joi, 31 mai 2012

[UMAN] Golul. Nu cel din fotbal!


I

Dar tot de la fotbal plec.

L:a festivitatea de premiere a campioanei României, CFR Cluj, pe gazon a apărut şi o minunată blondă. Era Dulce Cadu, soţia valorosului căpitan de echipă.
Că era uluitor de frumoasă, de plăcută chiar, asta o fi normal.
La locul lor, în acel mediu al lumii bune, erau şi pantofii, înalţi şi cu brizbrizuri totuşi (iar) plăcute. 
Am aflat ulterior că minunăţia de încălţări aveau toc de 20 centimetri.. Că o femeie oricum devastoatare (prin şarm în primul rînd) apela la aşa ceva a născut mirări. La ce îi mai trebuie aşa ceva, nu are deja tot?
Se pare că nu avea tot.
Doamna Cadu (că veni vorba, "a cochetat cu modellingul", scria undeva) mărturisea că pătrunderea ei pe gazon, fie şi rar, se lasă cu distrugerea pantofilor, datorită condiţiilor specifice. "Dar îmi cumpără Cadu alţii". Că veni vorba, garderoba ei - ne-a informat - numără 100 de piese de încălţăminte.




Aici se aprinse un pic lampa.
Minunata femeie avea tot, dar şi un gol, mai greu de ghicit sub splendoarea de chip, de trup. Şi căuta să şi-l umple. Amplificînd un efect pe care nu pare să-l găsească vreodată suficient. Respectiv cumpărînd ambalaje ale corpului, căci operaţia priveşte nu doar pantofii, ci şi hainele.

Nu mă lansez în vreo răutate. Tînăra doamnă chiar e plăcută, cu o doză mai mult decît nimerită de copilărie. Pur şi simplu sesizasem o stare, asupra căreia am îndrăznit să-mi dau cu părerea.

Prost obicei să te bagi în sufletul altora.
Deşi, cînd e să tragi perii cuiva, chit că-s false, să vezi ce nu se mai supără nimeni dintre omagiaţi!
Este drept că în aşa faze nu te bagi de fapt în sufletul aceluia, căci duioasele adresări nu prea au legătură cu realitatea. Ori au algebric, adică un minus din interior cere completare cu opusul.

Minusul cu pricina este tot golul, acea gaură neagră existentă cam la orice om.


M-am uitat un pic şi la Cadu.
Se simte la al băiatul de altădată. Inclusiv stînjenit de frumuseţea pe care o atrage (sînt convins că reuşea şi pe la 12-14 ani!), din motive probabil întemeiate. Are nevoie de aşa tip feminin, dar în acelaşi timp se teme de el, mă refer la sentimentele din pubertatea-i, foarte probabil prelungite ulterior.


Cînd te bagi în ograda altuia, cred că deja o fi axiomă că nu-ţi place să vie altul în a ta şi să facă acolo observaţii fie şi elegante.
Recte în acareturile lui Ordean.
Dar îmi asum riscul.
În paralel, umblu şi eu pe cît e voie prin  ungherele nemăturate şi cu gîndaci de pe acolo.



Nu-ş ce-mi vine să spun acum că viaţa are un tragism crunt, care devine însă haios şi amuzant cînd nu fugi de el.
Asta cel puţin pînă cu trei ani înaintea extincţiei, cînd lucrurile devin mai groase - dar tot merită încercat şi atunci să-ţi fii spectator scenei personale şi Scenei celei mari.



II

Absolut întîmplător am nimerit scrisele unei domnişoare, Diana Dumitrescu.
Şi-asta frumoasă (dar nu ca Dolce, nu e 3D ca portugheza).
Ea notează, oarecum neaşteptat:


 "Cu greu scriu acest post pentru că mi-am încălcat promisiunea făcută cu mine [că se lasă de fumat]. Din păcate, această dependenţă de tutun, până acum, s-a dovedit a fi mai puternică. Dar nu mă las. Mâine mă duc la încă o întâlnire a programului Stop Fumat şi sper să reuşesc. Nu vreau să renunţ la program până când nu voi reuşi să renunţ la tutun. În toată această perioadă am avut doar 2 zile legate fără tutun. În a treia deja îmi venea să îmi smulg fir cu fir părul din cap. Aveam o stare de disconfort extraordinară. (s. MO) Îmi lipsea extrem de mult. Am zis, doar una. Apoi la cafea dimineaţă am mai fumat 2 ţigări şi uite aşa s-au şters cu buretele cele 2 zile. Însă ştiu că până la urmă voi reuşi", a povestit blonda pe blogul ei.



 Mda, angoasa există la toate vîrstele...
Te pomeneşti că ea e motorul existenţei umane, ne mînă înainte precum biciul vizitiului pe animalul de povară...
Găsiţi dvs. o comparaţie mai potrivită!


Faptul că m-am referit la două Eve mai sus nu aş vrea să-mi amplifice faima de misogin, poate pur şi simplu sînt mai atent în perioada asta la dumnealor, Zeiţele...



III


Sar la alţi oameni şi alte vremuri, dar pornind tot de la ideea Afară e vopsit gardul..."
Mai exact, ideea aparenţei pe care omul e nevoit să o poarte în lume şi uneori chiar cu sine.


Am trecut pe la Diana Dumitrescu şi nu am tratat ce urmează pentru că primele două capitole erau mai apropiate prin glamour, prin viaţa în prezent.


Însă primul capitol se leagă şi de ce urmează mai jos.
Mai exact, cele scrise despre cuplul Cadu şi nu numai.


Am sentimentul că părerile aparent bizare precum cele de mai sus sînt de tratat cu: "Păi cred că aici nu ai dreptate..."
Atîta doar că raţiunea nu îşi are un cîmp tocmai larg de acţiune.
Asta pentru că intervin nişte lupe deformante.
Te poţi trezi cu invidii, deoarece te nimereşti prin mutra ori gesturile tale precum cutare care l-a rănit cîndva (inclusiv prin faptul că nu l-a lăsat să strălucească mai tare decît toţi, fie şi stînd degeaba).
Alteori, chiar adevărul supără, căci un fotbalist onorabil investigat  - să presupunem - în ce-i priveşte pubertatea, poate avea în minte lucruri deloc plăcute suferite la acei ani, de unde finalmente o iritare datorată demersului.


Zic toate astea în preambulul unor relatări (vă previn, sar la istorie!) ale lui Constantin Argetoianu despre Nicolae Iorga.
Ultimul fiind ridicat la ceruri de majoritatea compatrioţilor.
O să-ţi ziceţi că-s eu invidios pe laudele adresate Istoricului naţional şi chiar aţi nimerit-o. Aaahhh, cum mi-ar mai merge la suflet aşa ceva, cum m-ar mai scoate din neagra văgăună!..
Dar problema rămîne.
Cît şi constatarea că Argetoianu e delicios în asemenea pasaje (de remarcat că l-a suportat -  pare-se fără dram de ulcer - pe Iorga într-o guvernare comună de un an, la 1931-32):








Scriam la un comentariu, parcă în postul precedent , că deseori avem în suflet o rană, iar aceasta naşte agresivitate (iar care nu manifestă aşa tulburare exterioară, aveţi doar răbdare, căci tot va izbucni, în exterior sau ininterior).
Poţi să spui că sînt eu furios pe Iorga datorită agresivităţii acumulate.
Dar realmente te simţi prost cînd cineva caută să te ducă. Să vezi ce mare a fost Iorga, ce demn de statuie şi dat nume la şcoli.
Deşi el e cum se prezintă mai sus - am îndoieli că Argetoianu minţea, cel mult reţinea (cu remarcabilă acuitate) cu precădere relele, ambalîndu-le frumos...

Observ, mare noutate!, că neinformaţilor li se servesc cele mai mari poveşti. 
Aş minţi să spun că destinatarul este aici doar credul ori neinformat. Pur şi simplu acele pastile îi prind bine (bineînţeles că şi lansatorilor, de unde  concluziunea unui tîrg onest).
Ca efect al acceptării persuasiunii cu pricina, massa stă şi mai liniştită.
Oare cum s-ar comporta majoritatea unui popor fără întreaga tehnică de gogoşi frumoase care i se serveşte?
De pildă, dacă i s-ar vorbi şi despre aiurelile lui Iorga. Dacă discursul stăpînirii nu ar cita din Biblie, ci din bibliografia unui Lucian Boia - de unde aflăm că (viitorul sfînt) Andrei a mers (adică e documentat) în Sciţia, dar nu se ştie exact dacă şi în partea inferioară a acesteia, adică Dobrogea de mai tîrziu. Şi că ruşii îl tratează de asemenea drept creştinător al lor - de unde concluzia că sîntem mai mulţi la acelaşi părinte.

Oare creşte gradul de nesupunere, de imprevizibilitate (in)disciplinară a unui popor fără chingile mincinoase?
S-or fi făcit studii în sensul acesta?
Oricum, bănui că nu degeaba fac stăpnirile apel la aşa ceva, de secole sau milenii.

Dacă gîndesc bine, şi Eminescu trata inconoclast problema, în "Împărat şi proletar".




La cine e informat, sarabanda vorbelor goale ţine mai greu ori deloc.
Eventual aici se măreşte doza, adusă fiind vorba interesului naţional, să spunem.
Iar dacă vreunul nu marşează, în secolul 21, el este marginalizat - poate pe drept cuvînt, căci nisipul e chestie la locul său, dar pus unde nu trebuie gripează.

Sînt nevoit să mă lansez aici într-.o paranteză.
Există tipi de acest fel, eventual mici organizaţii socio-politice, dar şi grupări a la Gregorian Bivolaru ori cei de la mînăstirea Tanacu.



Mai rămîne să aruncăm un ochi şi la Autorităţi.

Probabil e mult de spus aici, ce e în mintea acestora.
Există discursul cvasielectoral, apoi cel niţel mai dur - că Statul este şi trebuie să... (diverse).
Ce discută despre popor reprezentanţii mai mult sau mai puţin văzuţi ai Autorităţii cînd, vorba aceia, nu-i vede nimeni, este un lucru ce iese mai rar la suprafaţă

Dar iese.
Îmi fuge mintea aici la Armand Călinescu, care de felu-i lupta pentru stat, Ţară şi popor (ordinea nu e întîmplătoare...).
Că goneşte şomerii din Ploieşti, în 1933, cu patul armelor - e una.

Alta ar fi un pasaj dintro carte a lui Nicolae Chivulescu, a cărei copertă am prezentat-o într-unul din posturile trecute.

Într-adevăr, afirmaţia facsimiliată mai jos nu aparţine unui român, dar pentru că vine de la un vădit admirator, fie şi francez (mai mult sau mai puţin stipendiat de Propaganda românească), poate fi trecută nu departe de contul unuia ca Armand Călinescu. Al oamenilor voindu-se de Stat.



Sînt departe, foarte departe de a fi epuizat lectura scriselor social-politice. Şi recunosc că-i foarte posibil să fi scris cineva, destui poate, despre subiect.

Acolo, sus, se ştie că poporul e umil.
Se ştie şi că este astfel datorită chingilor plasate (deseori dureroase) şi dirigate de lideri, nu datorită vreunei dispoziţii domoale şi supuse a plebei spaţiului mioritic.



Altminteri, în mitizatul Interbelic, fie şi fără a judeca neapărat cu mijloacele anului 2012, lucrurile erau mult mai lesne cu totoipanul de către autorităţi.
Alegeri fraudate ticălos, de către toţi guvernanţii - înţeleg doar că la primele a existat oarece excepţie -, stare de asediu decretată cu una cu două, cenzură cît cuprinde.


Subsemnatul, care se simte cu musca pe căciulă în privinţa agresivităţii / a mirosirii exclusiv celor rele. cred că totuşi aceste lucruri trebuie zise.

În ce-i priveşte pe nemaipomeniţii intelectuali ai epocii, avînd în vedere uşurinţa cu care au pus botul, de pildă la un umoral poate lesne depistabil,  ca Nae Ionescu, ori la o zăltare goală ca a lui Zelea Codreanu, arată că sub pojghiţa (ori tupeul, de a te considera brusc aproape de vestici - carele şi ei altminteri...), de prestidigitaţie a vorbelor se ascundeau primitivisme ceva mai măricele decît se acceptă îndeobşte.



Bineînţeles că se poate vorbi de opera acestora. Şi aici nu vin cu fumuri de tip ce eventual s-a căţărat (vorbă din alpinism) pe umerii lor.
Dar exista şi un uman, cam rareori de pus la rană.
Mai exact un uman cum scrie la carte. Cu calităţi pe măsura defectelor.

Eu cer doar să ţinem cont de amîndouă, de bune şi de rău.

Cum, aşa ceva e greu, căci dacă pui o lingură de oţet strici mult/tot, mai ales în cazul nevîrfurilor ?
AIA NU MAI ESTE ÎNSĂ PROBLEMA MEA. E a dumneavoastră, domnilor de sus de tot. Aţi vrut piscuri, staţi cu grija vînturilor, eventual a ploilor care au lăsat deasupra doar Aratatul biblic.
Voiam să spun că şi vîrfurile-s vulnerabile, măcar ca aritmetică.

Atlminteri ideea poate rămîne.
Schiţa lui Caragiale era Ce gîndeşte suveranul?
Dar oare ce se gîndeşte sus-de-tot legat de omul de rînd?
Să zicem, atunci cînd X şi Y rămîn după un chef împreună, respectiv le coboară niţel porţile inconştientului (fac ce fac şi ajung acolo!)...

O să spuneţi că afirm ilogice.
Că acolo nu se ajunge dacă ai baraj prost...


E subiect de un roman - de fapt întreaga. noastră epocă se pretează la romane proaspete - chit că nu posed eu condeiul pentru aşa ceva.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu