miercuri, 16 mai 2012

[PSIHOLOGIE] Morala în domeniu, da sau ba?


Un prieten îmi trimite un link, spre un articol al doamnei Aurora Liiceanu.

O faţetă a realităţii pe care nu o cunoşteam, aşa-numitul fenomenul downshifting, acel pas îndărăt pe care îl fac la un moment dat unii campioni ai hărniciei bine plătite.


 Cum am zis, apreciez rîndurile doamnei Liiceanu, dar parcă aş ridica şi unele observaţii...

De pildă la:

"În ‘90 atracţia faţă de domeniul privat a fost mărită şi prin schimbarea limbajului de nomenclatură a muncii, orice contabil era director economic. Toate aceste etichete care câteodată nu aduc bani, dar care psihologic motivează individul şi îl fac să accepte să lucreze mai mult, uneori fără o creştere salarială, pentru prestigiu, flatează nevoia de statut. Este vorba despre o nevoie psihologică folosită foarte mult în manipulare. Atâta vreme s-a spus că nu este bine să existe relaţii soţ-soţie la slujbă, acum se reia ceva care seamănă foarte mult cu comunismul. Dimpotrivă, trebuie să fie căsătoriţi, să stea cât mai mult acolo, să aibă grădiniţă pentru copii şi unde să mănânce, individul nu mai are decât week-endul care uneori poate fi petrecut cu colegii de la slujbă în continuare, deci practic este o “deprivatizare” a individului. Acesta se întâmplă la noi şi oamenii nu au nici un pic de spirit critic, au sărit cu atâta grabă în această poveste care este realmente gândită foarte bine, tocmai pentru a confisca total un individ în favoarea profitului."

Observ că aici este declarată drept în neregulă o situaţie.
Pentru aşa ceva, inevitabil este nevoie de un Cod, care în dreptul atitudinii X pune concluzia Nu e (deloc) bine.
Iar subiectul uman care execută acele gesturi mai mult sau mai puţin blamate devine inevitabil şi el un nepriceput în ale vieţii, un lacom sau un uşor de dus cu preşul.
Ce-i drept, există prin zonă şi vinovaţi mai mari, de pildă indivizii care proiectează (contra profit maimare decît al angajaţilor) firmele-maşinării de confiscat total individul şamd.

Asemănător la:

"Vedem o grabă teribilă a tinerei generaţii de alerga după bani şi de a uita să trăiască. E interesant că mai mult este afectată partea feminină, pentru că, dacă înainte exista acest stereotip – când ai o fată este bine să intre în învăţământ (învăţământul a fost totdeauna feminizat, îţi permite să mai creşti un copil, să mai faci o mâncare, să mai stai pe acasă şi să ai timp pentru datoriile de femeie, care trebuie să ţină şi o casă), astăzi fetele nu se mai fac deloc profesoare – intră în jurnalism, dacă au noroc lucrează la televiziuni -, iar cele care mai există se duc mai degraba la grădiniţe particulare pentru bani mai mulţi. Deci, majoritatea intră în jurnalism şi in marketing, profesii extrem de cronofage, extrem de mobile şi de dinamice, la care salariile pot fi substanţiale, dar dacă stai să te gândeşti mai atent îţi dai seama că de fapt sunt foarte prost plătite pentru cât de rar dai pe acasă."

Şablonul este repetat şi aici. Nu e bine, deşi - la o adică - or avea acei alergători după bani motivele lor. Care la o adică nu-s noi, nu sînt proprii doar generaţiei tinere de azi. 
În urmă cu vreo 15 ani, Toni Grecu revenea din State cu o afirmaţie: "În America, societatea scoate untul din oamenii de 20-40 de ani", care între altele dormeau în picioare în metrou, la revenirea spre casă. Şi acolo era o vedere incompletă. Nu societatea scotea untul, ci instinctul, de a trage tare cît eşti în putere. Aşa se realizează ceva probabil,am sentimentul, uitînd de noi la maturitate. Faptul că ne trezim deodată, în pragul următoarei vîrste, cu sentimentul aparte de a fi trecut ca raţa prin apă nu modifică datele problemei. Aşa e în viaţă.


http://www.modernism.ro/wp-content/uploads/2010/05/aurora_liiceanu.jpg


Doamna Liiceanu tratează lucrurile prin prisma lui e bine / nu e bine.
În sine, deja şablonul poate fi contestat.
Totodată, presupunînd că pattern-ul este perfect, părerea mea este că el tot va avea o problemă în a fi asimilat, admis de către subiectul-ţintă.
Acesta din urmă admite o modificare doar cînd, în urma frustrărilor, s-a creat în el un potenţial în această direcţie. Altminteri, cred, e greu de schimbat o stare de lucruri care - totuşi - e rezultanta unei configuraţii interioare cu adăînci rădăcini.


În paralel, părerea profanului ce mă aflu este că nu-i o afacere să amesteci morala în psihologie, în cunoaşterea realităţii în general. Rişti să stai la o poartă să te iriţi, deşi de fapt - explicaţie clasică - te tulbură neplăcut (în mare parte) deziluziile existenţei tale anterioare.

În context, ca să văd de mai gîndesc şi alţii la fel, am dat un search pe net. Cu oarecare dezolare, am văzut vcă destui cuplează cele două, psihologie şi morala (ba chiar psihanaliza cu m., chit că Freud ştiu că a evitat aşa ceva).
În această îngemănare campioni par să fie compatrioţii gînditori creştini contemporani.


Părintele Constantin Galeriu (1918-2003) scrie de pildă:


"Dar, totodata, definind psihologic drept principii placerea (mai ales sub forma libidoului) si vointa de putere, au prilejuit un impuls tragic manifestarilor de erotism si violenta; au cautionat spectacolul degradant pe care-l ofera adeseori mass-media astazi (prin filme, prin presa scrisa, audio si video (mai nou, prin Internet) si au provocat acest proces degenerativ in relatiile interumane - fie aberatii sexuale, fie atrocitati, crime abominabile -care surprind si ne uluiesc spiritul. Au pus ei insa indeajuns in cumpana "principiile"   proclamate   cu   fenomenele   pe   care   le-au   declansat,   cu proliferarea focarelor de infectie si autodistrugere nu datatoare ci, paradoxal, daunatoare, demolatoare de sanatate?"

Personal, iniţial nu văd unde este legătura între o definire a ceva (e clar că nu a venit nimeni cu îndemnul Faceţi aşa sau vă tai!) şi cauţionarea spectacolului degradant şamd. Apoi pricep că oamenii bisericii sînt deranjaţi pînă şi de simpla lumină aruncată asupra unei stări de lucruri - probabil pe sistemul Tu eşti mic, nu trebuie să ştii asta!
Trec peste faptul că nu-mi aduc aminte ca Biserica să fi luptat împotriva stărilor ce nu-i convin şi altfel decît prin stropşiri din amvon, eventual din emisiuni media unde nu-s chemaţi şi oameni cu păreri diferite de ale lor. 

guillotinakora.blogspot.com
 La final, nu pot să nu constat modul ciudat în care credincioşii, mai exact cei vehemenţi dintre ei îi tratează pe ceilalţi oameni: "Eu am dreptate, tu nu!"
"Eu-s pe drumul bun, tu nu!"
Iar în subsidiar (am zis bine?), iar aici vă invit la vizualizarea unei scene între copii mai răsăriţi: "Io-s ales dă El, tu nu, că s-o uita şi Iel la mutra ta, la faptele tale..."



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu