luni, 21 mai 2012

[MUNTE] De-ale Lui.


Singurătatea celui care vede altfel lucrurile...
E vorba de cel care afirmă, naşte cele de mai jos.


Am dat curs unui link şi dat-am peste nişte imagini, ca să mă citez, minunate-minunate.

Ale confratelui şi iar confratelui (întru zbuciumare) Mihai Cernat.


Pentru sufletul meu cel puţin, acele imagini îs uluitoare.
La cub. 
Fac ultima precizare deoarece monunăţiilor alpine reproduse le alătură şi chipurile fericite ale unui dulce cuplu uman (Mihai cînd zîmbeşte e un dulce, chit că.)...


 ...plus o floare de pe acolo, chestia -a se ierta expresia - ultimă din start e e un rai pentru iniţiaţi.î





Relaţiile mele cu al lui Cernat sînt destul de furtunoase, laolaltă noi fiind tusea cu junghiul - amîndoi vanitoşi şi (în (ciuda gargarei lui de profil) neduşi la biserică.
Paradoxal, el ajunse la ruptură cu doi băieţi infinit mai diplomaţi ca mine (D. şi M.), în ce mă priveşte e posibil să fie mai prudent, pe motive ce pot fi identificate. După cum subsemnatul, dincolo de vreo iritare pe Valea Mălinului cîndva, a se supăra pe Mihai e ca şi cum aş face-o pe propriul Adînc, ca şi cum aş purcede la spart oglinda.

Ba avurăm chiar de curînd o nepotriveală, cînd Mircea a răspuns invitaţiei lui Mişu pentru o prelegere la un cerc turistic, cu nevinovata idee de conferinţă Alpinismul românesc interbelic şi Mişcarea legionară.


Ah...!!! Nesfîrşitele divagaţii!


E, la sfîrşitul seriei de nemaipomenite imagini am dat să-mi exprim entuziasmul pentru feliile de rai reproduse pentru ochii noştri.
Numai că imediat m-a împins careva să notez şi altceva:

"... Ca etern dătătoriu de m... în ciorbă, l-aş sfătui pe Mihai să fie atent şi la celelalte ale vieţii. Deseori fugim de pomenitele Celelalte prin frumuseţile Muntelui, dar nota lor de plată tot vine."


Da, eterna-mi obsesie...
Cu întrebare (retorică): să stricăm şarmul momentul cu gînd spre ale viitorului (nu întotdeauna roze) sau ba?



O să-mi spuneţi că dvs. ştiţi o mulţime de indivizi care au îmbinat minunat coclaurii cu viaţa curentă. N-am să vin aici cu butada "omul sănătos e un bolnav prost consultat", ci doar aş recunoaşte că poate şablonul meu în ale oamenilor se potriveşte arar cu al majorităţii...


Bineînţeles că lucrurile pot fi mai complicate, dar tot e de urmărit privirea unui sexagenar înfrăţit la exces cu muntele, cînd e îndreptată spre copiii sau nepoţii unui congener confrate. 
Între alte situaţii de acest gen.



Da, sînt rău, iar deseori excesiv de sigur pe opiniile mele.

Îmi cer iertare.


Rămîne doar o temă de discuţii, de meditaţie propusă, cu riscul ca - după dezbatere - iniţiatorul să descopere că era (cu ideea lui) totuşi departe de adevăr. De realitate.
Însă fără acea idee pasămite greşită nu se parcurgea cărarea spre Ştiut-mai-bine.



Aici mi s-ar putea reproşa că vorbesc doar strict dinspre punctul personal de vedere.
Că am păţit eu ceva care a dus la sfatul cu pricina.
Că am umblat şi eu cîndva cu o duduie minunată pe înălţimi, iar apoi fum fu din acel cuplu (parcă Ion Coman se plîngea, discret precum felu-i, de aşa stuaţie). Iar acum mi se pare că pericol identic pîndeşte pe toţi.
Mmm...
Nu acea dezumflare amoros-alpină de cîndva mă mînă în luptă.



Oricum ar fi, poate e un subiect demn de reţinut, în lumea asta de tinereţe paradisiacă dar oarbă şi o senectute cu reprezentanţi neînstare să afirme prin ce trece...




PS
 
Aaaah, acele lucruri care nu se pot spune! Nouă înşine, dar şi altora. Căci dor.
Nesuferitele însă există!

Discutam cîndva pasămite cu un prieten.
Alergăm după reflectoare, ca să ne astupăm vreo oroare interioară. Dacă nu operăm însă sinistrele modificări interioare, gloria socială este precum băutul de apă la setea din vis.
Plus că ne dovedim mai vulnerabili ca altădată, căci dacă cineva ne trage întîmplător de mînecă spre insuficienţele personale, sărim în sus ia adevăr poate mai mult ca altădată, cînd zice-se eram doar oameni de rînd...

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu