iar motivul nu poate fi îndrăznesc să spun, decît neputinţa nu doar de a argumenta public, dar şi de a medita la turaţie cît de cît normală. Am sentimentul că zgomotul prea apropiat al lumii disturbă grozav asemenea piscuri umane. 

Mă miră un pic, în acelaşi context, faptul că dl Pleşu - cel puţin - nu realizează excesul unor discuţii cu un comiliton prea apropiat ca optică. Deja aduce cu a ne peria unul pe altul. Or unui campion al bunului simţ n-ar trebui să-i scape acest amănunt, conducîndu-l măcar la o alternanţă a tipului de interlocutori...

 
PS 2

Mă gîndesc dacă o cercetare aparte nu ar merita şi alţi - nu puţini - autori ...
Ştiu că Liiceanu e terfelit în fel şi chip de adversari... Eu, dac-ar fi să atentez inevitabil la o parte din statuia sa, m-aş întreba ce e în spatele măştii.
Părintele "Humanitas" transmite de la kilometri stăpînire de sine - de unde inevitabil curiozitatea de a vedea ce e cu acel Sine. Acela stăpînit, de fapt ascuns.

În ce priveşte vreun eseu "Despre ură", lăudat sau ba, parcă l-aş privi şi pe el din ultimul unghi de vedere, cartea de vizită fizionomică a dlui Liiceanu avînd totuşi un anumit mesaj...
Că veni vorba, am răsfoit pe vremuri nişte pagini adresate propriului fiu şi optica noastră asupra genului de rezonanţă cu progenitura se pare că diferă...
 
Mi-i o părere şi atît ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu