luni, 14 mai 2012

[ÎN SPATELE VORBELOR MARI] "Nu ai nimic sfînt!"



După ce am isprăvit de redactat postul despre poezia lui N. Iorga "Brad bătrîn", am găsit-o reprodusă şi pe un site de munte.



Ca tot nestăpînitul, am reprodus acolo rîndurile în chestiune ale subsemnatului. După un timp, am citit - în pomenitul loc - şi comentariile prealabile ale altora.

Unul sună aşa:

"Din pacate ce-i care taie cu cruzime,visuri,idealuri.drumul sortii sau copaci, nu au timp si nici dorinta de a-si sacrifica, macar cateva din clipele lor pentru a citi aceste versuri lor dedicate...le citim tot noi cei ce sangeram lacrimi peste adancile rani ce ei le lasa in urma... "


Răspunsul Omului Rău:

Ştiu că doare să strici cuiva iluzia, chit că aceasta din urmă nu ar avea vreo treabă cu realitatea...

Păi.
Ce ideal am eu dacă apucă să mi-l strice una-două cineva? Cît de amărît trebuie să fie acel vis, de mi-l strică cineva, cînd îi vine respectivului pe chelie?

Totodată, eu pe unde umblu cînd respectivul îmi paradeşte mie idealul? Adicătele, nu mi-l apăr, nu mă uit un pic la gesturile aceluia, dacă merită cu adevărat să mă tem de ele, de vreo pretinsă ameninţare din partea lor?

Iar de mi-l distruge, care e problema? Îmi aleg altul, dacă realitatea e mai tare ca mine la un moment dat. Eu acum, în mai 2012, nu prea pot merge la munte. Să plîng, să găsesc vinovaţi?

Citatul mi se pare din categoria mioritismelor, în care ne dăm victime, dar dorim să ne arătăm şi poeţi, plus subtili în ale suferinţei.
Paradoxal, cel căruia i se face una-două praf  idealul, la orice adiere umană de vînt, ajunge să trateze despre el în scris şi poetic. În loc să şi-l creeze şi grijească, divaghează pe marnea lui. Interesant.



M-am uitat un pic şi la pasajul propus / reprodus din Scrisoarea I:

Arată aşa:

"Vor cata vietii tale...
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale
Astea toate te apropie de dansii. Nu lumina
Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant,
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult ii vor atrage, decat tot ce ai gandit."

Şi aici e de discutat.
Chit că rîndurile-s ale Divinului Mihai, iar 99,9% dintre compatrioţi cască gura fără minim discernămînt la ele. 



E...
Mizeriile în chestiune sînt ale matale (ale mele) 'au ba?

Dacă-s ale noastre, păi să nu le dăm sub preş. Dacă nu ne aparţin, ne doare în cot - corect?
Apoi.
Mi se pare mie ori demersul caută a reţine sub reflectoare doar  "lumina ce-n lume ai revărsat-o"? Dacă da, să fiu iertat, dar e prezentare trunchiată a realităţii. Care nu văd de ce ar fi mai brează, chit că-i înfăşurată în lumină, decît sportul vizării doar al defectelor.

În acelaşi timp, după o regulă nu tocmai fair de care aminteam curînd, cînd recurgi la pastile gen suflet chinuit, se prea poate a fi cazul să-ţi veghezi buzunarele. Căci opinentul, în lipsă de argumente, merge pe ale inimii, doar-doar o rezona cu durerile tale, dar punîndu-şi-le în slujba lui!
 


ÎN LOC DE FINAL.
Cu majuscule, cele de mai sus.


Simt că o voce bună, în lipsă de argumente şi eventual epuizînd toată sistema de ocolit esenţa unui diferend de opinii, îmi spune aici: "Dom"ne, dumneata (chiar) nu ai nimic sfînt!?"


Interesant...
Deduc de aici că sfînt constituie poeziile (la figurat), poveştile cele tare frumoase, dar fără bază în realitate. Pe care trebuie pentru ca să le iei de bune în principal doar pentru că poartă eticheta: sfînt / sfîntă.
Şi sub faldurile cărei firme se mişcă unduios dar cu ţintă fermă enteresul cuiva.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu