sâmbătă, 23 iunie 2012

[MUNTE] Valea Urzicii, Brîul de sus, Solstiţiu 2012 (I)


Mda, un pic amuzant...

Plecat să vorbesc, în fugă, despre cele politice ale zilei de 13 iunie 1990, am ajuns să tratez amplu despre o zonă de abrupt. pentru ca - incitat - apoi să merg cu pasul pe acolo...


Întrucît am intrat în concediu, am putut face în sfîrşit un drum pe munte anul acesta. Da, aţi citit bine, prima dată anul acesta...

Şi pentru că tot scrisesem de Urzica, spre acolo m-a dus pasul şi echipamentul - acesta din urmă pentru o înnoptare sub cerul liber. Este una operaţie care-mi place grozav, dar şi ascunde părţi neplăcte, cum ar fi căratul materialului la vale (nu mi-am mai pus cazul să revin cu telecabina, plus că o dată am suit din Buşteni cu tarhatul). Este efortul naibii dusul măreţului şi plinului rucsac, chestie de ani, dar - cum fu cazul anul acesta - de neatenţie la gramajul ales. Adică să fi luat un ciocan mai uşor, cu coadă de lemn şi nu drăcia modernistă mult mai grea, ori mai puţine pitoane. Ba chiar era mai bună o cordelină, fiind mai uşoară, decît semicoarda...

Trecutele operaţii similare fură în număr de două, 2006, în Şaua mare a Caraimanului, respectiv 2009 în buza de sus a Văii Urzicii. Despre ultima am scris.
Următoarea serie de poze  - de parcă postul despre VU 2012 nu ar fi avut destule - reproduce poate nişte momente şi locuri interesante.





 Iniţial l-am pus pe faţa Albişoarei Crucii, nu mult sub Şaua mare. Cînd am văzut că mai înoptau şi alţii, 2-3 la număr,mai exact chiar pe platforma Monumentului, m-ar "tras" şi eu într-acolo. Mai exact imediat lîngă construcţie, pe partea sudică, iar ca timp cînd încă se mai vedea ca să pot merge pînă acolo....











Releul Coştila, văzut dinspre sud, cînd soarele scăpătase spre Omul


 Crucea, noaptea.
 Dimineaţa.
Bineînţeles claritatea cerului, puzderia greu descriptibilă a stelelor au fost printre minunăţiile acelei nopţi. Temperatura s-a dovedit numai bună.

 Creasta Picăturii, iar în spatele ei Peretele Văii Albe.

 Piciorul care coboară spre obîrşia Hornurilor Văii Seci.





 Sub soarele foarte matinal, am făcut o plimbare pe Creasta Picăturii, pînă în Şaua Gemenelor. Vedere spre Hornurile Văii Seci. Am auzit, dimineaţa, voci din vale, care se vor materializa peste un timp în doi tipi, ce dormiseră (nu chiar voit) între săritori. Parcă mai am şi acum descrierea lor, au postat şi poze.


 Picăturile, văzute de la capătul nordic al Brîului Portiţei.




La 2012, tren de dimineaţă, apoi telecabină fără mulţi muşterii - căci nu a început vacanţa elevilor.
N-am mai dat de ceva ani prin zona Babelor, unde cam apar noi construcţii precum ciurpecile. Nu ştiu dacă e o treabă, după cum îmi fuge mintea ce-o mai fi cu statutul juridic al locurilor, ale cui or fi, eu ştiind că la un 1937 aici era proprietar faimosul Serghie Popescu (făcut faimos de N. Baticu, drept "Joliul"), care a donat asociaţiei ADMIR  un hectar, pentru construcţia casei de adăpost. O mai exista vreun apropitar acum?
Cert este că cine se dă mai for important ajunge să posede căsuţă aici, chit că se feresc să pună plăcuţe ce şi cum - or avea motive. O chestie interesantă, cîteva ghivece cu flori, la etajul unei asemenea case. Întrucît vremurile-s care sînt pe aici, ele posedă un spaţiu al lor, lateral de ferestră, cu un geam spre exterior. Frumos!



Am revăzut cu încîntare şi muntele Leaota, aflat spre S-E, care mi-a ţinut companie multe ceasuri la... Bucureşti. S-a întîmplat ca în zorii activitpţii mele mntane să fi fost un munte ce mi-a atras atenţia şi simpatia, ca unul ce-mi privise tribulaţiile de începător rătăcit sub Şaua Strunga.
Că veni vorba, nu am acordat în timp mate atenţie care şi ce pietre se află pe aici... Acum văd că sînt unele şi la est de cabană. De notat.




 Zona Babele văzut ceva mai departe. Apropo, am mers pe flancul pe care Coştila îl lasă spre SE, cam spre telecabină. Era mare vînzoleală pe aceste locuri, nişte salariaţi ai Distrigaz umblau încolo şi-ncoace, căutînd probabil scăpări ale obiectului  muncii lor. Îi însoţiseră pînă pe la refugiul Salvamont Babele vreo două automobile ale firmei lor. Haioşi foc au fost unii care ajunşi la releu, în buza dinspre Prahova, căzuseră în neaşteptată admiraţie a frumuseţii locurilor, mai ales că ajungere alor acolo se produsese destul de iute, în acea dimineaţă probabil.


Zona Piatra Arsă, aceea cu jnepeni, într-o poză niţel neclară...


O troiţă, nu departe de refugiul Salvamont, pe pieptul Coştilei pe care spuneam că am pornit să urc.
Aici eu am să revin cu mica mea idee, chit că nu foarte plăcută.
Dădusem la telecabină de o duduie la vreo 32 de ani, cu un Saint Bernard. În faţa afecţiunii ei deosebite pentru animal, m-a pus naiba şi răutatea-mi poate s-o întreb cum se mai descurcă cu dorinţa de a avea un copil... uman.. S-a cam stropşit niţel, cert este că a adăugat şi ceva gen "Cum o vrea Domnul.."

Una la mînă, am părerea mea că ăştia cu Dumnezeu mult pe buze ascund destule acreli şi răutăţi, semn că înfrăţirea cu divinul nu le rezolvă totuşi interioarele... În acelaşi timp, aceeaşi aroganţă a lor de aleşi plus că Bossul lor e cel mai cu moţ îi face să pună şi troiţe ori stabilimente pe unde le vine lor mai bine. Hodoronc-tronc mai plasează unul, vezi aici, la Babele, apoi la Gura Diham, Verdeaţa Văii Albe - ca să enumer doar de cele de care m-am ciocnit eu. Trec peste naşterea acelei mănăstiri din Buşteni foarte comercial numite Caraiman, chit că e pe alt munte, mai exact Jepi.
Eu unul am oroare de ei, o fi ceva nelăudabil în asta, însă dorm liniştit, că nici ei nu privesc mai luminos p-ăi de nu le împărtăşeşsc vederile...
Nu le am nici nu mă va bate Dumnezeu ori că voi ajunge în iad, plus cele mai lumeşti c-o să-mi rup gîtul pe Urzică...


 Flori, pe acolo...

 Gazda mea, în sensul de prezenţă, în ceasurile ce vor urma. Tot meditam să trec pe la poarta (care o fi aia...) Releului, să văd cum e pe acolo, respectiv să întreb de tipul care-şi petrece timpul liber bătînd abruptul din preajmă. Ştiam de pildă că la staţia Omul există un aşa gen de tip, cuplat o vreme cu o domnişoară ce m-a însoţit anul trecut prin Moraru...



Aici, fie şi niţel în contre-jour, am pozat... Caraimanul. Aşa arată partea lui dinspre Coştila, există în platou o legătură ce face greu identificarea clară a separaţiei celor doi munţi. Nu e de mirare că, datorită privirii exclusiv dinspre zona înaltă, unii îl considerau acum 100 de ani un singur munte - nu mai ştiu exact ce hartă...


 Vedere spre Omul. Ce soare! ce-i drept, abia în a doua parte a zilei îmi voi aduce aminte cît de arzător este acesta în unele zile de vară...

Piramida Bucşoiului, ivindu-se de după creasta Morarului.

Drumul... de costişă, cel care leagă releul de Babele şi implicit valea Prahovei, via Şaua Dichiu.
Nu am cum să nu meditez n zonă că releul este o realizare, o necesitate a anului 1960, legat probabil de recent apăruta televiziune românească. De unde ienvitabilul ancronism de azi... Nu o spun cu răutate, mai degrabă cu un pic de nostalgie, cît şi cu înţelegere a ideii de Fost-ai lele cît ai fost...!
Deseori mi-am pus problema dacă prezenţa Releului, cu regim special care ţinea turiştii de rînd la distanţă, nu a făcut poate bine locurilor. Acestea din urmă avînd un farmec, cît şi un amplasament teribil în opinia mea. Vezi nu doar vîrful în sine, cu vedere de pildă asupra Pietrei Craiului. dar şi minunatul maidan de la est de acesta, spre pîlnia Văii Coştilei.

Caraimanul văzut  din drumul de apropiere spre Releu. Se ghiceşte în stînga şi buza accidentată a Blidului Uriaşilor (vezi în context postul meu după o tură pe Valea Coştila, în septembrie anul trecut)

Din nou Caraimanul, cu un perete pe care l-am descoperit incitant unei eventuale parcurgeri alpine. Verdeaţa cea frumoasă din aval - mulţi dintre dvs. o ştiţi, este Iadul Văii Albe, care mai jos se rupe grozav pentru a cita din vechii scriitori bucegişti.

Uite Piatra Craiului (iar înspate, probabil, Iezer-Păuşa)! 
Văzusem eu de la Om - cel din PC! - releul, dar nu mi-a dat prin cap să văd unghiul invers.
Revederea cu masivu-bijuterie nu-mi poate furniza decît încăntare!

Din nou PC, între muntele Obîrşia şi frate-său Colţii Obîrşiei (ultimul ce sens o avea, literar strict ori ciobănesc, de zonă înclinată?).


Aici sînt resturile unui turn-schelă (resturile unui altuia există imediat la nor de Releu, în ţarcul/curtea acestuia). L-am apucat, chit că nu ştiu ce voia de la viaţă (dar pot bnui ce vijelii a înfruntat!)


Aceleaşi şuruboaie, cu vedere spre Obîrşii  (parcă are cineva forma asta, în nişte scrieri turistice... Nestor Urechia?)


Măaproăpii de buza abruptului , de graniţa dintre lumi. Mă încearcă un fior.
În stînga apare zona plană din capul Văii Mălinului (dar pendinte de valea Priponului).
Vezi borna din prim plan, apropo de furiile anturii de pe aici, de care aminteam imediat mai sus...


Acelaşi loc, dar deplasînd interesul vizual spre vecina Piatră Mare.
Maidanul e delicios, prin amplasamentul lui deasupra unui teritoriu ce-mi duce mintea la tăvălugul unei piese prelucrate de Emerson, Lake, and Palmer, Toccata.


La doi paşi de platou , abruptul deja face ceea ce ştie mai bine, pereţi şi brîuri. Ăsta ar fi cam cel mai de sus. Mi-e drag inclusiv de această cingătoare, pe care aş bate-o cu pasulş şi i-aş iubi orice pietricică, orice nuanţă de culoare în soare... Pare cam grandilocvent? Poate, dar asta îmi veni în suflet, scurt. Şi fără semn de exclamare, căci vorbele conţin destul.
Nu cu mult mai jos mă lătrau cîinii de la Releu printr-un 91 (atunci am aflat şi eu că există acolo aşa animale, peste 20 de ani lipseau...). Nu-mi trebuie multă minte pentru a traduce că paza avea nevoie de ei, pe atunci...
Ce pază, ce Releu, voi reveni



Deocamdată brînele (nu agreez eu foarte formula, dar mai fac excepţii) de aici conduc la Maidanul cel Mare, la Terenul de fotbal de la Est de Coştila.


 Mi-am lăsat rucsacul jos imediat la sud de şaua Mălinului, pe pieptul de sub Vîrful principal, cel unde se află Releul.
Primul gînd fu să văd valea Mălinului, al cărei jgheab pietros scapă în mare pantă. Nu-l ştiam aşa înclinat. Nu poate să nu-mi fugă aici mintea la prima-mi parcurgere a locului, alături de o tînără femeie ce-mi fu tare dragă... Dacă nu exagerezi, asemenea delicioase reveniri în timp nu pot strica...





S-a întîmplat să revin relativ tîrziu în acel loc, iar reparcurgerea finalei Mălinului (exceptînd ture pe zăpadă) să nu o mai fi reluat vreodată, căci devii ocupat cu bijuterii ceva mai serioase ale abruptului... Dar mă uitam în tura aceasta, din 2012, ce pîine nesfîrşită e de mîncat de aici pînă la Lespezile de la confluenţa cu Scoruşii!
Altminteri, nu regret vîrsta la care laşi plăcerile ce fug în favoarea celor ce rămîn... Vreo Creastă a Mălinului în cap de coardă, în favoarea savurării fleacurilor din Mălinul superior...


Ce vă ziceam, cu amploarea locurilor de bătut de pe aici... Pînă în dreptul Colţului Mălinului e doar partea văii de deasupra Brîului Mare... Îi urmează apoi altele, prin Canionul superior pînă la Lespezi, apoi prin canionul inferior pînă la Hornul Pămîntos etc.



Păi, de aici, mă trage aţa spre Releu.
Poveste lungă, şi legată de compartimente interioare.
Tatăl meu nu a avut parte de recluziuni în anii 50, dar le-a stat cu multă teamă, ca unul care activase în mediul bisericesc (botezuri în Transnistria şi mai la est), mai exact al arhmandritului Iuliu Scriban (ftâratele meu îi poartă numele). E, teama aia (din vremurile cu ridicat noaptea), plus agresivitatea personală mi-au sădit un ceva în suflet, care,- în căutarea unui mod fie şi distorsionat de manifestare, a atribuit – a nu se rîde! – Releului Coştila atributele unei instanţe care veghează şi care poate pedepsi dacă te apropii prea tare. Ce mai, subiect gras pentru cîteva posibile şedinţe de psihanaliză!
Am avut vreme îndelungată multă teamă să mă apropii de el, mai ales că avea faima unui stabiliment militarizat, de care mai toţi alpiniştii ieşiţi la Platou se ţineau la mare distanţă, în drumul lor spre Valea Albă, Babele sau Omul.
Şi realmente nu era joacă, în vremea comunistă, chiar şi aceea a deceniului nouă... Atunci cînd şi oamenii puterii vedeau peste tot posibile comploturi, atentate, motiv pentru care existau atît foişoarele de pază (uite că în anii ăştia nu a atentat nimeni, chit că au rămas funcţionale doar nişte banale camerele de luat vederi, vai de mama lor în viscole, iarna!), cît şi nişte drăcii gen senzor, din care eu cel puţin am identificat vreo trei, cîte unul la Maidane, dar şi altul niţel la SV de ieşirea din Gelepeanu.

Deci nu aţi dus degetul arătător la tîmplă legat de afirmaţia mea cu personalizarea în oarecare grad a Releului...
Certe este că mă feream de el, dar şi de ideea de a-l investiga.
Mă feream şi să privesc într-acolo, chestie care indică ceva problemă psihică, dar şi o eventuală minunată cale de investigare.
Ordean şi eternele lui investigaţii în acest domeniu... Păi ce altceva să-l facă special şi posedînd inclusiv aroganţa de a cita - la bere (adică şi fără după un număr de ani...) unora din CAR: "Voi sînteţi numai în trecere pe aici..."

Barim chestia cu a nu avea curaj să te uiţi într-acolo e interesantă foc, pentru sondaje, pentru a descoperi dintre cele ce dor, ce turbură...


Ce mine, ce zăcăminte mişto pot fi acele năzbîtii, bazaconii interioare!


Bon. 
Cum ziceam, eram decis să-i dau o raită Releului.
Ca un făcut fu apariţia a doi meşteri de la Distigaz (mai puţin poetic nici nu se putea pentru poeţi!), dar şia  doi tipi cu biciclete. 
Ultimi, fără pic de jenă tip ordean, au ajuns la buza abruptului (e vorba de aceea din Vîrf spre Mălin), făcură două poze, exclamară probabil şi că e mişto, după care dusu-s-au în ale lor, spre Babele sau unde avea treabă.
Acu vă mărturisesc a nu fi invidios de netulburarea lor... A la longue nu e treabă bună. Poate-s un pic rău şi caut defecte cu lumînarea, dar nu ştiu de ce simt că tipii cei doi de dormiră oarecum dezinvolţi în Hornurile Văii Seci 2006 s-au lăsat de sport... Întregii la minte nu fac lungă carieră în ale muntelui - aşa am observat eu cel puţin, şi chiar tembel nu oi fi...

Dacă am văzut că ăia ftografiază fără orelişte, mi-a venit inima la loc. Mai ales că apăru  din interiorul gardului un tip, aşteptîndu-i probabil pe gazişti, pe care l-am întrebat dacă e voie să facă poze. Nici o problemă, mi-a zis acesta - dvenind că tensiunea din senin era la mine, dar să ştiţi că la şuturi nu o voi lua, acea tensiune, şi nici alte bazaconii sufleteşti de acelaşi tip... la o adică ele îţi susţin sensibilitate,a fără de care parcă nu e bine sub soare...

Aşa că Mirciul o ia pe lîngă gard (pe lîngă şant...).


Maidanul mare. Un pic însorită, ieşirea din Valea Scoruşilor (vezi post şi pze subsemnatul, 2009).


 Cicliştii, gata de plecare.


 Ăştia-s meşterii Distrigaz, încîntaţi de ce se vede la vale.


Altminteri hazoşi, se plîngeau de descoperirile tehnicii. Sic. Cum că au cu ei laptop (ba vorba fu de fapt tabletă), care le arată nu doar lor, dar şi şefului lor, via satelit, unde se află pe teren. Mişto!


 Un foişor... Fură nişte vieţii aici, de militari, dar probabil nu vor fi scrise vreodată... Cineva îmi răspundea aici, la întrebarea mea, că pază nu maie xistă din 1998. Am făcut iute socoteala că fu anul introducerii amsive a telefoniei mobile, deşi nu este exclus să n-aibă o legătură directă. Dar realmente va fi contat evoluţia tehnologică, care a făcut inutilă industria televiziunii prin antenă.


Cîţi metri are turnul nu am aflat, dar mi-a fost clar că rezistă fără prea mare efort în acele locuri...


Recunosc a fi eu pe dinafara realităţii, daracest gard aici mi-a trezit aceeaşi aiureală ca la vederea celui pe care l-oi vedea vreodată pe Lumea cealaltă.
Prin vise (nu ăle poetice, ci alâcelea cînd se purjează prea plinul mental) ce mai văd aşa ceva


Oare cîţi tipi or fi stat sprijiniţi în gard aici, vara, privind Crucea Caraiman, ce deja nu le mai spunea mare lucru, decît cel mult accentua neplăcerea recluziunii zile şi săptămîni... Dacă mai era pe undeva scris AMR n zile... nu m-am uitat!

 O coşmelie de piatră în descompunere, pe fondul vîrfului Obîrşia.
Ce s-or fi luat în serios (cit că le-o impuneau alţii..) comandanţii de gardă din Interne, cu consemn şamd!


Ce poteci s-or fi săpat prin jur, către clădirile principale, de la aceste foişoare... oare nu era pericol de măturat omul cu armă cu pe viscol?


Uite şi Omul... Am privit de multe ori aceste locuri din direcţia lui. seara, proaspăt cazat la cabană şi cu burta plină...
 Ce însemna chestia asta a la semn de circulaţie (li îndreptată spre abrupt!), nu ştiu.


 Cum ziceam, ieşirea din reapta e a Scoruşilor, aici fiind probabil aceea din ceea ce Nae Dimitriu numea Vîlcelul Morarului (şi pe unde ieşea el în ucenicia-alpină, descriind apoi ruta în Buletinul Alpin).


Bucata de stîncă dezgolită reprezintă debuşura Hornului lui Gelepeanu.


Caraimanul, apoi ieşirea din Blidul Uriaşilor, pentru ca în prim plan să se scurgă gonoaiele adunate de decenii sub Releu.
Că-mi vine ideea...; oare mai ieşeau fraţii militari la instrucţie pe maidan? Am eu obsesie cu milităria de aici? Se poate.
De notat că existau şi civili destui la Releu, cu unul amstatd e vorba asupra problemei, un nene sexagenar de la Uniunea Elenă. Prea multe nu am adunat, cei ca el sînt mai puţin poeţi, e ca şi cum aş scoate eu amănunte senzaţionale depsre vreo gardă cazonă la Depozitu' CL dela Fortul Popeşti Leordeni, unde am militărit...

 Îmbinînd poezia/transcedentul cu gardul din beton


 Acolo-s ceva gen căsuţă (oare cum o arăta în Google Map?), pe flancul estic al ariei, şi un ceva cu etaj, pe latura sudică. Altminteri containere cu unele şi altele deşeuri... Pe pilonii aceia ce va mai fi şezut?


 Iar maidanul cel Mare. Aici meditam eu că ar fi de adus Radul, chit că nu se omoară el cu escapadele de acest gen (asta e!).



  
 I-am zis odată Fuzeea.
V-am vorbit de foaioa din registrul de serviciu al tehnicienilor (cred că am postat-o pe net!), prin anii 80, cu cele două-trei ore de emisie, îmbinate cu un spaţiu de emisie tehnic?
Altminteri, se creşteau şi copii acolo, drept dovadă oliţa găsit-ă prin Mălin la un moment dat, cam 1983...


 Sper, în aceeaşi personală teorie a conspiraţiei, că nu se va ajunge la postere cu "Wanted" dacă precizez că la cele două niveluri superioare se vedeau prin ferestre lumini aprinse, semn de activitate umană.


 Anexă pe partea estică. Că veni vorba, rondul meu s-a limitat la partea răsăriteană a incintei, căci - de lene dar şi din sentimemntul că nu aş găsi cine ştie ce noutăţi pe cealte laturi - atît am cercetat...



 Asta e un par dintre cele pe care le bănuiesc drept senzor, pe cît o fi permis tehnica anilor 60-70. Că veni vorba şis eprînd că o interesa pe cineva amănuntul, am ieşit prima dată la Platou, prin Scoruşi, în august 1978, condus de un montaniard oarecare (dar extrem de util şi, orice s-ar spune, naş al subsemnatului!). peste ani, îi sînt într-un fel recunoscător...






 Peisaj de Buşcoiu cu sîrmă...



 Maidan de conserve goale şi ruginite, pe latura nordică a curţii.



 Flora făcea şi ea ce putea la altitudinea aceea.



 Deja aici mă reapropii de Obîrşia Mălinului.


O grindă uitată de Prea Înaltul.
O avea suflet?
Suneţi dvs. la auzul ideeii, că o consultaţie undeva nu e foarte scumpă?





 Mă aflu încă pe flancul releului / al vărfului Mare al Coştilei. Se vede flancul cuprins între firul principal al Mălinului şi creasta M.-Urzica, pe a căreia zonă mai calmă ies pe rînd braţele Brîului de Sus.


 Idem, cebâva mai acana, mai exact deplasîndu-mă spre nord

 Colţul Mălinului. Epitete nu am pe moment, dar e mare, chit c-am un cui împotriva lui, că nu mai pot să-l colind ca altădată...
În context, cred că altitudinea ce i se dă de 2305 e greşită, pentru căs tînd pe cuşma lui Colţul Gălbenele ţi se pare mai înalt, chit că are în aceleaşi ghiduri doar 2244..


 Brîuri în partea abruptului aflată imedat sub Vîrful Mare, acela al Releului..
Mie îmi plac, chiar şi aşa roase de ale vremurilor..

 Pietrişul înclinat de la obîrşia principalului Mălinului.

Privire înapoi, spre sud. Sînt cam multe pozele, iar unele mai că repetă? Se poate, dar ăsta să fie singurul beteşug al expunerii mele de aici...
A se scuza!

 Bolovănoi potrit miraculos la marginea hăului.

 Niţel mai jos, aceeaşi faţă. Fotograful a trecut deja la nord de Şaua Principalului.
Aici, îmi lăsasem rucsacul balt, ca să fug spre Releu. Inconltient voi fi socotit că nu e un gest imoprudent în balcani, căci circulă lume rarisimă în zonă.
E, la întoarcere văd doi tipi pe Maidanul mic. Montaniarzi de rînd, ajunşi doar să arunce un ochi asupra locurilor.

 Încep că cobor cu dulaul )e vb de rucsac, se înţelege...) muchia Mălin - Urzicii. Nu e chestie simplă. Atenţie. Privirea fuge spre sud la un brîuluţ de dedesubt, unde într-o noapte îngheţată de... iulie 2008, o luam destul de tensionat pe el, cu dor de Platou. Am dat înapoi la micul scoc ce se vede, unde şi acum, reparcurgîndu-l, am constatat prize destul de lipsă, cu tobogan nu tocmai simplu dedesubt... 


 Porţiunea Crestei are două segmente în mintea mea, pînă în Brîul de Sus plus 1. Unde e primul loc de dormit, niţel pe faţa nordică, a Urzicii. Al doilea pasaj constă în coborîrea acelei cărţi deschise de piatră.


 Îl depăşesc şi las tarhatul jos. de unde meditasem la o înnoptare în vreo grotă de la Zero, acum am dorinţă să noptez pe dulapii lăsaţi de bravul releist.
După desjugare, era de înţeles o raită urgentă pe Plus unu.
Mai să zic şi eu ca Radu Ţiţeica, "Am ajuns acasă!" (maestrul se referă la întreg abrutul Bucegilor).
Că veni vorba, mi-a fugit mintea de cîteva ori la distinsul meu înaintaş, pe cînd tot cercetam şi nu se termina treaba... "O problemă rezolvată (de explorare, n. MO) deschidea altele noi..."

Păi.
Daţi-mi voie să opresc aici acest dintîi epizod, căci urmează să plec cîteva zile din urbe... 


Din episodul viitor:

A) EXPLORARE V. URZICII SUPERIOARĂ























B) ÎNOPTARE

























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu