luni, 14 mai 2012

[ISTORIE, UMAN] ) Observaţiuni


Unul din avataturile existenţei umane, la un moment dat, este de a descoperi, mirosi, identifica o chestie ce-i pare descoperire interesantă, dar despre care bănui - la puţine secunde de extaz - a fi trecut de multişor şi alţii, Aristotel ori, să spunem, istoricul Lucian Boia (ziceţi şi voi dacă e corect?!).

catavencii.ro

Aici existenţa ne pune într-o cumpănă proastă. dacă nu îţi propui nimic deosebit şi nu speri a fi descoperit cine ştie ce chestie-minune, păi nu papi ochişorul (bancul ăla sinistru cu doi viermi pe nu cadavru). Dacă speri şi te ţii de treabă, descoperi ori că l-a mirosit altul înainte, ori că acela şi alţii au producţiuni ce-i clasifică decît infinit mai deştepţi decît bietul ce descoperise şi el - comparativ cu titanii - o mărgică...

Pas de te descurcă în dilema asta.

Cred că coluţiune este să laşi uşureeeel (ca să nu se prindă, că tatăl gîndurile, master Inconştientul, e suspicios foc) meditaiunile făţişe şi să te laşi dus uşoooor de un rîu care cînd te trage la malul descoperirilor, cînd te duce spre curentu-i cel mare, al lui lasciate speranza de a fi tu buricul pămîntului...
Chestie de măsură, ca întotdeauna.

Pe de alta, ca orice fericit în psihologie şi uman, este să ştii ce ţi se întîmplă, recte dilema cu pricina. Situaţie în care bineînţeles iei lucrurile cum sînt şi nu te cerţi cu nimeni divin de ce tîmpenie lansă sub soare.


Apropo.
Mă trezeeam, eu ateul, în dimineaţa asta fredonînd de zor melodia şi textul lui "Trăiască Regele!" (sau:) (sau:).
Ş-am realizat, ca tip nu tocmai prost, că vorbele "O doamne sfinte / Ceresc părinte / Susţine cu a ta mînă..." cam ţineau de manifestarea religioasă a interiorului meu. Mai exact a unei părţi din interiorul meu.



Ştiu că aici e încă o presupusă nebunie, după aia cu Dilema deşteptăciunii de mai sus, ca o parte din interior să fie ateu, alta religios - şi cum naiba să gestionezi aşa chestie. Păi o gestionezi recum vizirul din clasica butadă, le laşi să trăiască pe amîndouă.
În adînc.
La suprafaţă am îndoieli că voi trece curînd la atitudini religioase, mai ales că n-am descoperit pînă acum nici vreun Ceva demn de luat în seamă, nici nu-s convins în aşa ipoteică situaţie c-aş stăpîni şi calea de comunicare.

Ce-i drept, mă aştept la orice modificare - deşi parcă nu mă văz practicant bigot vreodată - căci nu ptii pe unde te poartă Viaţa, ce frici de una sau alta pe apucă de stai toată ziua făcînd mătănii şi cruci.

Pînă una alta mă mulţumesc, mă satisface teribil să observ naşterea şi plecarea zilnică a Soarelui. Nu fac din asta cine ştie ce teorie, spun doar că-mi merge nemaipomenit la inimă.

În ce priveşte instituţia regală, mai exact cea românească, mi-e simpatică, dar nu o consider perfecţiunea de pe lume, nici în trecut, nici în prezent. L-aş fi dorit pe principele Nicolae...

verticalnews.ro

http://verticalnews.ro/povestea-printului-nicolae-de-romania/
verticalnews.ro


Revenim la oile noastre.
 Mi mi s-au părut dubioase în ultima vreme unele informaţii istorice ce par altminteri bătute în cuie, la nivel social.
De exemplu execuţia lui Constantin Brîncoveanu, la Stambul.
Îmi miroase a făcătură acea relatare, prea duce la fix către interesele cuiva. Cuiva fiind instituţia aia nevăzută ce doreşte ca românii să fie un neam nemaipomenit, iar repreezntanţii ei pe măsură, bravi, eroi şamd.
Apoi, chit că pot să mă înşel, tare aş vrea să ştiu care e sursa relatării. Dacă nu mă înşeală memoria, mai mereu se marşează pe tragismul (plus eroismul şi credinţa dă zile mari) momentului, mai puţin pe izvor. Pot da înapoi, dacă mă trezesc cu rîndurile vreunui condeier otoman serios sub nas, dar prea miroase a jmecherie!
Îb n ciuda vorbelor ce-mi împuiară urechile de-a lungul deceniilor, am priceput că eroi şi chitiţi ale credinţei nu fac echipă bună cu viaţa de zi cu zi, unde trebuie să fii şi mai maleabil, şi mai păcătos. Asta din principiu. În ce-l priveşte pe Brîncovan, ştiu că făcu averi măricele, ceea ce contrazicea un pic cu zisa biblică de a nu clădi împărăţie aici, ci în ceruri. Şi încă nu am citit o istorie serioasă a respectivului, cum ar fi despre Tudor Vladimirescu aceea a lui Andrei Oţetea.

La povestea cu descăpăţînatul de lîngă Bosfor, am îndoieli că fiii lui, trăiţi în huzur, au decis brusc să lase totul-totul, în numele credinţei. După cum, atunci cînd se zice că taman cel mai mic şi cel mai din urmă (ca în orice piepă de teatru cu suspans / care se respectă) are ezitări, sultanul cel doritor de prozeliţi nu se bagă, ci lasă totul la mîna domnitorului mazilit.
Aş mai adăuga că în cvintet se află şi Ianache Văcărescu, despre care nu se prea dau explicaţii cum nimeri hodoronc-tronc acolo. Ce vină i se aducea? Pot mirosi însă, punîndu-mă un pic, aşa cum zice la cărţile serioase, în locul turcilor.


În prezenţa frescei de mai sus - unde, pe gustul poporan, toţi capătă şi semnul fericirii pămîntene, coroana de aur -, nu are cum să nu-mi fugă mintea la o schiţă de Hasek, despre confecţionarea personajelor sfinte, unde-i fabricat peste noapte şi lîngă o damigeană de vine Sfîntul Martin de Ildefons, parcă.



Nu m-ar mira să avem de-a face cu încă un caz de folosire a istoriei în funcţie de interesele ideologiei proprii. Îndrăznesc să socotesc aici şi ale religiei drept o ideologie, chit că ultimele se socotesc mai cu moţ decît naţionalismele (altminteri fug toate la ţîţa divină - nu ştiu cît pentru a se hrăni, dar sigur pentru a se bate în piept de aşa Frate mai mare).


Ani de zile (aşa-mi trebuie dacă nu am parcurs lecturile obligatorii!) am luat de treabă serioasă Românii supt Mihai Voievod Viteazul. Ca să aflua cum că e o lucrare totuşi subiectivă. Între altele, deoarece: "...Mihai Viteazul nici pomeneală să fi fost marele patriot zugrăvit prin manualele de istorie, omul care a unificat provinciile româneşti din neţărmurit devotament pentru ţărişoară. În realitate el a fost doar un condotier ceva mai răsărit, în căutare de expediţii militare profitabile, complet lipsit de ideea naţională (care nu exista şi nu acţiona la 1600)" (Laszlo Alexandru)


Asemănător mi-au cpzut ochii de curînd pe faimoasele file ale bravilor cronicari. Şi aici, dincolo de bogăţia teoretică de informaţii, subiectivism iute vizibil. Nu mă supăr, aşa o fi fost epoca, dar azi aş trata voroavele cele cu ceva rezervă. Făcîndu-mi totodată autocritica de a fi aflat tocmai la avansata-mi vîrstă ce şi cum...

În acelaşi timp.
Minciunelele de tipul celor relevate (cu rezerva cercetării suplimentare la ale Brîncoveanului...) cred că prind bine la sufletul cetăţeanului de rînd de ieri sau de azi. Şi ajung iar la angoasa trecerii sub soare, unde orice poate fi bun pentru atenuarea Ei. "Sîntem un popor tare. Şi nu mai vine Străinu una-două dacă sîntem aşa... Ba cînd om putea, ne-om duce noi peste / să luăm de la alţii, ca un Cadrtilater, ba un Banat sărbesc, ba o Transnistrie, mai ales că la ultima avem dreptu', fu a lui Duca Vodă..."

Citeam de curînd, în acelaşi Boia (el nefiind probabil primul, dar pe filiera lui ajunse la urechea blogerului de rînd care îs). ". Istoricul e omul care trebuie să-şi pună întrebări fără încetare."
Nu văd de ce nu ar intra în această categorie şi 'storicii amatori, cu liceu la seral. Care să-şi pună întrebarea de n-ar trebui să se renunţe la poveştile gen "Primul domnitor al românilor" , adică Mihai. Am sentimentul, trecîndu-mă o clipă în pielea poporanului, dar şi a celui care îi susură inclusiv azi la ureche, că ar fi un rău mai mare. La 2011 cel puţin.
Dacă vreodată se schimbă ceva în fondul poporului, ok, mai vorbim...


Mda... Nasol. Mă declar mititel - tîmpită poziţiune! Zic asta constatînd că am de căutat cum se va fi descurcat în ultimii - să zicem - poporul italian cu miturile lui. Chit că ar fi de gură căscată bine de tot să vezi că şi fiii deplini ai Romei au asemenea gusturi la delicioasă mistificare şi mai ţin pozele lui Galibardi ori Musolini în debara.
Hait, c-am început să bravez ca la cîrciumă! Şi mă mai luam de Ţuţea...



PS
A accepta că eşti mitititel. 
Cred că are două variante: a accepta şi atît, respectiv a admite şi apoi a mai ciuguli intelectualiceşte prin jur, cu şi mai tîmpita senzaţie că, lărgindu-se circumferinţa ştiinţei tale, vei avea şi mai mult sentimentul necunoaşterii lumii.
Altă dilemă - care nu e ceva domol, ca pe coperta revistei omonime, ci dureros.
Dar se poate merge înainte, sub soarele ăsta, fără durere asumată?

Legat de a accepta că eşti mic şi atît, simt că am spus o prostioară. 
Căci.
Dacă nu ai de gînd să ţi-o asumi, am senzaţia că e refulată imediat, ca absolut inacceptabilă. Căci nu vei mai putea să valsezi inconştient în ideea că eşti ăl mai luminat din Univers.
O să ziceţi ce naiba ne batem capul cu aşa ceva, cînd nimeni din lumea academică nu s-a coborî în veci la asemenea fleacuri. Fleacurile cu pricina caracterizează însă mare parte a bucătăriei omenirii. Dacă nu toată.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu