vineri, 4 mai 2012

[VIAŢĂ] Tu ce-ai făcut pentru România (II)



Începusem să pomenesc (de fapt reproducînd din scrisele publicate ale acestuia) ieri despre viaţa unui compatriot, Faranga la nume.



Care avusese o copilărie numai bună să iei ulterior cu Huo! pe care te-o vizita cu pantahuza (a cerşi în scop nobil) pe care scrie Patria! Dă!


Ia să vedem ce i-a mai dat dînsului draga Românie.






 






















În paralel, trompetele statului şi tot felul de inşi (a căror principală grijă este să-şi pună la adăpost rubedeniile incorporabile) sforăie discursuri cum că oşteanul român e gata, nerăbădător chiar să purceadă la dezrobirea provinciei smulse cu un an înainte de sălbaticii bolşevici.
Nu spun că fraţii sovietici erau de pus la rană (dimpotrivă), dar nici nu pot uita că marea majoritate a cătanelor de rînd probabil nici nu aveau idee pe unde e Basarabia asta, după cum mult mai fi drag le-ar fi fost să rămînă la propria ţarină. Care şi aşa cerea destulă sudoare şi griji.


De cînd lumea se practică însă la nivelul oficialităţilor sportul lui a lua cu arcanul şi menţine sub arme cu ameninţarea Curţii Marţiale, în vreme ce-n paralel megafoanele patriotarde scuipă flaşnete faţă de care ajungi matale suspect de nu le iei în serios, de nu-ţi scoţi pălăria precum şviţerul din vechime, în faţa pălăriei guvernatorului Gessler.


Ia să trecem şi căteva gogoşi patriotarde emise în epocă:

Îţi dau vorbe, îţi cer în schimbul lor suferinţe crunte, ba chiar viaţa.
Afişul e posibil să fie produs relativ recent (chit că discursul e cel de acum şapte decenii). Cert este că înfocaţii naţionalişti au încurcat anul. Care e 1941, nu 1940.



Unele filmate.

Sau:

Bineînţeles că răcanii  aveau de-a face ca nuca în perete cu poveştile propagandei. Dar exista ameninţarea cu moartea. Şi uite-aşa, moartea le era în faţă, dar şi în spate - pe tot drumul de la Prut la Stalingrad şi îndărăt.
Să tot fii, aici, recunoscător şi lui Dumnezeu că taman în aşa ceva şi-a găsit, fără să te întrebe nici El, să te aducă pe lume.



Stau uneori şi mă întreb la ce prind bine războaiele astea.
Mă refer la omul de rînd.
Păi cred că lui nu-i prea prind bine, dacă bineînţeles nu l-a dat pe spatre recenta schimbare de optică a oficialităţilor. Care, ca la un 1914-16, iniţial vedeau spre Puterile Centrale, apoi brusc au cotit-o spre Antantă, avînd pretenţia că trupă să fie gata să moară, cu zîmbetul şi entuziasmul pe buze.
CUI PRINDE BINE UNUI RĂZBOI?

Fără îndoială nu voi face în veci vreo carieră politic, urmare a celor pe care le-am scris şi le voi scrie în continuare.
Cred că războiul, cu scopul său: extinderea teritorială şi implicit a numărului de supuşi, face bine acelor ştabi de stat căror li se umflă inima că-s mădulare ale unui stat şi mai mare.
Ori că, prin război, nu pierd ce au - şior avea cîte ceva...

O exista şi vreo logică a Statului, că dacă nu se extinde, ca o cantitate de apă picată de sus, pînă la maxim de întindere posibilă, nu se simte la bine.
Zic şi io ca profanul, zic şi io ca... domnul autor Faranga (vezi-i încă o dată introducerea la carte).

Pe mine uunl m-ar lăsa rece dacă ne-ar ocupa ungurii şi apoi, să zicem, m-ar pune să le învăţ limba, româniza numele, eventual şi vreo convertire la religia lor. Mai jenant mi se pare naţionalismul unsuros, a la Funar, şi o chinuială pe front sau chiar o moarte n numele unor valori care nu-s ale mele. Sînt cel mult impuse, prin teama morţii.
Că alţii, sub teama acelei morţi, ajung (procedeu psihologic probabil simplu) să judece precum agresorul, ba să şi oropsească pe alţii care nu au făcut pasul la a lăuda interesele altora - păi aia îi priveşte, chit că ei au pîinea, cuţitul şi glonţul plutonului de execuţie.

Nu văd care fu problema unei ocupări de către Austro-Ungaria , să zicem la 1853-56. La bani mărunţi, Ardealul e o recunoscută drept provincie românească mai civilizată decît celelalte datorită educaţiei austriece.
Parcă nici cu turcii nu fu groaznic, raportat bineînţeles la mediul epocii.
Cu sovieticii fură lucrurile ceva mai urîte, mai ales la vremea bolşevismului, cînd deportarea şi execuţia burjuilor era în floare  La o adică, cred că grija unei întăriri reale a statului român, a Basarabiei a cauzat doar pe hîrtie insomnii diriguitorilor ţării din interbelic. Dincolo de declaraţiile sforăitoare, cam toată lumea şi-a văzut de ale ei, de prezent.
Cîte un Carol II îşi vedea şi de execuţii fără judecată, iar apoi se mira ce are Adolf cu el, de nu-i ia apărarea.



Să revenim la domnul Dumitru Faranga şi ale sale avataruri în Al doilea război mondial. Ultima formulă o pastişează niţel pe a bravului soldat Svejk, cu a cărui mutrişoară bucălată chiar aduce autorul român, cel puţin la senectute.


Iar în tinereţe:


E de spus aici că doamna din imagine, soţia, constituie poate pilonul principal de rezistenţă a autorului în valurile deloc simple ale anilor 1942-44. Lectura misivelor schimbate între cei doi are farmecul ei indiscutabil. 


Belele cazone enumerate mai sus nu ţin doar de perioada transformării unui civil cît de cît fericit în cătană indiscutabil fără Dumnezeu (apropo, veţi observa că omul nostru face trimitere destul de rara la Creator). Şicanele, bîzdîcurile superiorilor se menţin şi în anii următori, motiv pentru care principala îndeletnicire a trupeţilor ajunge cît să tragă mai mult mîţa de coadă.


Nu aş putea spune că naratorul excelează în deprinderi literare, între altele avînd obsesii cît se poate de profane (somn, mîncare, chiul), însă tabloul de zi cu zi pe care ni-l aduce sub ochi poate nu strică a completa formulele oficiale, cele cu vitejia ostaşului român pe front, cu jertfele şamd.

Acu', dincolo de ducerea sub ameninţarea Curţii Marţiale pe diferite tocătoare de vieţi omeneşti, rămîne hazul trecerilor fulgerătoare pe care poporul român le face de vreo cinci ori doar într-o secol: 1940, 1941, 1944, 1947, 1989. Fiecare dintre debarcaţi ajungînd, în megalomania lui,  să ia de bune jurămintele de credinţă al demnitarilor şi ale plebei.



Cartea lui Dumitru Faranga conţine ample pasaje ale trecerii autorului prin Rusia (inclusiv prin iarna acesteia)....






 






 ... după care autorul revine în ţară, unde îl prinde şi schimbarea de direcţie a armelor la 23 august 1944.



În loc de încheiere.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu