miercuri, 9 mai 2012

[ISTORIE] Cîteva consideraţii privind epoca interbelica


De la o vreme am lăsat-o mai moale cu scrisul aici.
Ceva scădere a părerii favorabile de sine, dar şi cîteva lecturi din alţii - faţă de care nu ai cum să nu-ţi scoţi pălăria.

 (Este drept că, deseori, calităţile - la un om - ţin morţiş să fie egalate de efecte, şi-uite-aşa avem şi noi, mediocrii, motiv să ne dăm la granzi...)


Ce treabă are cititorul cu aşa egocentrism, al unui tip care scrie şi tooot trimite la propriu-i interior?
Are, căci poa' să fie şi un pic de exemplu de tratament al ogrăzii personale a cititorului. E bine să priveşti spre ea, lcururile nefiind acuzabile de egoism - cum se înghesuie destui deştepţi să ne sparie.
Zicea poate interesant un Mircea Vintilă: "Din prea mult entuziasm (spre exterior şi spre alţii, spre ne-noi) / Să nu spargeţi Voroneţul..."





Totuşi.
Şi deşi poate au reperat-o de asemenea alţii, înainte (ce e nou sub soare?).


Răsfoii rînduri de Armand Călinescu, respectiv Constantin Argetoianu. Plus (via Ion Scurtu) nişte decrete cu instaurarea dictaturii regale. Din ultimele am văzut eu că - dincolo de sforăituri patriotarde - iniţiatorii acelor acte nu prea luau în seamă populaţia... Dar îi impuneau una sau alta - de pildă să se înscrie obligatoriu în Frontul Renaşterii Naţionale. Şi să lase vocalitate superioară muştei.


Iată rîndurile datorate lui A. Călinescu, într-un volum de un aparte, pardon, pupincurism:







Ştiu că nu e frumos să judeci o perioadă istorică după criteriile alteia, ulterioare.
Dar nici nu poţi trece cu vederea stilul de vătaf, de boier dostoievskian care pune dulăii pe oricine îi calcă autoritatea.

Nici urmă, în rîndurile lui Călinescu, ale emulilor dar şi ale tovarăşilor săi (aşa da curaj, al basarabeanuluiu Halipa, să vină în popor după patru ani de guvernare a partidului său - e ca şi cum ar fi venit vreun PDL-ist în Piaţa Universităţii, astă-iarnă...) de vreo trimitere la ceva justeţe în cererile muncitorilor (feroce scena cu împrăştiatul şomerilor, "cu patul armei"...)!

Şi cum sînt multişor cu mintea în ultima vreme la poveşile cu ce brează era perioada interbelică (ceea ce nu înseamnă că subsemnatul ar găsi-o neapărat sinistră). Ce minţi, ce armonie, ce pace, ce belşug!
Dar acum realizez că aceştia vor fi fiind urmaşii celor în fruntea bucatelor, la vreun 1933. Pe lîngă care erau şi alţii, amărăştenii poate violenţi pe la zavere, dar cărora li se punea pumnul în gură la mesajele normale. AM SENTIMENTUL CĂ REVOLTAŢII DIN PIAŢA UNIVERSITĂŢII (nu că aş avea eu vreo simpatie maximă pentru ei...) SÎNT URMAŞII ACESTORA.
Acum pricep de ce, în ciuda poveştilor, majorităţii lumii româneşti de la 1990 nu-i ardea de monarhie în 1990, după cum nu-i arde nici azi.

Şi nici nu m-aş mira foarte. Chit că Mihai I pozează în om la locul lui, gîndul i-a fost la recuperarea cu orice preţ a domeniilor - fie şi din braţele unui Iliescu -, după cum şi-a întronat chiar cu preţul penibilului drept moştenitoare pe fiica Margareta, în loc să educe pe acel drum un principe Nicolae, cel săltat la 1992 în balconul hotelului Continental (şi care ulterior s-a dovedit tip mai mult decît destupat şi cu bun simţ - vezi rarele interviuri).


Vorbeam şi de o notaţie Constantin Argetoianu.
Cinicii precum ei au clare defecte sociale, dar şi calitatea de a nu se pierde cu una, cu două. Iată-l cum reacţionează el, după căderea din graţia regală a lui Nae Ionescu:




Cum am zis, am oarece simpatie pentru anii '20-'40, dar nu pot să nu văd că trecerea la comunism de după 1945 nu a fost datorată doar tancurilor sovietice. Balansul, fie şi trădînd dezechilbru, credibilitate infantilă etc., se datorează unui inevitabil (după secole de boierie) tratament de stăpîn aplicat masei de conducătorii epocii "burgheze"..


PS
În prefaţa volumului de memorii ale lui C. Argetoianu din care am extras rîndurile de mai sus, dl Stelian Neagoe notează între altele:


Cred că, în momentul în care atribuie - în text - valenţe pozitive unor Titulescu sau Iorga - S. Neagoe deja cade într-un şi mai rău decît o încercare de arbitraj...

Notam cîndva că subsemnatul este deseori Gică cel Contra şi pentru că unii (destui probabil) i-au înşelat cîndva pornirea copilărească de a crede că cei mari din jurul său sînt pozitivi, la locul lor, demni de încredere - mai ales că i se cerea să-i respecte -, pentru a descoperi apoi că erau cu destule defecte, inclusiv minciuna şi încercarea de manipulare. Căci cine lasă aşa uşor mierea poziţiei superioare?...


Legat de crucea de pe cîmpurile Sighetului.
Sîntem oameni. Şi imperfecţi.
Plus că viaţa are sucelile ei , ba cu haz, ba cu tragism.

În mai 1921, apud Vaida-Voievod, ministrul de Interne Argetoianu exclamă radios - după arestarea congresiştilor ce votaseră pentru afilierea partidului Social-Democrat la Internaţionala Comunistă: "S-a zis cu comunismul în România!"
Peste 25 de ani, revine din străinătate, convins că tocmai lui o să-i ofere comuniştii un loc politic de conducere.
După cum se vede, chiar şi hiper-realiştilor le joacă viaţa renghiuri.




PS2
Cartea îngrijită de dl Chivulescu (a cărei copertă am reprodus-o mai sus) merită o analiză mai amplă.
Ca sport al inteligenţei.
De a vedea dincolo de aparenţe.

Chit că-i tare neplăcut să descoperi apoi că destulă lume se complace în lumii minciunii.

Să spui că A. Călinescu a fost asasinat laş, de parcă el ar fi asasinat tare curajos şi legal - în noiembrie 1938 şi nu numai...

În oarece context, Carol II a scăpat nepedepsit, dar ce-o fi fost în sufletul monarhului absolut de altădată, după 1940, doar el şi ridurile, şi privirea sa ştie...


A murit la 60 de ani.
Fiul său, trecut mult mai prin ciurul şi dîrmonul Vieţii, atinse astă-toamnă 90.
Totuşi se plăteşte, se pare...

Mă uit la Ochii lui Rex, cum îi spuneau Armand Călinescu ori Grigore Gafencu.
Şi mă dau psiholog.
Nesiguranţa decurgînd din dorul de solist-prim al Mariei de Edinburg l-a făcut pe Carol să marşeze excesiv pe "Vreau!". Chef propriu, adică. inclusiv sexul cel izbăvitor. Domnia personală fu una din căile de a înmuia disconfortul interior.
Cînd i-a zburat puiul cu aţa, io se văd în privire angoasele. Chit că nu duce grija mîncării, a hainelor elegante şi a partenerei-la-fix.
(Apropo, Alex Stoenescu are - în Istoria loviturilor de stat...- nişte file mai mult decît destupate despre priapism, al lui Carol II şi nu numai)


Pentru noi, montaniarzii, este interesant că dezertorul (cel din 1925!) Carol îşi ia drept nume de familie după muntele Caraiman.
Unde maică-sa voise o cruce.
Cît e aici Oedip freudian nu ştiu exact. Dar ambii, Maria şi fiul ei cel mare, fură pe măsură de karamazovieni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu