luni, 18 iunie 2012

[ISTORIE, MUNTE] Valea Urzicii, partea III


Această parte şi-a reclamat existenţă individuală, pornind de la părerea autorului că lucrurile străbătute sînt nemaipomenite.
Bineînţeles, optica respectivului e foarte subieticvă, mai exact doar a sa - nu ştiu să mai fi dat cineva în patima/damblaua Urzicii superioare, chestie care nu-l face pe Ordean mai deosebit, cît destul de nefericit că nu are cui, seamăn rezonant, să-i împărtăşească fericita inflamare...

Eram, deci, în Inima Urzicii superioare...
[O exista şi un Corazon al părţii Inferioare? Poate da, la nivelul Brîului cu Jnepeni, mai exact şi niţel mai jos. Chit că locul acela merită vorba de La Pieptul Urzicii inferioare.Ziceţi dvs. că de ce nu folosesc această putinţă de a iubi, de ce nu o canalizez spre doamne? Păiiii... nu ştiu dacă aici ar fi precum în filme. Ba Doamne-fereşte să ia în colimator pe cineva Evă! Una, că nu ar putea şi răspunde, pe măsură ("Să mori tu că aşa ceva nu o exista?!" "Poate o fi, dar avertismentul lui Argetoianu, cu întîlnirea femeii potrivite tot e de luat în seamă... Căci pasămite aşa ceva curăţă - în sensul că-l popeşte pe acela precum păţi Carol II cu Duduia... "Ai na! Zi că nu ţi-ar plăcea! Dincolo de Tron bye-bye!, domnul Caraiman nu pare să fi fost nefericit în ale afecţiunii, chit că alde coroana i-o luase de multişor de-a dura, în debutul de ani 50, la Lisabona...)]
Inima U.S. este - îndrăznesc să afirm! - în dreptul Brîului de Mijloc.
_____

Am regăsit în arhivă nişte poze făcute de mine cu aparatul lui Laurenţiu, pe cînd coboram pe Brîul Mare al Morarului, spre Cerb.
Iată cum arată zona, evident niţel mai fioroasă decît în realitate, văzută din vecini...

A rămas încercuit cu roşu aici precarul adăpost de tablă din zonă. Am bănuit, cînd am dat prima dată de el, în 2009, că-i operă a cuiva de la Releu, altcineva nu văd cine ar putea aduce materialele de acolo, respectiv cine ar poseda timp pentru aşa operaţie. O duduie - întîlnită la un moment dat pe net - mi-a confirmat la un moment dat bănuiala, spunînd chiar că-l ştie pe respectivul...
În timp, coşmelia mi-a devenit familiară şi nu m-am mai pronunţat privind îndepărtarea ei.



... - ideea de Inimă venind de la rotunjeala locului, cît să o pui în coşul personal al pieptului. dar şi de la emoţii. De pildă BMj dispare, spre vest. Emoţie. griji.
Care ridică pulsul, dar şi sentimentul de viu.
Nici spre est brîul nu e comun. Te obligă la un Z,  apoi la o trecere pe sub Fereastră, dar şi sub o streaşină. Dincolo de care îţi plimbă paşii pe o rampă balcon. Desupra unei rupturi ce sfîrşeşte în Brîul Mare, dacă acesta poate fi de luat în seamă înaintea unei alte prăvăliri de piatră, domolindu-se abia spre frăţiorul mai mic şi cu Jnepeni..

De la 'cea lojă, eşti cotit la dreapta, pe sub ceea e pare un colţan... De aici nu-i mai vezi Fereastra, ci doar hornul ce scapă de sub şeuţa de unire cu pieptul muntelui, undeva acolo unde deja locurile ţin de Brîul de Sus.

Şeuţa e la capul hornului ce pare, mai jos şi datorită distanţei  fisură...

Mai jos apare doar parţial, în dreapta sus, o parte a şeii cu pricina...


Tot dedesubt, în dreapta colţul care adăposteşte Fereastra. Trecerea pe BMj îi e la bază.
În creasta dins tînga, şeile amrcînd Brîul de Mijloc şi cel Mare. La oa dică, marea de jnepeni de mai jos anunţă şi existenţa brîului omonim.


Locurile, de la oarece depărtare...

Brîul de mijloc, pe sub Fereastră...

Ziceţi că să trec explicaţia SUB poză? Ok.

Lîngă şaua dincolo de care scapă Scocul... - nu îi am vreun nume. Am iţăit un pic gîtul, m-am lămurit, iar asta a produs decizia de a opri aici explorările de variante, pe acea parte, din BSus spre BMijloc. Urma să revin, măcar ca plimbare, a doua zi. De ce n-a mai ţinut, asta e altă poveste... Între altele, cu zăpadă nocturnă în miez de iulie... Nu în frigider acasă, ci în Brîul de sus al Coştilei, unde cine se aşteptase la aşa ceva - situaţie în care şi ar fi luat cortul ori barim s-ar fi pitit într-o grotă fie şi umedă!


Vă zăpăcesc cu unele reveniri, dar Varianta izbutită din 1990, fie şi cu ajutorul a două rapeluri, avu loc cam din Brîul minus doi, către copaia aflată imediat la vest de Fereastră (se înţelege, a Urzicii!).


S-a întîmplat să revăd locul peste vreo cinci ani de la parcurgerea lui, părea vădit de coardă pe o porţiune (am şia cum imaginea în minte). La acel 1995, după ce căutasem din Creasta Urzicii - Mălin un brîu cît mai jos, am continuat traversarea pînă în firul principal. Unde cu două rapeluri (între care al doilea PRIN fereastra săritorii lui Titi Ionescu) am ajuns de asemenea în zona Brîului de mijloc.
Vă mai plictisesc. nostimada dar şi emoţia cruntă a acestei din urmă săritori este că o mai curtasem eu, la 1987, cînd altminteri nu m-am descurcat, dar nu i mirosisem vreo fereastră. În ziua venitului de sus, nu-mi venea să rapelez pe afară, de teamă... Nu o teamă de îngheţat, ci din categoria a nu o căuta cu lumînarea, mai ales cînd eşti singur. Aşa că mi-a mirosit mie că săritoarea posedă o fereastră să-i zicem colmatată.
Am dezghiocat eu locurile, dar tot rămăseră foarte puţin aninaţi nişte bolovani realmente ucigaşi, în caz de picat, mai exact cîtă vreme mă strecuram în sfoară prin gaură. Fu mare pîş pîş pe acolo, bineînţeles că de teama cobei nu am avut curaj să gîndesc cum aş fi făcut clătită acolo...

Aaaa! Uite că la vreo două zile am găsit şi poze de atunci... Cîteva pun aici, cîteva la PS (pentru că exced subiectul iniţial, ca de obicei...).




Acum sînteţi deja de-ai locurilor, nu vă mai explic ce şi cum... Reţin însă imaginile aste pentru patina lor, a vremurilor - cele cu pelicula foto, cu aparat Smena, cu developat în cămară... Abia peste un am trecut la color, lucrate la centrul de profil din cartier...
Dacă regret vremurile alea?
Acu', ce mi-i adînc nu pot ştii exact. M-am trezit cu cu gol în suflet la revederea unei coloane din Herăstrău pe unde treceam cu prima familie (acum 30 de ani) , dar mi-a trecut... Sau aici este chestia, să scoţi sau să-ţi fie scos ceva la aer, iar aici, prin simţire, fie şi dureroasă, să scapi, mai exact să devii disponibil doar pentru prezent?
Concluzionînd: nu regret nimic.  M-aş teme doar ca cine ştie ce sentimente de acest gen, de oroare pentru viitor şi moarte, să stea pititte. Nu cred că aşa ceva, piteala, e vreun gheşeft...


Nu ştiu exact pe unde e fereastra asta, cert este că se apropie liniar de aceea mare, Clasica.
Ah, ce dor mi s-a făcut să reparcurg locurile!

Am reţinut pe aici ceva greşit, căci se poate, inclusiv cînd mai iei o schiţă-două (cine ştie pe unde-s prăfuite, pe dulap...!). Că din Brîul de Sus, după o vreme şi pe Principal, faci un rapel mic, după care te aşteaptă Ioneasca.
Eee, cînd cu Zăpada din iulie (mai exact în seara dinainte), la 2008 şi taman venit din canicula Greciei, nu prea ieşea socoteala vizuală, prea nu erau doi paşi între locuri. Adică din BSus, parcurgînd două săritori şi încă un pic, parcă ce vedeam eu era mai mult. Başca mai fioros, fie şi din depărtare... Greşeala era - m-am lămurit tîrziu, adică acum, la posturile acestea - de la interpretare. Pe cînd am explorat la vale, baza de pornire era cel mai de jos brîu (de Sus), adică probabil Minus 2.
După ce am căzut cu gura căscată la vederea ramurii cu grote şi căreia i-am zis Zero, am uitat treaba asta. Pare jenant, dar pînă una alta deseori şi mintea ne duce, ne gestionează pe noi... Ne joacă feste.

Uf, gargara cuiva...!
Dar fie vorba între noi, modeştii, care se vor citi peste o sută de ani, ale mele ori povestioarele dulci contemporane*?
Răspuns: ambele. Căci va subzista bine-mersi atunci şi România profundă, amatoarea de roz, eroizm şi restul.

Aici sînt deasupra Ioneascăi (hai că i-am confecţionat nume!). După ce am dezghiocat un spaţiu cît să trec. problema este că partea opusă bolovanului alb, curat şi la locul lui (care formează oarecum surplomboaia săritorii), vizavi de el, la pieptul muntelui, era un conglomerat tare periculos, adică un amestec insuficient compactat de nisip, pietricele, crăci. pe sub alea mi-am luat inima în dinţi să trec, malul în sine fiind teroretic stabil, dar nu ştiam ce va face la o frecare accidentală a alpinistului cu el, căci nu mă mărusasem cu rigla, dacă încap. Mi-a bătut ceva inima. Plus singurătate, plus destule de rece (prima zi de şcoală, 15 septembrie, dar deja cu întîia zăpadă căzută în zonă). Cum e cu emoţiile mai ştim însă, le căutăm pentru că - zic ăia deştepţi - e viaţă din plin, iar de acele clipe ne amintim cu maaare plăcere.

După coborîş.
În urcuş, stătusem eu cîndva o jumătate de oră acolo, dar degeaba. Nu ştiu cum a trecut fratele Titi Ionescu, cu ai săi ADMIR-işti plus invitaţi (adică Emilian Cristea, la 1938), e un ieşit spre est pe o faţă deloc amică. La nivelul meu, barim, că de cînd am văzut ce fac alde Bază (căţărător contemporan, la 2010) în zonă precizarea asta e necesară...
Parcă e de luat în calcul, - că aşa e cu aruncatul pietrei în fîntînă şi cei zece filozofi.. - să fie gogoaşă a specialistului în domeniu E. Cristea, în sensul că au ocolit săritoarea, cum făcu de pildă grupul Gh. Frim la 1933.

Mincinos, E. Cristea? Păi dacă băiatul scrie că a făcut Hornul Central plus Urzica superioară la data cutare, sub conducerea lui Titi Ionescu (plus cuvenita garnitură, că ce frumos folosea liderul sfoara, vericule, să spui la nepoţi în 1976!). Iar în Buletinul asociaţiei scrie că doar Urzica primii paşii grupului colectivei conduse de Titi...

De mă mai mir de ce, la cîteva beri, sar (a se scuza expresia) pe Camelia Manea, în lista CAR... Ea fiind aceea din redacţia României Pitoreşti  care n-are nici o treabă cu publicarea de grupaje Modele pentru toate generaţiile, mai exact asupra fratelui E. Cristea... Nu are nimic de tulburat pe acolo nici după ce un cîrcotaş o face atentă asupra subiectului...
Ah, ce caracter infect am!
Dar merg cu el înainte, sînt mai decis ca niciodată (aşaţi trebuie de-l citeşti pă Matei Georgescu: Lăsaţi simptomul să se producă!!

Asupra răbufnirii bahice cu pricina, de acum cîteva zile, voi reveni, chit că pe moment mi-i rană sufletească sîngerîndă... Sic.
Veţi spune ce naiba staţi voi de-i ascultaţi egocentricele savantlîcuri ale tipului ăsta!?
Vă răspund eu... Agitatele cu pricina înseamnă aerisire a sufletului, cît şi punere în lucru a noi filoane interioare. Asta, dacă nu en rupem gîtul mergînd entuziasmaţi însă ghinionişti în Urzica, înseamnă vitalitate şi trai mai îndelungat.
E plină lumea de tipi la locul lor care de pe la 50 de ani se sting în ochi, iar de la 60 încep să tragă un picior...
Diferenţa o face nebunia pe care şi-au permis-o sub soare.

Bon.
Păi poze ale trecerii din Principal, pe Brîul de mijloc, spre Creasta mărginind bazinul Urzicii de al Văii Ţapului.
Mii de mulţumiri fotografului, Adi Costache. Am făcut şi eu în acea zi, dar sînt departe de grija  şi... ritmul lui în domeniu...

Debut de tură, 2011.  Două şei în ultima creastă, aparţinînd Brîului Mare, respectiv celui de Mijloc. He-he, pîini bune mai fură de mîncat pînă la ultima, dar bine că nu se socoti drumul şi în vieţi pierdute. Nu fac paradă, pur şi simplu cu chestia asta e sănătos de stat în cap. Asta presupunînd că nu stă singură acea teamă, mai ales după o vîrstă...
În context, Adi a trecut cam fluierînd peste cea mai apropiată muchie de pozar, dar tata Mircea s-a ajutat niţel de o sfoară, acolo. A apucat să se uite la varianta Şerban Ţiţeica de pătrundere în vale, nu cu mult mai jos, ce părea cam subţirică decît o notase memoria în alte ture...

Interesantă succesiune... Jos de tot, pe acea creastă Urzica-Ţap, ramuri ale brîului de Mijloc. Apoi o şeuţă pe unde se mai întîmplă să iasă unii - nu spun cine şi cînd. Apoi un colţ care  mi-a dat de lucru ceva timp, nu ştiam de unde moaş-sa a apărut şi pe unde e amplasat, exact!
După care ne aşteaptă clasica cingătoare a Brîului Mare - se şi vede cum se apropie de firul prncipal al Urzicii..
Pe acolo se vede şi spălătura, una din două ale zonei, care marchează flancul drept/estic al deschiderii Urzicii la acel nivel. E de cercetat, măcar cu ochiul, dacă aceea din poză este precedată în amonte de o fisură (o voi mai semnala!), cu plecare de sub şaua de obîrşie a Văii Ţapului.

Pătrundem în Principal, oarecum pe urmele Ţiţeicilor din al treilea deceniu trecut... În amonte se deschide evantaiul Urzicii superioare ("Finala Urzicei", după cum spuneam altundeva, reproducînd pe Gheorghe Frim...).

Idem. Două bătăi strică, nu două poze diferite niţel...
...

Mi-s dragi ambele poze, aşa că le-am lăsat in corpore...

Asta - poza - îşi cîştigă dreptul la viaţă prin faptul că dă detalii despre confluenţa, sub colţul ce se vede, a Principalului cu Vîlcelul Vestic ("Cosmopolitu'", ar fi spus băieţii lui Gheorghiu Dej...). Cea unire de fire este deasupra BMj.


O primă vedere asupra ramurii dinspre stînga/est a BMj. Acesta din urmă este precedată, imediat în aval,  de o mică ieşire ierboasă, ce moare în spălăîtură. ceva mai jos, la traversarea pe Şerban Weg, mai e un brîu, ceva mai lung, producînd  oftică accentuată că nu duce nicăieri

Pe dreaapta, geologiceşte ar porni spre creasta Capre-Urzica continuarea Bmj, numai că el răposează curînd, pentru alpinişti medii cel puţin.

Again, plus prilej să-mi revăd mutra.

Mai uit şi eu... Dar e pe acolo. Cred că e Cel fals.

Ceva mai jos, un rest de obuz. Pare să fi aparţinut forţelor Puterilor Centrale, care bombardau o baterie românească de pe Coştila. Se spune că ultima era comandată de căpitanul Nicolae Caranfil. Cu n - nu am ide de unde a apărut m-ul de pe bulevardul bucureştean contemporan.
L-am pitit într-o fereastră din preajmă, în talveg, deşi dacă nu a alunecat foarte mult în 95 de ani, nu ar fi decolat nici în următorii ani.

Pitonul de care au făcut rapel nişte tipi peste săritoarea din aceste locuri. Mai exact eu şi echipa-mi din 1987, dar şi cu gaşca Mugur, în 2005.

Nu cu mult sub Inimă. dacă termenul pare fanfaron, tras de păr etc. pot da toponimic înapoi... Eventual aştept propunerea dvs. - dacă găsiţi necesar vreo denumire a locului.

Locul se lărgeşte.  Adi a avut un aparat cu unghi mare, care estompează panta locurilor.

Am ajuns! Spintecătura din stînga nu merge mult în sus, barată de Copaia Ferestrei. În dreapta, Principalul.
Continuarea geologică spre vest a BMj. Cum ziceam, nu scoate nicăieri...

Principalul îşi vede de treabă şi continuă suişu-i.


Vedere în aval, de acolo. Muntele Morarul ne ţine companie, de dincolo de Valea Cerbului.
.
Efectuăm macaz spre stînga. Socoteala era de cercetat, pe vechile-mi urme din 1990, dar nu prea mai stăteam bine cu timpul. Că ne nmerisem amîndoi echipierii căscători de ochi în jur, operaţiune cronofagă de măsură.

Stînci deliicoase prin zonă. Mai ales că erau calde, în soarele de vară...

Fisura Vesticului, imediat deasupra confluenţei cu Principalul.

Pe Brîul Fals (joacă teatru, minte, îşi atribuie studii superioare deşi nu are etc.)
Dacă eu am?
N-am.
Adîncitura de sus semnalizează copaia Ferestrei.

Apare faimoasa, pardon, Gaură.

Adi va afla că-s găuri, una mare, una mică.
Ca principiu, ochisem ceva ce părea brîu, în partea superioară a Copăii. Speram să ducă undeva, în stînga şi pe deasupra Ferestrei, la ceva legat drezonabil pasului şi legat de ramurile Brîului de Sus. Ne-am lămurit ulterior că brîul se rupe, imediat la est de muchia Ferestrei.

Un ochi îndărăt (nu doar al fotografului, ci şi al însoţitorului) spre Z şi spre Principal.
Zet-ul e un loc ceva întrerupt, pe care îl surmontezi graţie unei deplasări pe forma acelei litere. Subsemnatul s-a băgat într-un horn din stînga, de unde Adi l-a ajutat să iasă cu o cordelină.

Ceva de mai departe.

Tot de acolo, Fisura de la Marne. Nu e vorba de Marna franţuzească la plural...
E de cercetat dacă se poate mănca o pîine alpină pe acolo, cel puţin pentru alpiniştii mai dotaţi ca mine.

Fereastra şi Copaia ei.

Lume nebună. Ajuns acolo - acceptaţi ideea! - , e o idee să dai sfoara pe deasupra şi prin fereastră... Oare încapi, în picioare acolo?
Şi mai e un Oare?. Dacă ne vin gînduri d-astea, ne facem de rîs? Sau se va duce naibii întregul eşafodaj psihic - pasămite aşa s-ar petrece cînd renunţi la seriozitate, la comme il le faut (cum se zice în engleză?).
Am zis acestea retoric. Simt că merită riscul.

Pe malul opus la Urzicii, şaua Brîului de mijloc, pe unde am intrat în vale în urmă cu vreun ceas.

Cu ochii probabil spre brîuţul superior al Copăii.

Streaşina ce marchează angajarea BMj pe sub muchia Ferestrei.

Ochii zburdă, inima se bucură... Succesiv, şeile pendinte de Brîul de Mijloc, respectiv cel mare. E foarte posibil ca Marea jnepeneală ce se vede mai jos că ţină de muchia Caprelor spre Valea Priponului

Şaua brîului Mare, de noi şi de atîţia parcursă...

Am mărit un pic imaginea. Nu neapărat pentru principal, Vîlcelul Vestic şi Fisura Vestică, cît pentru partea occidentală a copăii Ferestrei, pe unde am găsit în 1990 o posibilitate (impunînd două rapeluri - dar aia să fie singura problemă) legînd cearceaful accesibil al Brîului de Sus de acela al fratelui din aval.

Om sub streaşină.

Realoaded.

Unghi instructiv: în prim plan, BMj în dreptul muchiei ferestrei. Cele două dungi reprezintă: a mai de jos continuarea brîului, dar care pe acolo se rupe pentru un pas omenesc la liocul lui. Motiv pentru care faci cîţiva paşi pe pînă pe ramura superioară, ieşind curînd în creasta Ţap-Urzică.

Tot acolo, dar cu om.

Ce frumos se încinge brîul, imediat la est de Muchie!... Dincolo de frumoasa prispă,  ăşi croieşte drum vijelios - la vale... - un scoc abrupt. Mai departe şi de acesta, un pasaj al Brîului unde, singur acum vreo trei ani, nu am avut curaj să trec: pe la acele două spintecături în stîncă.
Poate aste posturi ţin loc şi de Memorii alpine ale subsemnatului.
Asta dacă nu voi mai scrie unele propriu-zise.
Urît obicei, domne, să scrii atît!...
Daaa? De ce?
Păi... Nu e frumos.
Interesant argument!
Scriu pentru că am mîncărici la degete şi la suflet.
Şi pentru că mai vreau să ştiu ce e, ce se sîntîmplă cînd sfidezi o aşa interdicţie, doar pentru că-i oferi aceluia o situaţie cu care nu e obişnuit. Eventual îl complexează, el neputînd scrie şi - aici e buba! - ieşi cu ceva în relief.

A ieşi în relief... Chestie foarte umană, dar şi very fugărită în societate...
Bineînţeles, trebuie să ai grijă să-ţi fi vaccinat cît de cît în prealabil vulnerabilităţile. Mai exact să fi rezolvat cît de cît cu setea de a fi băgat în seamă..


B Mj, văzut din cel de Sus, în prim plan fiind verdeaţa de unde se poate porni spre el de la acel nivel...
Uite şi şaua Colţului nebun i-aş zice - nu e obligatoriu a fi preluat; asta e vorba ce-mi veni pe limbă azi...

Oare, continuînd altă serie de tribulaţii, aceea mentală de imediat mai sus, ce fac tipii cu energia pe care vreun Ordean o risipeşte scriind în mega-extenso aici? Îşi cresc mai bine copiii? Asudă şi au o familie tare fericită? Se pricopsesc profesional iar asta se vede în rumeneala obrajilor?
E de o investigaţie...




E... Interesant. Şaua de sus e aceea din capul văii Ţapului (evident, pe malul opus fiind văioaga cu pricina...) - deşi aici e mai adăugat, pur statistic, cum că firul de apă aferent acesteia mai urcă pe acolo cîteva zeci de metri...



Eee.. Din acea a cade în jos o fisură de neam prost. Doar statistic vorbind, jumătatea ei superioară pare a admite pasul alpinistului de rînd.
Fără îndoială e una din cele două mari spălături care afectează bazinul Urzicii în dreptul Brîului Mare...
Să mergem la bibliografie pentru a ne lămuri!


imaginea este decupată dintr-o alta, evident mai mare, cu deplasarea alături de Adi C., zis şi Rupi.
Deci spălătura aferentă şeii dinspre obîrşia Ţapului este cea mai la vest dintre cele două afectînd Urzica în dreptul BMC. Vecina dinspre răsărit de fapt ia naştere în Brîul Mare. Aş mai nota, spre exasperarea dvs., că pe coama dintre cele două spălături a venit prima echipă CAR ce a străbătut partea inferioară a văii, la 1932, - depunîndu-şi apoi descrierea sub semnătură comună Nae Dimitriu -  Alex. Beldie.


Pe brîu, către scocul de sub fereastră (pendinte, cum ziceam, de Spălătura Vest).

În sens invers.

Stai un pic. Că nu e corect... Ia să punem şi o poză-două cu confratele bucegist Adi. Fărăd e care tura nu ar fi avut loc, deoarece subsemnatul avu - la vîrsta-i de atunci - nişte limite, inclusiv psihice... (chit că azi aş relua solo traseul!).




Ne aşteaptă pasajul de care eu aveam oroare, căci mă dăduse îndărăt cu ceva ani înainte. Trei la număr.

Oamneii de munte cunosc asemenea stări, cînd un pasaj ţi se pare într-un fel, pasabil sau ba, iar peste o vreme mult diferit... La un 2009, niţel marcat prost de amintiri ("în 1994 am trecut cu grijă pe aici peste un hău, păi după 15 ani..." - după 15 ani fiind niţel ud, cu pietricele şi în coborîre... Plus că retragerea ulterioară - prin Inimă -, putea pune probleme, fie şi pentru că Urzica este o zonă unde te poţi trezi subit fără chef şi cu frici - mai ales de eşti singur...)

Fiind cu Adrian, bineînţeles că lucrurile stăteau altfel... 

Statul în fund de la 2009 se petrecu pe prispa de iarbă aflată imediat în stînga Dungilor.

Chit că m-am vaccinat asupra fenomenului în ceva ani de bucegism, descopăr cu surprindere în Scocul ferestrei un rest de haine, o canadiană. Cum a învîrtoşit-o vîntul pînă în acest loc ferit, el ştie!


Scocul, în amonte.

Zona de traversat.Recunosc a arăta un pic mai naşpa decît în realitate.
Întind sfoara urgent, o dăm parcă după un bolovan după care mă iluminez...: locurile-s totuşi simple. Mirarea mea se exteriorizează prin nemişcare, pe care Adi o ia drept temere



Nu era cazul. Chiar îmi făcea plăcere descoperirea.
Expresia de moment "Nu-mi iese" marca nepotrivirea între aşteptări şi natura totuşi paşnică a locurilor.
E drept că teoretic un buf era interesant pînă în vizibilul Brîu Mare...

Bon. Am trecut.



Urmăm apoi spre est, pînă în locul unde brîul propriu-zis devine rău. Are iniţial o ruptură, după care continuă să rămînă ne-amic pe distanţă de 10-15 metri, la pieptul stînci aproape verticale.
Că dincolo de aceste două puncte lucrurile se îndreaptă (vezi mai jos), deja nu-mi mai ţine de cald.




În cadrul din urmă se simte ruptura ce spuneam că obligă la rapel.

V-am făcut capul mare... Dar e posibil să fi cîştigat de bucegişti. Să-mi spuneţi peste douăzeci de ani, prin Bucureşti, atenţi să nu-mi loviţi bastonul: "Domnu' Ordean, io am picat în patima Muntelui datorită matale...!"
Bineînţeles că se poate apela şi la gluma de acum clasică. În Piaţa Amzei sau ba. "Nu ştiţi pe unde e Strunga Cutare?... Sau Valea Cutărica...?"

Să aruncăm un ochi şi în sens invers.

 În dreptul săgeţii este Fereastra, chiar se zăreşte acolo o străbatere spre ce e în spate!...
Brîul de Mijloc e cingătoarea de la bază.
Interesantă este apoi succesiunea de creste. Întîi Urzica spre Capre. Apoi cea dintre ultima şi Pripon. Şamd. În ultimul plan este vîrful Obîrşia (nu ştiu exact care este O. şi care Colţii Obîrşiei)


 Deja aici sîntem în ramura superioară a brîului la ieşirea în creasta spre Ţap.

Demult, tot acolo.

Vedere în amonte, spre deschiderea Urzicii dinspre Brîiul de sus. În mijloc, colţul şi şaua terminus pentru joaca pe picioare la acel nivel.


Colţul cel drăcos. La baza lui, Brîul cu Jnepeni, aici (pe flanc estic Urzică) ... fără...

N-am ochit acest dinte decît din acest unghi, deşi mărturisesc a nu fi fost faarte atent - mergînd pe Brîul Mare - la posibila lui existenţă, imediat în aval. Pe acele locuri mintea e la tren, la cît mai e pînă la gară şamd.
Mă refer la cei care aleg clasicul brîu ca retragere...

Pe o faţă, către ramura ce scoate în stînga la creastă. În suiş nu-s probleme.

În ultimul plan, vîrful Omul. Pe muchia ce coboară din el spre dreapta / est, Acele Morarului, al căror profil clasic nu este vizibil din acest unghi.

Tot Omul.

Unul dintre noi, ajuns în creasta spre Ţap şi Mălin.
În sens invers:






Există în această zonă în muchia din estul Urzicii trei zone.
Una, la obîrşia talvegului Ţapului.  Aici scoate directul dar  inaeccesibilul din Brîul de mijloc.





De acolo, cotind niţel la stînga/sud, adîncitura acestei văi mai continuă cîteva zeci de metri liniari cu cîteva feţe ierboase.
Iar apoi, dispărînd, lasă loc muchiei dintre Urzică şi Mălin.

 Aici iese acel superior care a permis ieşirea din Brîul de Mijloc.

  
 Colţ frumos spre est, cu vedere pe măsură asupra noii cunoştinţe vizuale, Valea Mălinului. Din nefericire, exact de acolo nu e brîu sănătos la cap spre Mălin...


... mai exact nu apuci să te legi de acea ramură - BMj pe faţa Mălinului, în care se intră ceva mai sus, în următoarea zonă a crestei M - U.

Valea Mălinului, în aval. Pe stînga ei, colţul omonim, care - strict informativ - străjuieşte de asemenea văile Verde, Seaca din Coştila şi  (mediana plus inferioara) Ţapului.

Cum zisei, aici legătura de directă şi francă între cele două mari văi din astă zonă a Coştilei. Pentru a avansa pe creastă, se trece printr-un scoc original cît şi lesnicios mersului.

 Deasupra pomenitului scoc. De aici...

  Feţele Urzicii se deschid.

 Se poate vedea Colţul Ultim (denumire pur tehnică a subsemantului!), dar şi o idee din fereastră.
Menţiune personală: dacă prindeţi o zi frumoasă pe acolo, în explorare, bineînţeles că-i mai binedecît pe ceva închis, DAR ATENŢIA RĂMÎNE ESENŢIALĂ! Legea gravitaţiei funcţionează oricînd.

De acolo se poate ieşi în dreapta, pe flancul Urzicii, pew Brîurile Minus 1 şi Minus 2 - ambele pendinte de Brîul de Sus. Nu mai ştiu pe care din ele, la al doilea scos traversat mai exact, se află un fel de adăpost de metal. Nu ştiu cînd a fost construit, eu unul l-am dibuit în 2009. Ce-a mai făcut din 2010, cînd am trecut ultima dată pe acolo, nu ştiu. La 2011, Adi nu părea interesat...
Înţeleg, nu ştiu ce doamnă m-a informat că refugiul e opera unui pătimaş al muntelui (în felu-i) de la Releul Coştila.



Amuzantă.
Figura.
Cu 14 ani în urmă arătam aşa, prin zonă:

 Ha! N-am maik văzut pozele astea de nu mai ştiu cînd, să fie vreo 15 ani, iar de cercetat pe ele, ce să mai zic?! Or. Se vede ca-n palmă aici copaia de la Fereastră, inclusiv pe unde am coborît la 13-le iunie 1990 care dădu iniţial titlul postului ăsta (cu abatere apoi cît... - găsiţi dvs. termenul de mărime!)


Aikci recunosc şaua din capul Ţapului, dar apar noi durerid e cap. Nu ştiu ce e în al doilea plan, unde - ca un făcut  - e şi un hăţaş! Numai bucegist chitit să nu fii!

La cestiune!




Atingem locul unde se poate lua brîu spre Mălin. Nu e chiar defilare pe acolo, atenţia în deplasare se impune... Digerebnţa între cele două poze ce încadrează ăst paragraf este că deasupra se vede şi Releul, care are şarmul lui acolo...



Adi îşi vede de ale lui, între (multe) altele pozează Fisura Scoruşilor şi Strunga Gălbenelelor.


Şi flori.


Căştigăm apoi înălţime, spre Brîul de Sus Zero.

Ochi în aval, spre Mălin. Cred că e de deasupra Brîului de mijloc.
Mai e un pic...

 ... apoi cotim pe brîu la dreapta/vest.








Ne îndreptăm spre muchia dinspre Capre.




La revedere, Minunăţie!


Spre Pripon, Cerb, Gară şi acasă - de miercuri (după trecerea oboselii) începînd confecţionarea noilor planuri.

Mulţumiri multe, multe pentru imagini şi companie lui Adi Costache!





PS
Paradoxul face ca îndelung tratata aici Urzică să nu se fi aflat pe lista locurilor mele de suflet din abruptul Bucegilor. Cum ar fi porţiuni multe din Albişoare ori din Rîpa Zăpezii a Morarului. Are însă un şarm inegalabil, poate din cantitatea suplimentară de emoţie pe care mi-o trezeşte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu