luni, 21 mai 2012

[INTERBELIC] Paralelă cu.


Încheiam un recent post cu:

"Alergăm după reflectoare, ca să ne astupăm vreo oroare interioară. Dacă nu operăm însă sinistrele modificări interioare, gloria socială este precum băutul de apă la setea din vis.
Plus că ne dovedim mai vulnerabili ca altădată, căci dacă cineva ne trage întîmplător de mînecă spre insuficienţele personale, sărim în sus ia adevăr poate mai mult ca altădată, cînd zice-se eram doar oameni de rînd..."

De ce simt că ideea poate fi aplicat la Interbelicul românesc.

Pe care destui compatrioţi îl laudă azi.

Iar la vremea Lui a dus cu capul în norii irealităţii destulă lume destupată.


www.hotnews.ro



I


Pregăteam de curînd o expunere despre Alpinismul românesc interbelic şi Mişcarea legionară. Se pare că nu va mai fi, acea savantă conferinţă, dar de un post pe un site montan tot gestez.
Şi mi-am pus problema, inclusiv ca un insuficient citit, a amorului intelectualilor români din epocă pentru extremisme.

Mi-am spus la un moment că e o treabă ce mă depăşeşte. În sensul că mi-ar fi poate uşor - ca unul ce posedă experienţa fie şi livrescă a deceniilor ulterioare - să condamn.


În paralel, Lucian Boia scrie, undeva:

"Pe de o parte, este o generaţie eliberată de complexe intelectuale şi culturale. Este singura generaţie care a depăşit complexele prezente în cultura românească timp de un secol şi mai bine, odată cu începuturile modernizării. Societatea românească a trebuit inevitabil să imite modelul occidental. Atunci, în mod obiectiv, românii s-au aflat într-o situaţie de inferioritate, de dependenţă faţă de cultura occidentală. În bună măsură au fost imitatori. Nici nu puteau să nu fie. Or, acum, în anii ‘30, deja cultura română ajunsese la maturitate şi tinerii se simt în aceeaşi măsură foarte români şi foarte europeni. Se simt eliberaţi de complexe culturale şi perfect încadraţi în civilizaţia modernă. Nu se mai simt în postura de ‘învăţăcei’, ci egali cu oricine..." (v. şi PS1)


Vorbeam de mirările personale privind acele înregimentări ideologice.
Îmi persistau zilele trecute deja unele posibile obiecţii.
Chiar nu simţi că nenea Hitler (nu am idei preconcepute asupra lui!) e niţel dus Cu pluta. C-o mişca el wagnerian, eroic mase, dar că aşa drum nu poate sfîrşi bine? Că alde cheia succesului are în ea, a la Războiul lumilor, şi germenele distrugerii, ale eşecului ulterior?


E normală ieşirea unui Eliade, chiar şi pricepînd epoca plus vîrsta?


 



“Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe… Din toate astea nu aleg decît declaraţia lui – în sfîrşit leală – că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu – cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma… / Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele pe Traian Bratu, aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori… comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă. / S-ar putea să recitesc cîndva aceste rînduri şi să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut decît să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Şi poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniştite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea şi să-l văd roşind de ruşine. / Să nu uit, de asemeni, explicaţia pentru care el aderă cu atîta inimă la Gardă: / – Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual. / Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale!” (vezi Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 115; însemnări de marţi, 2 martie 1937).
Pasajul este reprodus din seria "Naţionalism cu îndulcitori", de  Laszlo Alexandru


În context, vezi şi PS3.




Foarte de curînd, am priceput că nu subsemnatul este cel excesiv de subiectiv. Mai exact, îmi scapă pe moment sursa, am citit despre vorbele lui Nicolae Malaxa. Care nu-l vedea pe Hitler cîştigînd războiul, cîtă vreme Statele Unite posedau o putere industrială de vreo cinci ori mai mare decît a Germaniei.
Bineînţeles că era loc de discutat, în ajunul declarării războiului, dacă Washingtonul ar fi intrat în luptă pe la 1940, teoretic fără să-i fie afectate direct interesele. Căci pe atunci circula în acea vastă ţară teoria neintervenţionismului, a Ce treabă avem noi, americanii, cu Ioropa?.
Or, SUA deovedise încă din 1917 că dincolo de grija opiniei publice proprii existau minţi inevitabil anticipative, asupra pericolelor pe termen mediu şi lung la adresa naţiei...



II

Reluînd în preajma argumentaţiei subsemnatului scrisele reproduse la începutul postului, poate nu mă mai miră dacă lumea bună a epocii pierdea legătura cu realitatea.
Realitatea fiind, între altele, fragilitatea statului român, a raportului dintre diriguitori şi conduşi.

Una-două se declara stare de asediu. În neştiinţa-mi nu cunosc exact titulatura momentelor cu oricina, nici durata lor exactă. Ştiu doar că Averescu - în guvernarea de la cumpăna deceniilor doi şiu trei - purcede la una, apoi obrazele delicate ale liberalilor îmbrăţişează iar aspra măsură, sub Duca, ba o şi prelungesc, sub Tătărăscu.
Îmi vine în context în minte zisa lui Armand Călinescu, despre armata ce împrăştia cu patul puştii (şi) manifestaţia şomerilor din Ploieşti, în februarie 1933.

În acelaşi timp, violenţa excesivă - dar şi venalitatea structurală - a poliţiei, a organelor de profil o regăsesc subliniată şi în alte scrieri (nu ale lui M. Roller).
De pildă (extras din Nicolae Chivulescu, "Armand Călinescu - om de stat şi conducător de ţară", ed. Lucman), în prima parte a deceniului patru chiar:



 
Paralel, prinţesa Elena, mama lui Mihai I, notează uimită:

(Reproduc şi cîteva necesare pagini anterioare).


descopera.ro








Extrase din:




Bineînţeles că nu-i suficient să priveşti evenimentele dintr-un singur unghi, foarte utile fiind în context şi rîndurile lui C. Argetoianu - de pildă despre arghirofilia regalei doamne....




III


... Inevitabil, la acest stadiu ajungi - fie şi ca mintos de rînd - ce naiba păzeau cei din jurul lui Carol II. Sprijinitori şi nu numai.

Iar de aici ţîşnesc două idei.
Că nimeni nu e perfect.
Şi că, observînd asta, sănătos îi să conştientizăm că propriului inconştient atîta îi trebuie, ca să se declare el cel mai breaz.

[
Nu mă jenez să pomenesc ultimele, trăgînd discuţia spre personal şi poate subiectiv.
E plină istoria noastră de oameni (poate era inveitabil, voi reveni!) care nu s-au împiedicat de atare profanism. Norocul lor să Societatea umană secretă lăudători, ca elemente de nelipsit funcţionării sale. Fără ele s-ar cădea într-un anumit tip de realitate, dizolvant, generator de primitivitate acută, iar asta nu e bine...
                                                                                              ]

Pe un Armand Călinescu îl mîna în luptă interesul personal. După opinia mea, de tip frustrări sufleteşti personale. Era mic de statură, urît, plus că păţise beleaua cu ochiul, ascuns după un monoclu negru (motiv pentru care legionarii, dar şi regalul stăpîn nu-l scoteau din "Chiorul").




Bineînţeles sănătos este să nu luăm în serios vorbele mari ale Slugii carliste numărul unu - nu o spun cu răutate, relamente altă metaforă mai exactă nu am găsit!
Omul se dă faţă de subalternii Ministerului de Interne drept şampion al dreptăţii şi corectitudinii...


... dar în paralel nu suflă o vorbă (ca să nu spun că sprijină din plin şi conştient...) despre atribuirile în Camarilă a contractelor mănoase.
Armand Călinescu vorbeşte de moralitate, dar nu găseşte nimic ciudat în concubinajul Stăpînului cu Elena Lupescu. Nu vede nimic aiurea nici în escapadele după femei uşoare, pe străzi bucureştene ale monarhului, ba - pentru liniştea statului probabil:

" 5 decembrie 1932: “Siguranţa îmi aduce informaţii că Regele iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei şi ia femei de cea mai joasă speţă“. Pe 17 decembrie 1932 altă însemnare: “Puiu Iancovescu îmi spune că într-o noapte era pe Sărindar, când Regele, care trecea cu automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de stradă”


Totodată, este greu de crezut că nu avea ştiinţă de situaţia relatată mai jos, din timpul ministeriatului la Interne din 1931-32 al lui Constantin Argetoianu - dar pe care G. Marinescu e foarte posibil să-l fi perpetuat şi sub Armand Călinescu:

“Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o şedinţămai scurtă sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”. (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Memorii, vol IX, p. 77)

(v. PS3)


De acestea nu se jenează nici un nume considerat de mai toţi, ieri şi azi, la locul lui, Grigore Gafencu. Care nu ţine cîtuşi de puţin să iasă din sferele puterii la vremea dictaturii regale din 1938-40. Probabil în interesul ţării.

foaienationala.ro
Agerpres, via www.evz.ro
  
Al bravei cariere.




IV





Dincolo de constatarea personală că un teatru (formă elegantă a expresiei a mînca c...) mai mult sau mai puţin conştient şi de mai toţi acceptat nu are cum să lipsească din societate.

Doar aparent - îndrăznesc să cred - sar cu naraţiunea foarte departe.
Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu decurge din acela al lui Carol II.


De mirare poate ar trebui să ne fie – avînd în vedere predecesorii "democraţi" (şi idealizaţi azi) – excesele aparatului represiv comunist.
CăcI:

"Am aflat azi-dimineaţă cu oroare cele săvîrşite azi-noapte: masacrarea, fără judecată (a nu se uita legalitatea cu care se fălea A. Călinescu, în 1938, n. M.O.) a asasinilor lui Călinescu, chiar pe locul unde săvîrşiseră atentatul. Şi am mai aflat că cadavrele lor însîngerate urmau să rămînă expuse acolo, pînă la ora 4 după-amiază... M-am urcat în automobil şi m-am dus să văd. Mărginit prin frînghii întinse şi păzit de un triplu şir de soldaţi, locul execuţiei era asaltat de lume de tot soiul venită să vadă ca şi mine. Priveliştea era îngrozitoare: pe caldarîm zăceau 9 cadavre (ieri se vorbise numai de 6 arestări...) în poziţia în care căzuseră; toţi cei ucişi erau cu feţele umflate şi pline de sînge, unii lîngă alţii, unii peste alţii – era o mocirlă de sînge, de vînătăi, de păr închegat, de veştminte maculate şi zdrenţuite. Unul din cadavre avea încă mîinile legate la spate. Toţi tineri, în floarea vîrstei. Toţi fuseseră ucişi cu revolverul, loviţi în cap cu gloanţe după ce fuseseră loviţi şi jumătate ucişi cu bîte şi alte instrumente de tortură... Unul avea un enorm cucui în frunte. 
Pe deasupra locului se întinsese ca la bîlci o enormă bandă albă cu următoarea inscripţie: „Aceasta va fi de aci înainte soarta asasinilor trădători de ţară!"
Sadicii înscenatori ai acestei orori nu s-au mulţumit cu atît: locul supliciului, cu cadavrele înşirate a fost fotografiat, şi fotografiile au fost reproduse din ordin în toate gazetele..."

Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, 22 septembrie 1939





În loc de încheiere.
Am pornit cu o idee, acea din întîiul citat al acestui post.


În baza celor înşirate apoi, îndrăznesc să nu găsesc aiurea acea pretenţie.

Unu.
Cu cît s-au aflat unii/toţi interbelicii (minus inevitabilii unei epoci prăpăstioşi) mai crezători că sînt deosebiţi, cu atît fură mai vulnerabilii firii lor vulcanice, respectiv realităţii.

Doi.
Aşa situaţie paşte orice om sub soare orice om sub soare.
Inclusiv ăia ce cred a rezolva multe dacă au auzit de proiecţie. ori cred că jonglatul cu ideile psihologice şi rezolvă obligatoriu inerentele compliacţaii ale Vieţii.




PS1
Poate e necesar să redau şi restul argumentaţiei, ca să nu cad de tot în capcana unei eventuale scoateri din context:

"Sunt şi impregnaţi de ideologie românească, chiar în forme extreme, dar în acelaşi timp pot să fie şi cosmopoliţi. Este cazul lui Mircea Eliade, un exponent perfect al ideologiei românismului, dar şi un perfect cosmopolit. Şi nu este singurul. / Pe de altă parte, în ceea ce priveşte relaţia cu minoritarii, sigur, astăzi gîndim altfel. Nu este ‘corect politic’ să gîndim în termenii anilor ‘30. Dar generaţia de atunci gîndea în termenii clasici ai ideologiei naţionale, în logica inventării naţiunii. Iar aceasta presupune, impune o anumită coeziune lingvistică, culturală, ideologică. Deci, o naţiune, de felul ei, trebuie să fie coerentă şi unitară, pentru că altfel nu mai este naţiune, în sensul deplin al termenului. Asta este ideologia naţională fabricată pe parcursul secolului XIX şi cu prelungire în secolul XX. Putem să spunem că ne place sau nu ne place. Iar dacă ne place definiţia clasică a naţiunii, atunci naţiunea română trebuie să fie o naţiune a românilor, nu o naţiune combinată cu tot felul de minorităţi care se întîmplă să domine chiar anumite sectoare.”


PS2
Istoria, da, nu se face cu dacă.
Dar.
Apropo de Gafencu, cum ar fi evoluat, în condiţii normale, un Neagu Djuvara, rămas în ministerul de Externe?

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Neagu_Djuvara.JPG
Probabil ar fi ales, la un moment dat, între onoruri şi stilul oficial al momentului pînă la a te identifica cu el, respectiv o slujbă a la postul său din Niger, cu putinţa de rămîne liber în gindire, aceea care îi face faima de azi.


PS3
Nouă, amatorilor, plebei, ne scapă destule subtilităţi ale lumii bune.
I-aş spune lumii năiste, dar nu de la filozoful Ionescu, ci de la personajul literar omonim şi Gheorghidiu. Care e construitor, nu demolator precum un poet şi idealist nepot Ştefan Gheorghidiu.

Dar.
Despre Nae Ionescu nu cred că şi-a făcut cineva iluzii a fi şi altceva decît un imoral.
Chiar nu te uiţi la personaj cînd pici lat în faţa producţiilor lui mentale?
Este o asemenea separare semnul unui intelect la care omului comun îi rămîne doar a spera să-l atingă?


PS4
Joaca vorbelor mari are, de cînd lumea se pare, inerente riscuri.
Într-adevăr, tiranul nu mai paţă în ultima vreme precum un Cromwell, aruncat din groapă de restauratorii regali ulteriori lui.

După jogleriile epocii de glorie a lui Armand Călinescu, au urmat producţiile favorabile ale vremii postdecembristă. Cînd emulii argeşeni ("Periindu-se pe tine...") i-au conferit numele fostului demnitar carlist unei şcoli.






 Fără îndoială, în virtutea vorbei eminesciene reproduse în parte, un aşa botez le va fi priit sufleteşte. Atîta doar că se bază pe fals. Acela al personalităţii istorice încropite, cît şi al unei speranţe cel puţin nedeştepte. Că elevii acelei şcoli vor pica subit pe spate la idee. Doar pentru că pică bine altora, cu funcţii. 


Or:



"Nici măcar elevii şcolii care îi poartă numele - N-au pus ieri o floare pe mormântul lui Armand Călinescu!" 







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu