joi, 24 mai 2012

[CARAGIALE] Cîrcotaşi (II)



La start.
Ca de obicei.


Cunoaşteţi / suportaţi stilul.
Autorul vorbeşte de ale lui, de sine, sare de la una la alta...

La bani mărunţi de ce nu a fi aşa ceva un stil, deloc de aruncat?
Inclusiv din categoria a transforma aşa-zisele defecte în atuuri.

Apropo de a vorbi de sine.
oare dacă ar auca să o facă, pomenind de ce îi doare ori pe unde rătăcesc cu sufletu, vreun Victor R. (şase litere) ar mai fi atît de chitit?
Ori băieţii cu foc pe nări din rubricile de comentarii (oare cum or fi arătat, s-or fi comportat înaintaşii lor, în diferite epoci? Nu cred că acea constelaţie interioară a luat anii aceştia naştere... Cum se comporta un aşa exemplar în Poiana lui Iocan? Ori în localul din Incognito - Eugen Barbu - unde Ciripoi, Teică şi şefu' consumau bunătăţi şi puneau ţara la cale?)


În acelaşi timp, răsfoiam azi în metrou cartea Agresivitatea pasivă.


Hotărît lucru, mă încadrez în persoanele cu ala dotare.
Care se descarcă de neputinţele direct agresive pe căi precum purecarea operei ălor care fac ceva, efectiv.
Urîtă specie, într-adevăr.

Dar dacă tot ne fu repartizată cocoaşa asta (i)morală, să ne ducem totuşi povara şi să continuăm, prin promisele vorbe despre doi oameni care mă umbresc cu imensa lor umbră.




I


Alexandru Paleologu şi Ion Luca Caragiale.
Da, marele Caragiale.

Despre cei doi am aflat de pe blogul lui Răzvan Codrescu, scenă interesantă, ca orice loc de unde vrei să î*-*/*nveţi cu dinadins ceva.


Mărturisesc a nu fi răsfoit volumul "Nimic fără Dumnezeu", îngrijit de R. Codrescu:

“Am adunat între copertele acestui volum zece texte mai puţin cunoscute din publicistica lui I. L. Caragiale (sursele fiind indicate la sfîrşitul fiecăruia dintre ele). Avînd aceeaşi temă – ce transpare chiar din titlul unuia dintre cele mai importante articole antologate aici, «Noi şi Biserica» […] –, textele au fost aşezate în ordine cronologică (de la 1896 pînă la 1911); le precede un al unsprezecelea text, unde problema religioasă nu este tratată ca atare, dar unde este schiţat cadrul mai larg în care aceasta se înscrie (critica societăţii contemporane, raportată la reperele tradiţiei): este vorba de introducerea generală (datînd din 1899) a seriei de «Notiţe critice» din Universul lui Luigi Cazzavillan. […]

Am lăsat un citat poate mai mare, dar care mulţumeşte eventualii curioşi, ba chiar poate incita cititorii blogului de faţă la apropierea de lucrare - nu am nici o problemă ştiind că se vor naşte mai mulţi sau mai puţini simpatizanţi ei.

Cel puţin din unghiul meu de vedere, din start am ceva reţineri şi  - implicit - mă uit spre buzunare. Prudenţa porneşte de la mica avalanşă de vorbe mari din introducerea lui Răzvan Codrescu:

Acum 15 ani, pe vremea cînd am funcţionat ca redactor-şef la Editura Anastasia (director fiind d-l Teodor Baconsky), am îngrijit un mic volum cu texte alese din publicistica lui Caragiale, intitulat Nimic fără Dumnezeu (articole & notiţe critice), la foarte inspirata iniţiativă a maestrului Sorin Dumitrescu (preşedintele Fundaţiei Anastasia, mult mai active în acei ani) şi cu o memorabilă prefaţă a regretatului cărturar Alexandru Paleologu (1919-2005).

Nu spun că  RC mi se pare un condeier de luat în seamă, mai ales în lumina unei vorbe ce mă atrage mult: Nu am întîlnit om de la care să nu am ce învăţa.
Dar vorbe mari, cît şi un partizanat lesne de sesizat îmi cuplează aproape instantaneu un departament, al decodării dincolod e aparenţe.
Probabil deformare amatoricească decurgînd din atracţia-mi către psihologie.

Care e partizanatul cu pricina (dincolo de plăcerea pentru, pardon, limbi)?
Păi este încercarea, includ aici şi pe Alexandru Paleologu, de a-l trage pe Caragiale între sprijinitorii Bisericii, ai credinţei şamd.



II
Paranteză amplă, de fapt

Fără îndoială nu am cel mai elegant condei, iar cult nici pe atît, dar sper că ideile nu-mi vor fi catalogate chiar cele mai idioate.
Dacă stau să mă gîndesc, cel mai mare atuu mi-e îndrăzneala de a duce discuţiile, observaţiile pe terenul minat unde oamenii respectuoşi, patrioţi, creştini, la locul lor nu intră.
DE CE NU INTRĂ?
Eeeee, pentru că li-i în sînge, de mititei (sînt convins că ochii, vorbele părinţilor transmiteau din plin eventuala sentinţă) că intratul pe acel teren egal moarte în chinuri.
Inclusiv a gîndi, nu neapărat a face.
Dacă-l puneţi să-şi imagineze vreo scenă pedofilă (nu acea cu măgădăi de 17 anişori dornici să-l stoarcă de bani pe fraierul robit unei compulsii pentru care ar putea beneficia, teoretic barim, şi de înţelegere). Ştiţi de ce nu va reuşi c una, cu două?
Păi pentru că în spatele acelei neputinţe de a imagina momentul cu pricina stă vreo bătaie soră cu moartea primită - pe alte motive - în familia proprie, la vremea copilăriei.


Mă uitam dimineaă, la metrou Gara de Nord, la un afiş, care punea în gardă că pozele serafice ale unor corespondenţi de pe net pot ascunde pedofili... Bineînţeles graşi şi soioşi.
E, întreaba asta tanti Societatea nu s-ar obosi a căuta vinovaţi ori surse ale situaţiei şi prin alte părţi. N-o să pună la gînd părinţii că-s reci cu copilul, iar acesta e vulnerabil la vorbele frumoase. Tanti cu pricina nici nu o să bată toba - că n-ar mai avea muşterii la acea isntituţie - că după n ani de mariaj lucrurile se răcesc aproape normal între parteneri, cu efecte care de care maid ezagreabile lor şi apropiaţilor.
Societatea nu va spune nici că cam aş e Viaţa, apar şi rele, insuportabile, ucigaşe.
Nu, Ea găseşte vinovatul unde îi prinde dînsei bine.
Pedofiluuuu..!
Trec peste faptul că acele afişe or avea efect cum au cele cu "Drogul distrugeeee".

Cum, mă întrebaţi dacă am copii?
Am.
Dacă ăi doi mari trecură de 30 de ani, mezinul Radu are 11-12. Dar nu-l văd să se entuziasmeze de vreun cîntec de sirenă precum cele pomenite în distinsul afiş.


Aici zău că-i o provocare interesantă.
De ce ne ferim să privim penisul altcuiva?

Îmi amintesc o citită recentă, protrivit căreia sexul mamei rămîne marele secret, pentru copil evident!).
La o adică, întreaga poveste ştiinţifică a Complexului lui Oedip/Electra de la o chestie de genul ăsta pleacă...


Mda, din faimoasa categorie a lui Tito cu satîrul însîngerat în mînă, pe mari afişe în Bucureştiul anilor 50...
Cum salivează copii de 12-13 ani (întrebaţi-mă pe mine, am memorie...) la vederea unor reprezentări cu doamne bine, asta nu se discută.
1) Nu dă bine să afle lumea de rînd aste chestii, reale, juste în sine...
2) Eşti nebun la cap! (ţine loc de argumentaţie, de răspuns la problemă).


De parcă e o chestie legată de penis, şi nu de o lipsă ceva mai adînc  - nu discutăm aici ce şi cum, cu atît mai puţin nu invit să ne punem în locul respectivului - , care va face ca pedofilul să fie mînat în continuare spre cele nesfinte...


Mai cu scaun la cap, altul.



III
Din nou la cestiune

Despre care pot spune că-i, articolul, un bun la toate
În funcţie de orientarea cititorului, poate satisface creştinul, apoi inteligentul mai rar pe la biserică, poate şi ateul.

Puteţi privi în amînunt textul la linkul de mai sus.
Voi reproduce doar unele citate. De pildă:

Cinicul Caragiale”. Nu avea nimic sfînt. Şi-a bătut joc de toate idealurile noastre. A denigrat poporul român. Nu a respectat sentimentele noastre cele mai sacre...
.... 
Miorlăiala sentimentală, idilismul sămănătorist, estetica ciobănaşului naţional şi morala popească nu aveau curs la el.
Nu era dus la biserică. Nici tămîia, nici prescurile nu făceau parte din recuzita lui. Era ceea ce francezii de pe vremea lui La Bruyère numeau un esprit fort. Un spirit “tare”, care nu crede în minuni, nici în amăgirile consolatoare ale unui Rai insipid, nici în ameninţările naiv spăimoase ale unui Iad în care cazane pline cu smoală clocotindă sînt pregătite pe veci pentru păcătoşi (fie Iadul acela imaginat chiar de un Dante sau de un Hieronymus Bosch). Un bărbat cu capul pe umeri, imun la orice forme de “misticism”, ba dimpotrivă, discreditîndu-le prin forţa rîsului."


 Să te tot iubească rrrromâni verzi, dar şi fraţii lor apropiaţi plus foarte cucernici, convinşi că drumul spre Dumnezeu nu se există decît pe la biserică. 

"Cu toate acestea, pe mine unul rîsul lui Caragiale m-a reconfortat întotdeauna, liniştindu-mă, împăcîndu-mă – dacă nu cu lumea, în tot cazul cu Creaţiunea. Vreau să spun: cu lumea lui Dumnezeu. Şi mai vreau să spun ceva: anume că lumea lui Caragiale este, în fond, tot lumea lui Dumnezeu. E cea mai bună dintre lumi, numai s-o contempli îndelung şi fără idei prefabricate. Cu gînd limpede şi începător."

 Ce-i drept, sub soarele ăsta, orice asociaţie - mentală, se înţelege - este posibilă. Poţi lega rîsul lui Caragiale de orice, inclusiv de sălaşul divin, în a cărui antecameră poţi plasa fără tresărire vreo doamnă spărgînd ţîri pe marginea biroului Sfîntului Petru. Este drept că scena îi demnă mai degrabă de ateul Jaroslav Hasek.
Mai sesizez caracterul de passepartout al vorbei fără idei prefabricate. În baza ei, pot invita şi eu un credncios să-l lase pe Nen'su cel de Sus, căci pînă acum l-a onorat doar în baza unor clişee moştenite.


Apoi, la vale:

"Caragiale nu-şi detestă personajele. Atîta numai: le dilată caracterul rizibil pînă la extrem. Nu pentru a reforma moravurile. Nu pentru “a ne scăpa” de Caţavenci, Farfurizi, Brînzoveneşti e tutti quanti. Nu. Ci ca să ne facă mai inteligenţi."

Să reţinem. Inteligenţi. Deşi proprietatea termenului este atît de lunecoasă, inclusiv cu dicţionarul exlicativ în mînă.

"Aşa, de pildă, a fost nevoie de a denunţa impietatea, această agresiune nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva civilizaţiei, pe care Dumnezeu o doreşte, dar o doreşte făurită şi păstrată de oameni. Atunci a scris pentru a înfiera profanarea locului unde fusese pristolul Bisericii Sărindar şi urma să se ridice un monument al lui Matei Basarab. A scris pentru a înfiera impietatea săvîrşită prosteşte prin dărmarea Bisericii Vărzaru din Tîrgovişte. A mai scris lucruri de bun-simţ, mai potrivit zis de bună simţire şi de cuviinţă, cu privire la dezmăţul lumii, la zgomotul barbarizant al modernităţii, la împuţinarea simţului civic."


Păi.
Al. Paleologu explică abisalitatea lui Caragiale:

"Orice mare inteligenţă, să zicem bunăoară Goethe, Tolstoi, Balzac, Eminescu sau cine mai vreţi (Shakespeare, ca să stopăm lista), aşadar orice mare inteligenţă, sau mai bine zis orice minte genială, are darul de a revela, fie prin metafore inspirate, fie prin descrieri uluitor de perspicace, prin intuiţii mai directe sau mai învăluite, esenţele lumii şi vieţii (căci aceasta e arta, iar nu altceva). Dar mai există un tip de inteligenţă, pe care aş numi-o radicală, care merge abrupt, scurt-circuitant, direct la rădăcina fenomenelor. Inteligenţă radicală, adică geniu abisal; exemple: Dostoievski, Caragiale."

(Geniu la pătrat adică, mai cu moţ decît ale altor numiţi în citat...) 


După biata-mi opinie, de Ordean pierdut în spaţiu, abisal eşti cînd ieşi din clişee. Abia atunci pierzi acoperişul de deasupra capului. Clişeu este şi a lua de-a gata şablonul pentru care nu mersul inalienabil al lumii este reperul, ci cum ni s-a zis ori avem noi senzaţia că trebuie să fie lumea. Între altele, dorinţa noastră vizînd comoditatea aceluiaşi.
Dacă cei de la Tîrgovişte (numai atei nu, la 1900, bănui) purcedau la dărîmare de biserică, or fi avut ei o socoteală. Mai ales c-aş paria de ridicarea altora noi acolo, în epocă, la care nu s-a revoltat niciun abisal că - în acel ritm - n-o să mai fie loc în urbe de atari construcţii.

După oponia mea, o minte inteligentă nu se aferează contra dezmăţului lumii, a zgomotului barbarizant al modernităţii (la 1900! Nici gînd de imaginare a ceea ce va fi peste 100 de ani!) şamd.
Nu mai vorbesc de vaietele că s-a împuţinat simţul civic, de parcă - să dau un exemplu - la 1845 un bădiţa Vasile din Humuleşti era luat cu arcanul la oaste din prea mult spirit civic al acelui intelectual sătesc...
De fapt, în spatele unui asemenea tip de griji este o angoasă a bătrîneţii, temătoare de acum în faţa posibielor agresiuni, pe care ajunge să le vadă într-o pretinsă scădere a ordinii în societate, dar şi a zgomotului.


Textul lui Caragiale Noi şi Biserica este unul dintre cele fundamentale pentru exacta înţelegere a întregii sale viziuni asupra societăţii. Acest text face parte din ceea ce numim “opere minore” ale unui mare autor. Opera capitală a lui Caragiale, opera geniului său comic, a naturii abisale a acestei creaţii de comic monumental, trebuie percepută, pentru a nu fi luată drept altceva decît este, prin avertismentul din Noi şi Biserica. Altfel riscăm să o plasăm într-o filiaţie cu totul improprie: existenţialism, nihilism, ateism sau mai ştiu eu ce, cum s-a încercat nu de puţine ori, din pofta de aşa-zisă “modernitate”.


Bon.
Să mă iertaţi, vom vedea şi articolul în cauză - însă declar c-alde Conu Alecu m-a pierdut de client, în ce-i priveşte barim înţelepciunea. Aveam eu dubii de multişor, cam de cînd l-am văzut jucîndu-se cam des cu vorba imbecil (despre alţii...). Acum văd că grabnic şi la a vorbi de prostia unor semeni, ceea ce nu se face, cîtă vreme eşti cu adevărat conştient de limitele proprii. 
Asta dacă ai fost  vreodată interesat de acel sport realmente... abisal.


Ce-i drept, Paleologu senior scapă de complexe pe alţii. De pildă blogerii care nu-şi recitesc rîndurile după dactilografierea lor dintr-o suflare. Ori se tem că sar prea lesne de la una la alta.

VA URMA

PS

După paragraful reprodus mai sus, cu gîndul începător", urmează în textul lui Al. Paleologu un altul.

"Eu mai ştiu un scriitor, tot unul mare, care “simţea enorm şi vedea monstruos”. Şi care, de asemenea, stăpînea arta paroxismului (a stăpîni arta paroxismului nu înseamnă a fi paroxistic, ci înseamnă a fi, pur şi simplu, un mare artist). E vorba de Dostoievski. Mulţi au văzut în Dostoievski un dezaxat, un delirant, un fel de energumen. Contrariul e adevărat. Era un artist foarte sigur şi echilibrat (dar echilibrînd mize cu încărcătură enormă, de unde şi extrema lui tensiune intelectuală). De mai multe ori am făcut o analiză paralelă a procedeelor dostoievskiene şi caragialiene, care sînt foarte asemănătoare. (À propos de lipsa compasiunii la Caragiale, amintesc cunoscutul episod din Grand Hôtel “Victoria Română”, cu acea prostituată brutalizată de clientul abuziv, om al poliţiei, cu totul în spiritul Însemnărilor din subterană. În aceeaşi ordine, alt episod: brutalizarea fetiţei care încercase să fure un covrig, în nuvela În vreme de război. Aş mai adăuga mila şi tandreţea autorului, foarte subtil şi difuz exprimate, mai bine zis învăluite, pentru Miţa Baston, “republicana”, şi pentru Catindat, în D-ale carnavalului. Aceste cazuri sînt necesarmente rare şi reduse strict la proporţiile admisibile fără incongruenţă într-o operă funciar şi implacabil comică – mai cu seamă în ultimul exemplu.)
Nu repet acum ceea ce am mai spus altădată cu privire la similitudinea opticii şi procedeelor literare ale lui Caragiale cu cele dostoievskiene. Această similitudine e lesne de perceput de către un cititor non-captiv în reţeaua de platitudini critice general acceptată (les idées reçues, cum ar fi zis Flaubert). Ceea ce aş vrea să subliniez foarte stăruitor este că, dincolo de evidenta deosebire (poate mai mult “evidentă” decît profundă) dintre personalităţile celor doi scriitori, tipul lor de inteligenţă era acelaşi. Desigur, orice mare inteligenţă, să zicem bunăoară Goethe, Tolstoi, Balzac, Eminescu sau cine mai vreţi (Shakespeare, ca să stopăm lista), aşadar orice mare inteligenţă, sau mai bine zis orice minte genială, are darul de a revela, fie prin metafore inspirate, fie prin descrieri uluitor de perspicace, prin intuiţii mai directe sau mai învăluite, esenţele lumii şi vieţii (căci aceasta e arta, iar nu altceva). Dar mai există un tip de inteligenţă, pe care aş numi-o radicală, care merge abrupt, scurt-circuitant, direct la rădăcina fenomenelor. Inteligenţă radicală, adică geniu abisal; exemple: Dostoievski, Caragiale."

Dincolo de o mea culpa  întru lipsă a cultivării, am sentimentul că alde condeierul bate niţel cîmpii, chit că recuzita pare forte, de la nume mari la figuri de stil care de care mai dezarmante.
Trăiesc cu impresia că dac subsemnatul nu scrie cărţi întrucît îşi face excesiv demulte scrupule asupra calităţii lor, Al. Paleologu se află niţel la extrema opusă, divaghează larg  datorită unei încrederi în sine desăvîrşite.
Inconştient, totodată pare să cunoscă bine arta panglicilor.

Voi privi mai atent în viitor scrisele sale.

Nu ştiu cînd este scris textul său despre Caragiale. Dar, după ce am zăbovit un pic pe el, îmi fuge mintea la o imagine cu comentariu Caţavencu, să fie 1993-95. Doi septuagenari, unul din ei fiind Paleologu. Oamenii de la acida revistă, dincolo de mici excese, văd totuşi binişor lucrurile... Or ei îl plasau atunci pe AP în categoria senecţilor cu probleme la închisul şliţului.
Se va zice că-s rău, dar cred că arta de a te retrage la vreme este şi ea importantă - nu doar jongleria cu Montaigne... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu