vineri, 11 mai 2012

[SCRISELE SUBSEMNATULUI] Păi...





Absolut întîmplător am intrat în bucătăria blogului care îmi găzduieşti savantele-mi dări cu părerea în multiple domenii.
Ştiam eu, din pagina principală, că 29 de oameni s-au declarat interesaţi de blog. Aveam idee şi de un număr oarecare de vizionări, probabil ale unora ce search-uiesc spre ceva.
În bucătăria de care aminteam am văzut un grafic, de unde reieşea că un anume număr de accesări proveneau de la site de munte, care cumula mai multe instanţe creative, ale unor călcători de înălţimi. Oameni stimabili. Şi urmînd clar linia, pasiunea declarată în acel loc de web.


Eee, mai ales ieri, cu divagaţiile-mi - între altele - despre abuzurile asupra copiilor, păi m-am simţit ca naiba, ca unul care nu doar s-a nimerit ca nuca în perete acolo (chit că mai scrie şi el din cînd în cînd despre ale muntelui), dar realmente înşelînd aşteptările celor care l-au învestit cu ceea ce s-ar putea numi calitatea de fellow a acelui site.

(Văd că mă englezesc şi eu în chip accelerat...)


După un moment de jenă, am zis că ceva dreptate oi avea şi eu. De unde nevoia de o disculpare.
Plus încă o savantă observaţie ordeanistică despre fenomen.
Cu o inevitabilă incursiune în timp.



Pe fondul unei oarecari plăceri de a scrie (ce vrea el, nu cele şcolare), una-alta am trecut pe hîrtie din pubertate. Teoretic fleacuri, deşi fleac este şi fundaţia cică urît şi neglijată a unei case.
Pe la 15-16 ani, m-am apucat de fotografiat, sport care a impus economiceşte să-mi prelucrez singur imaginile. Pe atunci acestea din urmă erau alb-negru şi în forma pe care o mai vedeţi pe la părinţii şi bunicii dvs., pe perete.
Fiind multe acele poze, au necesitat la un moment dat punere pe nşte coli A4, prinse într-un dosar. Care au atras curînd dorul de mici explicaţii.


Dau aceste detalii pentru a reliefa relaţia dintre găină şi ou, fără a şti nici aici care fu prima, care fu primordială ca importanţă - cel puţin în anii personali de început a acestui mariaj.


Veni curînd o agendă A5, cu poze şi deja mult text...




[ Precizări: n-am fost niciodată un ordonat, ci un vai de steaua lui
în domeniul acesta. Iar în ce priveşte fondul scriselor,
să fiu eu sănătos cîte împiedicăciuni există pe acolo. Avui însă bafta longevităţii.
Şi a faptului că, la niţel orgolioşi, există stringenta nevoie de a drege lucrurile. ]



...apoi un caiet studenţesc, de A4.
Venind la oile noastre alpine, pe acesta din urmă au apărut şi primele notaţii despre munte. Ele redau iniţial ştiinţa montană a condeierului, care cîteva zile bănuia a fi urcat valea Coştilei, chit că era vorba de Gălbenele. de-ale începutului, ale unui tip totuşi greu sociabil şi într-o vreme cu informaţie sărăcuţă pe piaţă (Dimitriu-Cristea, Kargel şi cîte un articol Gheţie despre Valea Morarului, în RP - deşi în acel moment nu ajunsesem la vreuna din aste lucrări).
Mai jos, un registru din 1982. Cu de toate.






Pe urmă lucrurile s-au schimbat. Mersul prin abrupt, în primul an serios de aşa ocupaţiune, a avut nevoie de scrise. Aşa a fost şi nu a insista asupra motivelor. O primă tură care a dus la aşa ceva fu Vîlcelul Portiţelor din Bucşoi, să fie vreo 33 de ani de atunci.


(Ziceţi c-am un stil de scris care mai degrabă m-ar plasa în rîndul celor nici născuţi pe atunci? Păi mulţumesc de compliment. Plus precizarea că e normal ca anii să şlefuiască în bine scrisul. Chestiile astea interogative, de pretins dialog cu cititorul le-am furat de pildă după etatea de 45 de ani, de la caţavencul-playboyul Beni Goace)


Şi uite-aşa căpătară urmări posibil editoriale drumuri prin locuri pe care eu le găsesc uimitoaaaareeeee, precum Seaca din Caraiman, apoi multe altele.
După vreo patru ani, m-a dus condeiul - tot numai în caiete proprii - la nişte divagaţii, gen oare cum arăta abruptul Bucegilor la vreun 1800, chestie care parcă există reprodusă aici pe blog. Zic asta pentru a arăta că pare a fi în ordinea lucrurilor ca la un moment dat să extinzi cercul preocupărilor.


Peste alte 1-2 primăveri, s-a nimerit să mă apuc de cercetat, cu cît mă ducea experienţa pe atunci, istoria mersului pe munte la noi. Iniţial copilăreşte rău, chit că aveam vreo 28 de ani...






 .. dar perseverenţa aduse şi aici - ca în multe ale vieţii oamenilor - rezultate notabile. Nu doar că rezultatul muncii arăta altfel după vreo doi ani, dar am trecut nu doar la reproducerea datelor, faptelor, dar şi la timide investigaţii din categoria De ce oare s-a procedat aşa? Ce-o fi fost în mintea/sufletul acelui confrate?
De fapt, imboldul în astă direcţie mi l-a dat la un moment dat Ion Manof, cu informaţii pitoreşti (însă adevărate) legate de plecarea din ADMIR a celor ce aveau să înfiinţeze Clubul Alpin Român.


În paralel nu am fost un pustnic, apropo de viaţa Cetăţii. Mi-am notat conştiincios observaţii politice, cît şi umane, chit că în deceniul nouă cel puţin eram şi mai agresiv, mai dispreţuitor ca azi.
Aşa s-a ajuns la paleta notaţiilor de azi de pe blogul subsemnatului.

În context, am remarcat un traiect asemănător al unui tip, Liviu Vălenaş, care rin 1985 era corespondent sau aşa ceva al revistei "România Pitorească", apoi - după 1989 - scria pe la ziarul "Ziua" între altele. Nu emit caracterizări aici asupra stilului ori traiectoriei ulterioare a confratelui, dar el mi-i un exemplu de inevitabilă trecere şi spre alte domenii.


Alţii activează doar pe linia montană.
Aici intervin nişte mici dar importante probleme.


Cum fiecare lucru, perioadă, însuşire umană nemaipomenită are un revers pe măsură al medaliei, perioada asta fascinantă a tinereţii, cu idei, cu strălucire şi atîtea altele are prostul obicei că se dezumflă neaşteptat şi dezolant după o vreme.
Voi fi aici poate răutăcios, dar întrebaţi-mă cîte condeie, spirite montane se mai produc şi azi precum acum 15 ani. Nu mai vorbesc de acelea de acum 30 ani (o excepţie, poate între altele: Vali Peneş, revăzut ieri la Casa Schiller). Cică aşa e viaţa - chit că nu ai bănui, cînd eşti pe valul cel mişto al celei care se crede Singura şi eterna Vîrstă.


Deci oile între care, pe siteul pomenit iniţial aici, Ordean e ca măgarul, vor dispărea - ce-i drept înlocuite de alte strălucitoare astre.
Pare fudulie din parte-mi să afirm astea, Uite io nu îmbătrînesc, plus că..., dar e adevărul. M-am nimerit eu mai băftos, cel puţin pînă acum, pînă oi pica dupe o săritoare ori da-va vreo maşină peste mine. Ori pur şi simplu inima, ce altminteri ieşi bine la electrcardiogramă, va zice Ho! şi o să vă căraţi cu urna mea pe Rîpa Zăpezii, să faceţi vînt conţinutului acolo, în canionul văii.


Se poate obiecta aici: Păi matale n-ai avut profesie acaparatoare. Sau n-ai făcut copii. Sau ai călcat în ceva cînd erai mic.
Se poate (copii am destui, ba m-am şi ocupat de el. Căci e mişto, instructiv, formator pentru adult...).
Şi, cum recunoşteam, e treabă de baftă.
Bafta de tip Baticu i-aş spune, dar nu dau detalii asupra termenului inventat chiar aici, să nu par şi gogonat şi cu ego umflat.


Aş mai nota că există şi tipi care se ţin de munte şi după fatidica etate cînd apare burta, mica sau marea buhăială facială (datorată nu alcoolului, ci avansului în viaţă!).
Îndrăznesc să cred că în aşa situaţii există două mici pericole.
Unul ar fi să mergi we de we la munte pentru că nu ai ce altceva (cît de cît interesant) bifa în oraşul de baştină.
Al doilea pericol pîndeşte condeiele. Vîrsta fiind cea numită de Teodor Mazilu a automatismelor. El se exprimă elegant aici, în practică nu doar că stînd pe loc dăm înapoi, dar se petrece pînă şi stilistic echivalentul decarnificării trupului senect.


Citeam azi o notaţie a unui confrate care mă deranjează cu umbra lui, care îmi ameninţă statua pe care o voi imensă şi unică asupra Muntelui româneeeesc (autoironia mai e semn de sănătate pe lumea asta?).
Se zice acolo:

11 mai 2012. Au trecut 20 de ani de cand, in 11 mai 1992 Taina Dutescu-Coliban si Sanda Isaila au fost vazute ultima data in drumul lor spre optmiarul Dhaulagiri...
In aceste zile sa le acordam gandul ce li se cuvine...
Eu o voi face in Cheile Bicazului spre care plec peste cateva minute, acolo unde am cunoscut-o si unde am inceput s-o admir pe inepuizabila si inegalabila TAINA...


http://alublogu.blogspot.com/2012/05/taina-si-haosul.html?showComment=1336730584046#c3764499419313622913


Cu aroganţa sinistră ce mă caracterizează ("Zi-ţi tu defectele ca să nu apuce să le spuie celălalt!"), observ aici că un om - fie şi răposat - nu poate fi înfăţişat în umanul lui - poate singurul care ar rezona cu sufletul nostru, asta dacă educaţia ne-a mai lăsat aşa ceva... Şi cum nu ştim ori nu putem să facem acea prezentare poate normală, recurgem la epitete care poate-poate or atrage atenţia: inepuizabila, inegalabila, plus majusculele..

Nu ştiu totodată cum e şi cu gîndul acela care se cuvine... Că cele două alpiniste or fi fost oameni între oameni cred că nu-i de contestat. Plus că cine ştie ce eroare vor fi făcut pe drum de s-a ajuns rău, iar aici nu strică să-i asculţi pe confraţi după patru beri (presupun că există un in vino veritas asupra subiectului). Nu caut Tainei şi Sandei bube în cap, dar nici nu mă omor după prezentări măreţe, doar pentru că emanatorul vrea să iasă în relief social, eventual să-şi dreagă vreo teamă de moarte personală.


Apoi, legat de nevoia de a admira, chestia asta (dincolo de faptul că dă şi ea bine social, mai ales la România profundă) se trage de la faptul că - la vremea primei nevoi de admiraţie - nu am avut pe cine să ne fixăm. Aiasta pentru că adulţii primari nu erau demni de aşa ceva. Iar atunci dorinţa se perpetuează la maturitate sau chiar dincolo, deşi, dacă privesc mai atent pe semnatar, am îndoieli că sentimentul îl animă grozav şi în adînc..




PS
Apropo de relaţia-mi cu dl Constantin (Nini) Parhon, reproduc mai jos o scrisoare a dînsului, poate prinde bine.








A bătut cîmpii pentru dumneavoastră,

Mircea Ordean











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu