vineri, 1 iunie 2012

[CULTURĂ] Generaţii de cărturari



Netul ne oferă şi nouă, mediocrilor, indiscutabile avantaje.
Ne putem da cu părerea.

Deşi unul ca subsemnatul găseşte mai greu vorbele (dar aspiră la treapta unui DR Ioaniţescu, cel căruia vorbele mari nu îi veneau şi prompt, precum unui invidiat Take Ionescu).

Am dat pe net pe un site, Clipa. O revistă on-line.
Redactor-fondator, Dinu Săraru.




Am sentimentul că reprezintă o generaţie (na, ce mare adevăr am mirosit, păi era normal să fie astfel, altfel nu se grupa şi rezista!).
Între altele, ale epocii lor (anii de comunism).

O alta fiind cea animată de Nicolae Manolescu.


Este greu de spus - privind mlădiţele lor - care are şanse să fie apreciată de viitor.
Bineînţeles că Mircea Cărtărescu şi comilitonii săi şed mai bine sub reflectoare.
Dar spre adîncuri va exista întotdeauna vitalitatea României profunde. Care mai uşor se identifică prin autohtoniştii şi mai puţin moderniştii unor eventuali urmaşi ai Clipei lui Dinu Săraru.
Aş minţi să spun că-s entuziast susţinător al ultimilor. Dimpotrivă. Dar asta nu mă împiedică să încerc a sesiza cît mai corect realitatea.


Mi-am permis cîteva comentariui la unele materiale din Clipa.ro (legat de calitatea lor, cum am zis: ce bine că internetul ne suportă, pe mediocrii precum Ordean!).
Dincolo de mediocritate, parcă mi-aş acorda şi mie însumi avantajele vorbei la care decurg deseori: "Nu am întîlnit om de la care să nu am ce învăţa"


Aniversare Prof. univ. dr. Ioan Scurtu


Cea dintâi amintire despre Ioan Scurtu nu se leagă de persoana istoricului, ci de una din cărţile lui, pe care am văzut-o, înainte de a o citi, în mâinile directorului Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, trufată de hârtii care marcau paginile „cu probleme”. Apăruse o lucrare a Domniei Sale despre Partidul Ţărănesc, preludată de mai multe studii dedicate acestei formaţiuni politice, studii publicate în revistele de specialitate. Subiectul cărţii şi obiectivitatea tratării, faptul că tânărul istoric discuta un subiect sensibil pentru acel timp făcând parte din mitologia negativă a vremii, a enervat oficialitatea pusă pe jar de vigilenţii vremii. Câtă trudă pentru a demonstra ceea ce era evident, câţi nervi când vedeai că rezultatul unei cercetări ştiinţifice era dat la o parte de invidie şi de neştiinţă, de credincioşii şabloanelor. Pentru mine, momentul petrecut la capătul celui de-al IV-lea etaj al Casei Scânteii, unde, cu două etaje mai jos, se afla Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, însărcinat cu anchetarea modalităţilor de apariţie a unei cărţi, a rămas semnificativ pentru linia de conduită a omului de ştiinţă care, timp de câteva decenii, a clădit o operă organică, întemeiată pe cercetări răbdătoare. A abordat „subiecte sensibile” care în anii din urmă au devenit nu o dată pretexte de înfruntări politice şi mai ales politicianiste. Monografiile familiei Hohenzollern pe tronul României sunt patru monografii în paginile cărora istoricul nu devine propagandist sau denigrator, ci reconstituie cu obiectivitate un drum de câteva decenii din istoria poporului român. Şi aici aş vrea să subliniez o altă trăsătură a profesorului Ioan Scurtu. Indiferent de forma abordării istoriei naţionale, omul de ştiinţă avea în vedere ansamblul, o istorie totală, o istorie a civilizaţiei româneşti. Ultima sa carte, dedicată societăţii noastre dintre cele două războaie mondiale, dovedeşte că în Ioan Scurtu istoriografia română are pe cercetătorul care nu neglijează amănuntele vieţii cotidiene, dar nu rămâne niciodată robul faptelor, ci istoricul vastelor cuprinderi, care ne dă imaginea completă a unei societăţi aflată în plină expansiune. Cărţile sale, dacă nu sunt ale unui calofil, nici nu sunt ale unui autor indiferent la valorile expresive ale limbii române. Sunt cărţile unui om de ştiinţă care nu vrea să-şi creeze complexe, ci să te facă să vii alături de el în incursiuni ce cuprind epoci fundamentale ale istoriei României.
Omul şi-a păstrat, în ciuda notorietăţii cucerite prin munca tenace, prin obiectivitate, prin simţul măsurii şi necontenita căutare a adevărului, linia de conduită şi modestia care îl onorează. Ce i-am putea dori la acest ceas aniversar istoricului Ioan Scurtu decât ca anii ce vor veni să-i fie tot atât de bogaţi în pagini de istoriografie, domeniul pe care l-a ilustrat decenii de-a rândul cu devoţiune, fără gesturi spectaculoase, doar cu bucuria datoriei împlinite.
Valeriu Râpeanu



 Sublinierile îmi aparţin.

Comentariile cu pricina:

1.
"Sînteţi o generaţie.
Avînd oarecum avantajul vîrstei, dar şi al unei oarecari detaşări, mi-ar plăcea să-i observ întreaga traiectorie.
Inclusiv raportul dintre văzul ei asupra lumii şi realitatea unui 2010, a unui 2020 şamd."


Aş minţi să spun că nu mi-i şi o răutate aici.
Care porneşte din faptul că acei oameni nu observă că vremurile s-au schimbat.
Bineînţeles că şi în porinirea ceva e de căutat acul, de identificat motivele iritării.

Copilul iritat că adultul o ţine întruna cu ale lui?
Sau, mai rău, junele iritat că boşorogii (inconştientul nu ia în seamă vîrsta de azi a cîrtitorului) nu-i lasă locul sub reflectoare?

Se poate.


2.
Există un stil interbelic, cu fraze mari.
Apoi unul - fie şi spălat - al celor formaţi/trăitori în comunism. Relativ stufos, cu teamă de a trezi adversităţi. Cu dese “perii” reciproce.
Generaţia postdecembristă posedă, inevitabil, altă amprentă. De pildă stilul ceva mai alert al scriselor lui Lucian Boia sau Alex Mihai Stoenescu.


 În context, m-am gîndit cărei tranşe i-ar aparţine un istoric aparte precum Florin Constantiniu.
Am sentimentul (evident, discutabil) că rezonează mai mult cu cei formaţi în comunism, iar asta datorită temperamentului. Cumsecădenia e decisivă aici.


Ziua naţională

 Ziua naţională este un simbol de însemnătate primordială, pe care-l respectă şi-l sărbătoresc toţi fiii unei naţiuni şi în jurul căruia se adună cei care consideră că-i reprezintă. Ea este un îndemn la respect şi cinstire, dar şi de manifestare a bucuriei. În fiecare an, ziua naţională este sărbătorită, ea fiind şi un îndemn la rememorare, dar şi la un mers înainte al naţiunii în strânsa conlucrare a membrilor ei, căci în acea zi sentimentul dominant este cel al solidarităţii în jurul unor idealuri şi obiective comune ale tuturor. În acea zi, adversităţile se lasă deoparte, disensiunile politice nu-şi au rostul, bucuria trebuie să stăpânească inimile tuturor.
În statele monarhice, ziua naţională este legată de persoana monarhului, îndeobşte de ziua sa de naştere, ori de cea a suirii pe tron, dar sunt şi cazuri când ea reprezintă o zi legată de persoana unui înaintaş la domnie. În republici şi chiar şi în monarhii constituţionale, ziua naţională are o semnificaţie generală şi reprezintă data unui moment de însemnătate primordială pentru poporul şi statul respectiv. Pentru Statele Unite, ziua naţională este cea a proclamării independenţei – 4 iulie 1776 –, iar pentru Franţa cea a căderii Bastiliei, simbol al absolutismului monarhic, la 14 iulie 1789. Oricare stat modern are o zi naţională, pe care cetăţenii săi o respectă şi o sărbătoresc în fiecare an.
Zilele naţionale ale României moderne s-au succedat în cursul frământatului proces al constituirii, desăvârşirii şi consolidării ei. După Unirea cea mică, din 1859, a fost sărbătorită ziua de 24 ianuarie, în timpul monarhiei pe primul plan a trecut ziua de 10 mai, având o dublă semnificaţie, cea legată de dinastie – depunerea jurământului de către domnitorul Carol I în 1866 şi proclamarea regatului în 1881 – şi cea legată de schimbarea statului ţării, raportându-se la 10 mai 1877, proclamarea independenţei cu o zi mai înainte de către Parlament. După abdicarea impusă regelui Mihai, ziua naţională a devenit 23 august, zi căreia avea să-i ia locul, prin Constituţia din 1991, ziua de 1 decembrie, considerată a fi momentul strângerii în 1918 a întregii naţiuni în unice hotare.
Schimbarea în atâtea rânduri a zilei naţionale n-a fost benefică. Dimpotrivă, în timp ce zilele de 4 iulie şi 14 iulie se sărbătoresc de peste două secole şi sunt unanim respectate de americani şi francezi, oferind şi prilejuri de bucurie, nu acelaşi lucru se poate, din păcate, susţine despre ziua noastră naţională. Trebuie să învăţăm s-o respectăm şi să ne bucurăm de ea în fiecare an! A vorbi despre o nouă schimbare a acestei zile sau a imnului naţional nu este nici firesc şi nici favorabil bunului mers al ţării. Dimpotrivă, trebuie să învăţăm să ne sărbătorim ziua naţională, s-o respectăm şi s-o iubim, să ne bucurăm de ea şi mai ales să avem grijă ca generaţiile următoare să crească în stima şi preţuirea ei, ziua de 1 decembrie 1918 reprezentând un moment unic al dezvoltării naţionale a României.

jurnalul.ro

 (Sublinierile îmi aparţin)

Înainte de toate (mai exact de comentariu-mi de pe site), observ o credinţă că şi ceilalţi împărtăşesc valorile condeierului - care, zice-se, sînt respectate "toţi fiii unei naţiuni". Formularea din urmă, dar şi altele din postul de deasupra, lasă de înţeles că toţi cetăţenii ţărilor din lume.
Autorul descoperă apoi că la noi lucrurile stau altfel. Şi aduce, pe lîngă inerentele vorbe mari ale generaţiilor mai vechi, şi imperativul "trebuie".Inclusiv SĂ NE BUCURĂM DE EA.

Vorbeam într-un recent post despre cum vedeau pînă de curînd guvernanţii dorinţele poporului. Mai exact primordiale, în inevitabilul dezacord cu aspiraţiile Massei, cele ale liderilor, ale oamenilor de Stat.
Este de spus că după 1990 lucrurile s-au schimbat, dar eforturile pentru a satisface dorinţele celui ajuns electorat al unei societăţi democratice nu sînt sincere, mai exact urmăresc în paralel şi decisiv interesele materiale ale politicienilor.
Par să lipsească (şi nu bag mîna în foc să apară vreodată sub Carpaţi!) diriguitorii în stare să vizeze şi găleţile dorite de lumpen, dar şi o dezvoltare materială reală a societăţii - ultima sintagmă sună niţel de lemn?


Materialul dlui Dan Berindei este triburar opticii mai vechi. ACEEA A LUI TREBUIE!
Nu transpare din el măcar grija omului inteligent de a afla ceva mai în adîncime de ce un anumit lucru se petrece.
Bineînţeles putem pircede noi la o explorare amotivelor autorului... de a nu proceda astfel.

Între altele, aşa a fost tratat - din copilărie încoace -, aşa face şi el cu alţii. Ţine un pic de mentalitatea căprarului din armată, dar asta e.


Aş reproduce din comentariul meu, pe care în bună parte l-am extins mai sus, o idee:
"Acel “trebuie” este un fel de drog care asigură liniştea frazei, eventual a articolului, poate şi succesul său de moment.
Inevitabil însă la urmă îţi pui problema şi dacă sînt şanse ca românii să ajungă să stimeze etc. ziua naţională.
Mie unuia mi-e teamă că nu."

Aceasta şi pentru că generaţiile invocate vor trăi în alt mediu, în alte vremuri.


PS
Sesizez două icoane într-una din fotografiile înfăţişîndu-l pe Dinu Săraru.
Una pare să reprezinte sfinţi, alta ctitori de biserică.
Pe de o parte, este interesant acest ataşament postdecembrist al unei generaţii ce altminteri se ataşase binişor de fructele unei conduceri atee de ţară.
Pe de alta, îmi fuge gîndul - poate justificat - la expresia naţional-comunism. Fondatorii de biserică - par să fie autohtoni - ţin de naţional. În vreme ce sfinţii sînt, totuşi, vecini cu tam-tamul acordat unor lideri roşii precum Stalin, Gheorghiu-Dej sau N. Ceauşescu.

Umanul din noi, poate şi ceva transcedent ne împiedică la paşi prea mari, de la firea noastră iniţială.

 

 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu