joi, 24 mai 2012

[CARAGIALE] Cîrcotaşi (III)



În episodul precedent, Alex. Paleologu mi-a ridicat la fileu vorbele inteligenţă şi abisalitate.

Alex. Paleologu în dreapta, probabil în 1991-92. În poză, . Coposu, Gh. Ceauşescu, Simina Mezincescu,
Ion Diaconescu - v PS
images.mitrasites.com


Aş mai pomeni aici că mie mi se pare de nepus semnul inteligenţei ori al bunului simţ şi a fi credincios. Ştiţi de ce? Pentru că prin definiţie a crede în Dumnezeu, barim cel cu religie clară, înseamnă să negi ori barim să te faci bine că plouă asupr altor religii, asupra faptului că pe lumea asta miliarde de inşi sînt şi ei convinşi . Şi/sau ignorînd şi ei .

Ia în ce priveşte abisalitatea, după opinia mea asta înseamnă să nu fugi de ideea, de privitul spre, de existenţa inevitabil în preajmă a abisului.
Pe care între altele ţi-l generează (barim iniţial, la dezertare) lipsa unui Dumnezeu.
Vrei abis? Na abis!


Vom merge acum  – în fine  – la articolul lui Caragiale "Nimic fără Dumnezeu".


Mărturisesc din start că am dubii asupra semnăturii.
Omul-brici care este Caragiale cade acolo în nişte clişee, grase de tot chiar.

Pot accepta că omul, inclusiv mintea lui, e făcut din bucăţi. Dintre care fiecare să se producă livresc, fără jene mari.


Cortina!

Pe de o parte se produce tupeul lui Ordean.
Care, s-o recunosc, recurge la asemenea mărturisiri pentru a expulza din conştient vreo iritare a auditoriului (nu explic ce şi cum), pentru a-l face pe acelaşi Măria Sa Cititorul blogului  mai permeabil la ideile subversive.
Al dracului d. Costică!...


I. L. CARAGIALE


Biserica Bucur la 1900
faptesicredinta.blogspot.com
Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică.
Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor.
Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători.
Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liber-cugetători!
Dar să nu exagerăm!
Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar s-asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.
De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi, spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam prea tare.
O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.
Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.
Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aici, în fuga condeiului, câteva observaţiuni, pe cari le fac demult.


Pînă aici, editorialistul şi-a plasat scrisele sub semnul umorului care l-a făcut cunoscut, faimos, generaţiilor contemporane sie, cît şi celor ulterioare.
De aici Caragiale schimbă brusc registrul.
Fără să existe fie şi măcar un parţial (adică la jumătate de bucată de articol, cea de mai sus) apel la neexagerare.

În acelaşi timp, descoperim un Caragiale departe chiar şi de caracterizarea pe care i-o clădeşte (v. postul personal precedent) Alex. Paleologu.
ILC realmente se ia în serios, ba şi într-un mod total neaşteptat, inclusiv pentru cei care suportă duşul rece şi necomic al bucăţilor sale necomice, a la O făclie de paşte, Cănuţă om sucit etc.


"...Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a surda, nemaiaflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci – ce se-ntâmplă în altă parte?"
Pentru aşa afirmaţii, sănătos era să existe nişte repere. Dacă acestea ţin însă doar de  memoria autorului, mi-i teamă că nu-s de luat în serios.
Aici, o inteligenţă medie ar fi avut idee că aşa lamentări există cam de cînd lumea, fiind legate mai degrabă de avansarea în vîrstă, spre A treia, şi mai puţin de vreo slăbire a sentimentului religios. De altfel, sînt convins că dacă purecăm presa vremii, păi acolo, în locuri editoriale unde pică bine, iute vom găsi afirmaţii cu ce s-a dezvoltat credinţa, bineînţeles existînd declarat sau ba şi un tip sau tipi, isntituţii care au făcut posibilă aşa lucru minunat.
Altminteri sînt de apreciat figurile de stil: "o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci"
Totodată, cred că nea Iancu (de-o fi realmente el, şi nu altul ori un Caragiale la mare pană de bani) cere prea mult - chestie ce iar nu ţine de inteligenţă -  de la semenii săi. Să mi-l arate şi mie, fie şi de Dincolo, pe acela care pricepe cu adevărat glasul şi chemarea clopotelor Chestie pe care o simţi eventual doar cînd te duce viaţa la nişte margini ale ei, de unde-i simţibil, vizibil,... Abisul.

Catedrala Sfîntul Iosif, tablou de Constantrin Nirca
tablouri-de-vis.ro
"...Ia să vedem.
Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminecă dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi-strămoşi..."
Aici editorialistul repetă cerinţa de mare cu sarea, pentru bipezi altminteri descrişi inclusiv în Biblie drept stup de păcate, dar trece foarte uşor peste regula de trei simplă: Noi nu sîntem nemţi.
(Aici e şi norocul preoţilor noştri...)
Restul descrierilor din lăcaşuri mai vestice e gargară - nu găsesc altă expresie. or fi vorbe dorit şi poate reuşit mişcătoare, dar nu au legătură cu realitatea.
Trec peste faptul că, privind lucrurile din acele biserici mai de aproape, ai descoperi destule lumeşti şi pe acolo.
Dacă exerciţiul de imaginaţie în acest sens nu funcţionează, lectura filelor istorice, fie şi la o sută de ani distanţă, poate scădea din entuziasmul pentru găina curţii vecine.

"Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grijă; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.
Sunt între ei bravii şi cuminţii germani, francezii cei subţiri la minte şi nobilii italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei, şi îndrăzneţii unguri, şi neînduplecaţii evrei.
Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş.
Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea Atoţiitorului.
Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele."
Pe lîngă observaţiile personale de mai sus, aici aş adăuga inducerea în eroare – insidioasă, dar forte, căci apelează la vorbe de suflet (ceea ce nu-i egal cu relaitatea, repet!) – , cum că posomoreala cuiva e semn de lipsă a lui Dumnezeu, de parcă n-ar fi plină lumea şi de credincioşi indispuşi, după cum îi împinge raportul egal între durere şi bucurie al existenţei fiecărei fiinţe omeneşti.....

"Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?
Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme, nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?"


(Sublinierile în textul reprodus îmi aparţin.)
Se spunea despre Caragiale că era expert în ale cuvîntului. În gramatică şi altele.
Or, nu am cum să nu văd aici că nişte indivizi nu-l văd pe Cel de Sus, care se arată tuturor... Dacă tot cădem în vorbe mari, e interesant cum nişte nimicuri, nişte fire de nisp la scara divină îşi pot tăia accesul accesul la protecţia divină (aşa se spune în textul reprodus despre cei ajunşi la biserică, nu?).
Trec peste faptul că dacă unui amărît nu i-o mai arde de Dumnezeu, nu L-o mai simţi, păi o fi fost dat el, mujicul, suficent cu capul de pereţi. Iar o răspundere în treaba asta neplăcută o aparţine şi Gestionarului văzutelor şi nevăzutelor, căci dé, nu mişcă fir de iarbă fără ştirea şi voinţa Lui...


"Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul.
Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închine-se Asia – bătrână înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică, Europa! Închine-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă!
Noi – nu ne închinăm.
Închine-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!"


Bancuri.
În sensul că un jongleur al vorbelor atacă nişte oameni cu porţi totuşi nesigure la suflet, cărora durerii lor atît le mai lipseşte, plantarea vinovăţiei că s-au pus rău (credeţi că acolo există nuanţe, altele decît cele favorabile păpuşarilor?)


"Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!"
Iar e sport parşiv, apelînd la telurice, cu sentimentul de vinovăţie.
"Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen."
Cum ziceam, avantajaţi de existenţa tiparului la vreun 1830-50, vom descoperi şi acolo văitători că nu mai e credinţă şamd. La oa dică, trăgînd istoria mai în vechime,  de ce a existat o isterie privind apropierea anului 1000? Ghici pastilele din epocă.
Iertat să fiu că trag expunerea spre neacademic cu vorbe precum cele de mai sus, dar teamă mi-i că articlerul de acum un veac nici nu merită cnsideraţie pentru slove mai alese...
Trec peste faptul, minor, numit cui prodest?. În sensul, dacă s-a zbătut cu acest material,  autorul şi alţi îngrijaţi de prăbuşirea sprituală a neamului, s-a îndreptat ceva? Dat-a năvală poporul, la un 1920, către lăcaşele de cult? Întăritu-s-a uluitor în graniţele măreţului stat naţional, cît să facă faţă ulterior Antihristului de 45 de ani?
Poate însă cer şi eu, al lui Ordean şi voitor locuitor în cazan (cu smoală!), acum prea mult...
Noi suntem oameni moderni.
Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al  altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am raspuns; nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?
Dumnezeu ştie!

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată.
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului:
“Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine!
Eşti fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu”.

(Apărut în Universul din 7 ianuarie 1900,în seria “Notiţe critice”, semnat: Caragiale)
* Titlu editorial (cf. I. L. Caragiale, Opere, ed. Zarifopol-Cioculescu, vol. IV: Notiţe critice şi versuri, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 1-5).



Sînt de discutat eventual şi altele. De pildă aducerea drept argument a unor cărţi, afirmaţii, întîmplări – fără să-ţi de aprin cap că celălalt nu-i obligatoriu să creadă în ele. Ăsta da bun simţ, să crezi că adevărul e numai la tine. Iar asta doar din egoismul (altminteri poate de înţeles, nu-i uşor sub Soare...) de a te simţi tu bine.

Dar ajunge un ciocan la un car cu oale.
PS
Lumea noastră se joacă, inevitabil, cu vorbele.
De bon ton nu este să critici (mă refer la lumea bună - ce-mi veni să mă refer la ea vă spun imediat)... Asta, acrirea spre celălalt, se face eventual pe şest.
Avem pastilele din Biblie, din codul moral, dar în practică teamă mi-i c-ajung la vorbele hulite de Caragiale, în finalul articolului de mai sus. Cele cu fiara.
Dacă nu te porţi în gaşcă cf. regulilor, e de rău. Poate doar şeful mai face o glumă spre acid...
Ce mai, ştiutele de cînd lumea. Spunea o caricatură de Matty, poate nu nouă ca esenţă: "O să-ţi spun un secret: a aflat toată lumea de..."

M-am nimerit - căutînd de fapt poze pentru acest post - pe un articol despre Al. Paleologu din cutare revistă ce observă cultura.
Ia uitaţi:
"... Obligaţia etică a unor oameni care, prin firea lucrurilor, au avut norocul să nu traverseze experienţe crîncene precum Marino, Paleologu, Doinaş, Caraion ş.a. este să nu acuze fără nuanţe, transformînd victima în ţap ispăşitor şi uitînd cu totul de vinovăţia infinit mai mare a călăului. Doar că există încă la noi un prost obicei al împroşcării cu noroi (era să folosesc un substantiv mai tare), care pe unii îi excită. 
Ei bine, în acest context, Tudorel Urian este un apolinic, un om al echilibrului. El nu ezită să compare, de pildă, două „soluţii de supravieţuire“ total diferite: cea a lui Nicolae Steinhardt şi cea a lui Al. Paleologu...."
Ăsta da, echilibru!
Păi echilibru este mai degrabă cînd sufli măcar o vorbuliţă (realmente) negativă despre personajul tău, nu învîrtituri gen:
"În timp ce primul a refuzat categoric orice formă de colaborare cu oficialităţile, în timp ce a riscat şi a pătimit, ascunzînd adevăruri evidente, doar pentru a-şi menaja prietenii, autorul de mai tîrziu al Spiritului practic „şi-a recunoscut greşelile în gura mare, s-a căit în faţa anchetatorilor, s-a lăsat reeducat, a semnat «pactul cu diavolul», a făcut apologia marxismului printre colegii de suferinţă, înfruntînd privirile lor scîrbite sau doar ironice şi chiar a scris două articole pentru revista Glasul patriei în care [...] i-a făcut zob pe Emil Cioran şi Mihai Villara“. Nimic mai adevărat, dar care ar trebui să fie atitudinea noastră, astăzi, faţă de asemenea fapte, oricum mărturisite din proprie iniţiativă, nu „deconspirate“ de cine ştie ce jurnalistă? Avem dreptul de a acuza lipsa eroismului? Ce anume ne-ar legitima? Urian alege o metodă diplomatică: el doar pune cap la cap două soluţii diferite, două caractere diferite şi conchide fără a forţa lucrurile..."
(De ce am părerea că există - şi aici, după articolul lui Al. Paleologu din postul precedent - probleme de scurgere nefericită a argumentaţiei... Am sentimentul că un articol favorabil şi vizînd inevitabil partizanii celui lăudat poate aluneca mai lesne decît unul critic în ne-cap-şi-coadă...)
Şi aici ajung eu la o mărturisire.
Furia-mi total nesocială faţă de scrise sau gesturi (deşi, faţă de mii de late siteuri româneşti cu opinii...) mi se trage probabil din copilărie.
Cînd mi-era lăudat vreun om, dar pînă şi infantul vedea că cela-i departe de a fi sfînt.
Totodată, e foarte posibil ca laudele, vorba de bine să-mi fi lipsit, din partea părinţilor...
Da., dragă, dar nu e frmos să vărbeti urît de părinţi...
Daaa?
Păi te-au crescut, s-au chinuit şamd. Uiţi cîte lucururi bune...
Se poate. Dar un minim bien-etre (na, că mă paleologizez, dacă nu eram deja!) mă obligă să revăd cu ochii maturului indiferent experienţele de atunci. Inclusiv bunele unui părinte pe care îl denigra celălalt.


Ordean şi ale lui...




PS, decurgînd de a prima fotografie.
Ador promisiunile vîrstnicilor - în putere sau ba - că vor lăsa puterea tinerilor. Văzui vorba şi într-o recentă lectură prin zise Coposu. Şi-a ales însă drept locotenent un docil cogener, căruia i-a şi rămas postul după decesul Conducătorului. Lider ţărănist, se înţelege!
Bineînţeles Coposu era campion al bunului simţ, al cuvîntului respectat şamd.

Şi aici, inclusiv la susţinători, este - dincolo de "Periindu-te pe tine, lustruindu-se pe el" - dorinţa unui cocoon mai mult sau mai pţin consistent care s ajute în traversarea deşertului numit Viaţă.

Cum, văz lucrurile prea în negru?


PS
Stau şi mă întreb - dacă tot decreta-tu-ne-a Biblia drept muritori şi, impicit, drept la glezna cea prăfuită a Domnului - dacă pureci mai tare din Mituri, ce rămîne?
Doar acuze că tu nu faci zero lei pre lîngă?
Asta ca să uiţi de vorbele tale iniţiale...


PS2
Am scris o vreme în dreapta şi stînga, în ale publicaţiilor literare: "Fraţilor, ete (uite) ce meditat-am io...."
Mi-a răspuns tata.
El fiind dincolo, egal nimeni - barim pă registrul ăsta..

Păi, scumpilor, uite o fvorbă dă neam porst.
Carele v-o mai căuta, arătaţi-l cu deştul.

Donc. Şi pă franţuzeşte.
EU DOAR VOI SCRIE.
AICI.

Cu tot riscul de paranoie.



Cred căpot fi Caragiale.
Dar al vremii lui.
Şi fără tutun.
Gloria nu o împart cu nimeni.


Kakaia glorie?
Există aşa ceva fără a fi falsă pe pămînt?



Tot înainte.
Fără semn exclamare.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu