vineri, 4 mai 2012

[ISTORIE, despre a o scrie] Un articol Lavric despre Lucian Boia

În "România literară":
(n. M.O.Am îndrăznit să subliniez pasajele pe care le-am găsit foarte interesante, privind scrisele unui istoric pentru care am multă simpatie)



Cronica Ideilor:
Istoricul reacţionar de Sorin Lavric
 (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950)


  După ce a publicat Tragedia Germaniei 1914 – 1945 şi Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, două cărţi de pe urma cărora Lucian Boia a căpătat o aură ingrată de spirit reacţionar, istoricul nu-şi dezminte pofta de a contraria şi scoate o nouă mostră de interpretare leproasă. „Leproasă“ e acea gîndire care, căzînd în delictul de a nu se supune convenţiilor epocii, e repudiată pe motiv de recalcitranţă ideologică, urmarea fiind că autorul primeşte unul sau altul din stigmatele în vogă

Şi cum e o convenţie ca, vorbind despre perioada interbelică, să spunem numai anumite lucruri şi să trecem sub tăcere altele, Lucian Boia încalcă regula şi spune tot: nu doar ce hram a purtat tabăra dreptei, cu excesele şi paroxismele ei, dar mai ales originea celor care au reprezentat stînga epocii, cu aberaţiile şi motivaţiile lor

  Portretul vremii Lucian Boia îl reface sub bolta unei teme generoase: destinul intelectualilor români de-a lungul celor mai dense decenii din secolul trecut: 1930- 1950. Pe scurt, fluctuaţiile, alunecările, căderile, ridicările, prăbuşirile şi supravieţuirile celor care au format elita culturală. De aceea, protagoniştii cărţii de faţă nu sînt politicienii, ci intelectualii care au stat sub ei; nu regimurile politice şi cadrul lor istoric, ci traiectoria inteligenţelor care au intrat în cîmpul lor de influenţă. Şi e uimitor să vezi la cîte avataruri se poate preta un intelectual atunci cînd e stăpînit de dorinţa de a se păstra pe linia de plutire socială. Şi chiar dacă exemplele de demnitate nu au fost puţine în acei ani, grosul a fost dat de tabăra oportuniştilor: exemple neverosimile de schimbare a părului din nevoia de a supravieţui, cu tot atîtea poveşti biografice din care se desprinde un portret deplorabil al cărturarilor vremii: multă inteligenţă altoită pe o lacună drastică de caracter.
Arta lui Lucian Boia e că îşi reduce la minim retorica însoţitoare, lăsînd numele, datele şi cifrele să vorbească singure, printr-o atentă selecţie a detaliilor.
 
  De fapt, Boia are cîteva calităţi care îl scot din condiţia de istoric, preschimbîndu-l în schimb într-un gînditor al istoriei. Mai întîi nervul dialectic, pe care îl arată în felul în care ştie să analizeze o problemă: autorul rupe tema în nuanţe intermediare, oscilînd între extreme pînă la conturarea deplină a posibilităţilor de interpretare, consecinţa fiind o relativizare treptată a oricărui accent excesiv. În final, cititorul capătă un mozaic de nuanţe pentru a căror descriere istoricul lasă impresia că nu a depus nici un efort, cînd de fapt totul e o punere în scenă făcută cu o vervă de comentator ironic. Din acest motiv, privit cu ochii lui Boia, trecutul îşi sporeşte claritatea şi îşi pierde încordarea, umoarea lui sarcastică golind evenimentele de tensiunea patetică pe care au avut-o în epocă. Aşa se face că cititorul simte conflictele şi le intuieşte miza, dar le contemplă senin ca pe un şir oarecare de deşertăciuni omeneşti, care s-au petrecut o dată, fără nici un ecou care să ajungă în prezent. În plus, ironia îi dă posibilitatea lui Boia să păstreze mereu distanţa faţă de evenimente, spre a preîntîmpina orice acuză pe care una sau alta din afirmaţiile făcute le-ar putea isca. Şi, slavă Domnului, sunt numeroase afirmaţiile care îi vor atrage autorului stigmatul de „istoric reacţionar“

  Dar cum nuanţele sunt în aşa fel dozate încît întregul lor emană o răceală impasibilă de observator neutru, numai vînătorii de tente ilicite îi vor imputa lui Boia îndrăzneala de a spune lucruri pe care cenzura are grijă să le ţină ascunse. În această privinţă, Boia nu trebuie să aibă naivităţi: va intra în colimatorul celor care ne monitorizează cultura printr-o unică şi obsesivă grilă şi va fi trecut pe lista intelectualilor contagioşi, care emană o halenă apostată de spirit neaservit.

Sub unghiul verdictului pe care îl pune curentelor socialiste din epoca interbelică, cartea e strivitoare. Prin statisticile etnice şi geografice pe care le prezintă, Boia confirmă caracterul de grefă ideologică pe care l-a avut tabăra comunistă, dezvăluind nişte detalii ilicite de pe urma cărora autorul se va alege cu o faimă greu de purtat. Dar adevăratul cîştig al cărţii nu stă în tentele ei ilicite, ci în gura celui care le rosteşte: în fond toţi ştim de unde au venit comuniştii şi cine au fost ei, numai că de data asta o spune Lucian Boia, caz în care şoapta clandestină capătă calificare de specialitate, echivocul veştii nesigure fiind înlăturat de o certitudine atestată prin condei de istoric. 

  Sunt trei moduri de a măslui trecutul: prin deformare directă, prin omisiune şi prin scoatere din context. În primul caz, negi o evidenţă şi o modifici, spunînd de pildă că reputatul lingvist Eugen Coşeriu, pe vremea cînd era student la Chişinău, nu purta cămaşă verde, ci avea simpatii bolşevice. Minciuna ar fi crasă şi în ea ar sta condiţia iniţială a falsificării biografiei lui Coşeriu. În al doilea caz, cel al culpei de omisiune, nu negi faptul ca atare, ci doar îl treci sub tăcere, falsificînd istoria în aceeaşi măsură. În aparenţă, procedeul e inofensiv, căci omiterea unui detaliu pare mai puţin vinovată decît deformarea lui, la asta adăugîndu-se uşurinţa cu care o poţi pune pe seama unei scăpări de moment. În realitate, culpa de omisiune e cea mai frecventă cale de a schimba istoria, fiind trucul predilect la care recurg istoricii atunci cînd descriu părţile mai sensibile ale trecutului.
  Sunt lucruri pe care nu e momentul să le spunem, să mai aşteptăm aşadar – cine nu a auzit refrenul acesta? În fine, în al treilea caz, al scoaterii din context, desprinzi episodul din ţesătura de motivaţii ale epocii şi îl judeci după criteriile prezentului, maltratîndu-l într-o măsură tot atît de mare ca în cazul deformării lui directe. Căci a judeca trecutul după optica prezentului e tactica curentă la care recurg actualii supraveghetori ideologici, din dorinţa de a impune un punct de vedere care să fie unic şi universal valabil, adică o altă variantă de unanimitate obţinută cu forţa.
  
 Lucian Boia nu cade în nici una din aceste greşeli: nu deformează, nu omite şi nu scoate din context. Îi caută pe intelectulii români (studenţi, publicişti, universitari, academicieni etc.) sub toate unghiurile vieţii lor publice, fără să-i cruţe în părţile neplăcute ale biografiei. Mai mult, e o încîntare să-l urmăreşti pe Boia în acele puncte delicate ale istoriei în privinţa cărora ştii deja cum procedează istoricii pentru a le contraface. Numai că Boia nu le contraface, ci spune adevărul. Boia e un spirit liber, unul dintre puţinii intelectuali despre care se poate spune că nu sunt chirciţi sub apăsarea unor calcule de moment, volumul de faţă fiind cea mai curajoasă lucrare pe care a scris-o pînă acum. În ritmul acesta, dacă va acoperi şi celelalte decenii de după 1950, Boia va reconstitui verosimil (şi fără omisiuni) epopeea intelectualităţii române în secolul XX.
Să aşteptăm aşadar continuarea cărţii de faţă, spre a încheia un ciclu şi pentru a îndrepta culpa de omisiune la care s-au pretat atîta timp istoricii noştri. Să dau un singur exemplu de omisiune contemporană: sîntem cu toţi atinşi de o complicitate a tăcerii atunci cînd se aduce vorba de acei intelectuali bolşevici care, fiind încă în viaţă şi respirînd acelaşi aer cu noi, sunt cruţaţi dintr-un imbold de menajare a susceptibilităţilor. Mă gîndesc la subalternii lui Chişinevschi, Leonte Răutu şi Roller. Dintre ei, unii ne-au fost profesori, alţii ne-au fost colegi, unii s-au metamorfozat în democraţi multiculturalişti, alţii au rămas marxişti cronici, după cum alţii au devenit gazetari cu vederi moderne. Nici unul nu a păţit nimic după 1990. Ne întîlnim cu ei pe stradă şi le strîngem mîna, le zîmbim şi îi elogiem, îi premiem şi-i înconjurăm cu pedante gesturi de politeţe. De ce nu spunem ce au făcut? De ce îi lăsăm să creadă că istoria nu le va consemna mizeria morală pe care au întruchipat-o în timpul dictaturii proletare? De ce să-i facem să creadă că Apelul către lichele nu i-a privit şi pe ei? 

În speranţa că Boia ne va vindeca de acest orb al omisiunii retrospective, să-l lăudăm pentru scrierea unei cărţi de pe urma căreia va avea de pătimit.

www.cronicadeiasi.ro

PS
Asupra cărţii se referă, nu la fel de favorabil, şi Paul Cernat, în Observatorul Cultural.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu