joi, 28 iunie 2012

[MUNTE] Valea Urzicii, Brîul de sus, Solstiţiu 2012 (III)



Continuare.

...Seara am rămas la nivel Brîu plus 1, exact unde am fost şi la vremea ninsorii estivale de acum patru ani. Nu am avut probleme cu vreo cădere din cer, doar cu teama de a nu o lua la vale, în somn, scuturat de cine ştie ce zbuciumuri cum îndeoşte oricine practică din cînd în cînd. Acasă - dar aici nu aveam contract cu nimeni că aş fi scutit de aşa ceva. A fost singura problemă nocturnă, acea grijă - dar deloc de colea.


Altminteri cer uluitor, stele (în cît mai rămîne dintr-o noapte de solstiţiu, cînd soarele se stinge sau aprinde complet aproape în DOUĂ ore.
Asta la partea frumoasă.
Mai neplăcut este cînd rămîi singur pe acolo... Ai venit matale cu acest scop precis, dar în noi sînt compartimente care nu se omoară deloc cu aşa dor, ba ne-ar voi urgent porniţi spre acasă, după ce anterior - previzibil - au sabotat şi la domiciliul propriu dorinţele alpine.
Primele tulburări, de oarece teamă, apar chiar cu două ore înainte de apus, cînd unghiul soarelui este totuşi unul puţin comun experienţelor noastre. Ora aceasta ne prinde de obicei la poale, către tren ori maşină îndeobşte.
La locul de campare totul e frumos, magnific, dar a apărut şi o teamă, a neobişnutului... Ea e accentuată de faptul că te ştii singur acolo. În faţa întinderii, dar şi a nopţii care se anunţă.

Îndeobşte noi sîntem obişnuiţi cu nesfăîrşitul Cerului. Ne-a mai gîdilat cîndva pe unii, nu chiar pînă la a ne simţi în pericol să cădeam acolo, dar suficient că să ne tulbure imensitatea aceea  – la bani mărunţi e şi greu să treci pe hîrtie, fie şi doar a conştientului, ce tulbura la prima vedere a cerului, a puzderiei de stele...
În cazul dormitului original de care vă vorbesc, senzaţia se amplifică şi prin contribuţia nesfîritului sau măcar a multului, ca privelişte, la care e de adăugat şi alt izvor de dus omuşorul cît mai sus, acela născut de abruptul pe care ţi-l vezi dedesubt... 
Ca şi cum lista nu ar fi de ajuns, eu avui anul acesta, în Urzica superioară, şi amintirea intrată în sînge să tooot amintitei zăpezi de iulie ce mă luă în braţe reci ("... să vă vrească pulsul, ar adăuga Mircea Vintilă, "Blana ursului") cîndva, aici.
Dar îţi faci treaba.

Ah...!
Tot trebuie să lungesc lista.
Cu ceva decurgînd din situaţia apei de băut acolo. Deşi sîntem la solstiţiu şi zăpadă mai e multă pe munte, nu se topeşte cu una cu două. La finalul turei din prima zi aveam socotit să mă duc în Mălin, dar cum descoperisem omăt şi în Brîul de sus al Urzicii, am luat-o la cerşit pe aici. Asta în ciuda unei oboseli ce mă pălise spre final de tură: tipii dezinvolţi la turuială pe blog nu-s neapărat rachete infatigabile pe teren...
Băgat zăpadă în sticla de jumătate de litru, dar se topea al naibii de greu... Şi nu ar fi ajuns - poate mă repet aici, dar unul dintre cele mai tîmpite lucruri în viaţă este să suferi o noapte întreagă de sete. M-a iertat trecerea-mi sub soare de mai mult decît atît, de o noapte fără apă, nici un mai ştiu exact cînd am păţit-o, suficient însă cît să evitt aşa ceva ulterior.

În Brîu, finalmente mi-a venit ideea să iau nişte zăpadă în folia din rucsac, şi pe care s-o duc apoi la campament.
Acolo am cuibărit-o cît să stea bine, să nu fugă ca proasta apa topită din cînd în cînd. Şi pe care o sorbeam din cînd în cînd, contorsionat binişor şi cu ochelarii de vedere alături - căci se loveau de una sau alta în adăpătoare.

Aranjat iute patul, graba ţinînd de oboseala ce reclama somn. Cu un sfert de ceas înainte de apus chiar am intrat în sacul de dormit, dar somnul s-a lăsat - previzibil - aşteptat.



Nefiind mulţi metrii pînă la coama Mălin-Urzica, faci dese drumuri de la camping aici.
Te uiţi în jur, te tulburi la cele din jur.







Eram curios dacă discul solar va atinge optic vîrful Omul, cele două case de aici şi megalitul. Pînă acolo nu a ajuns, dar la nord/dreapta vîrfului Ocolitului (nu am nimic cu Bucura Dumbravă, dar dacă tot exista o denumire anterioară ideii teceriste...) tot a trecut.








Aş minţi să ascund că îţi trezeşte oarece tristeţe, vederea unui asemenea teren părăsit de soare, chit că pentru cîteva ore doar...


Apare acea dungă neam de curcubeu, care poate marchează separaţia dintre stratul apropiat solului, cu ingredinte mai multe (a la praf, umezeală şi cine mai ştie ce), şi cel mai apropiat cerului.

Florile de sub nasul tipului vîrît în sacul de dormit. "Dacă nu eşti cuminte, te iau alpiniştii şi te învaţă să dormi în sac!", aş parodia eu declamaţia de speriat copiii, de cîndva ori poate şi azi, dar privindu-i pe ţigani...


Cam pe aici, discuţie cu un amic. Aaa, fu sponsorul deplasării, al telecabinei mai exact. Trudea cu descrierea ultimei ture personale şi ţine să se consulte asupra unei denumiri...
Ne întindem inevitabil şi la umbletul subsemantului.


Bucşoiul şi Morarul, pe cînd soarele îi părăsise.




Astea-s flori la doi paşi dre nasul marelui alpinist de telecabină.
Inevitabil - şi cu regret - le-am ciufulit niţel, pînă la părăsirea locurilor spre prînzul zilei următoare...

Ora e tîrzie, dar inevitabil am trecut imaginea prin prelucrare...

Bolovanul din creasta M-U, aflat în preajma bivuacului.
Pardon, sînt doi!
Uite-i cum arată de sus, în soarele zilei următoare:


Revin la pozele din vremea post-apusului...


Bucşoiul.

Postăvarul.

Lumini în Valea Prahovei.
Bineînţeles spectacolul era acelaşi, de pildă, în Valea Bîrsei.

Cum fu noaptea.
De anumite emoţii, proprii locului şi... tipului, am vorbit.
Trezit la ceva intervale. N-am mai stat însă foarte mult cu ochii deschişi, spre draga-mi dungă a Căii Lactee, de pildă.
Cum poate am zis, perioada de întuneric complet fu decupată de perioada din preajma luminii soarele, pe care le-am socotit la cîte două ore înainte de apus şi de răsărit. Caracteristica perioadei rămase fiind că puteai gusta giuguc puzderia de stele.
Pe la Omul nu fu vreun zaiafet, la un moment dat se mişca o lampă prin căldarea de sub vîrful-rege al Bucegilor. Am dedus că era vreun cioban cu vreo treabă specifică domeniului.
În rest linişte, cum fuse în cele două zile vecine.

În ciuda grijii să nu mă ia vreo agitaţie nocturnă (nu vă treziţi cu cearceaful zob acasă, cel puţin uneori?) şi să mă zvîrle, am dormit bine.Temperatură ok, pentru sacul meu cel mediocru (parcă alde confort la zero grade).
Probleme fuse cu oarece alunecat discret dar ferm în lungul scîndurilor, că nu stătu nimeni - nici eu! - să le pună cu polobocul, sau cum îi zice la chestia aia din construcţii?
La un moment se trecu de perioada (fericit) neagră a nopţii de vară, m-am sucit pe partea celalaltă, dpă care făcut-am ochi doar cînd peisajul arăta cam ca mai gios:

După care priviri fotografice şi nu numai spre jur:



Altă viaţă pe Coana Mălin ("...L'eternel retour de la chance" - ar zice anticul Joe Dassin)!

Creasta din stînga pomenitei văi e şi ea precum un cocoş, mă refer la dorinţă de a porni activităţile dimineţii.

Morarul îşi reia şi el locul în orchestra minunilor.
Apropo de acest munte, au căut nişte bolovani mari  cam de sub Creasta Ascuţită, iar ruperi din blana verde a muntelui, mai jos, marchează traiectoria imenselor proiectile.

S-a spălat pe ochii  frumoşi şi Releul.

Porţiunea muchiei Mălin - Urzicii spre Platou.

Lucrurile mi-s nestrînse, căci am fugit să văz prin jur cum stau lucrurile, în noua şi tonica lumină.

Moraru, zona Mănuşii. Nici pînă azi nu ştie marele bucegist de se poate trece lesne din Şaua Mănuşii spre vest, pe brîul omonim...

Imediat la vest de bivuac... Aş minţi să nu subliniez că mai degrabă îţi arde la compouter de poezie, întrucît pe teren ai inclusiv grija retragerii cu desajul greu, pînă la Buşteni. Subsemnatul neavînd fibra unui Mititeanu, a unui Jipa ori a unui Vasilesc Dan.


Fratele drag Colţ Ultim. Lumină os pă el, frate!

Acu' deja ştiţi în mare care ce e, din acel unghi!...







Valea Urzicii, cred că din Platou.
Plimbarea de dimineaţă avu loc pe –1. Cu lungi lălăieli şi căscări de gură.
Dincolo de aceasta, de lălăială, avui şi un scop...

Iată cum arăta adăpătoarea personală de care am pomenit. Nu m-am greţoşat cine ştie ce că nu e ca-n sticla de Perrier (oare am văzut vreuna în realitate, în afară de poze?).
Eee, umblînd după apă pe B Sus, m-am nimerit  luînd un braţ superior al acestuia, ce duce în Cazan.
Cazanul fiind deschiderea ca atare ce astupă firele principale ale Urzicii deasupra BSus. 
De ce-s mai multe? Pentru că ceva mai jos, iniţial spălătură-bîldîbîc, a mai luat naştere un hir.
În planul iniţial aveam de suit din brîu Zero în el, aşa să mirosim locurile.
Nu mi-a mai ars în seara precedentă, din cauză de limbă cot. Dar l-am nimerit acum.

Nu mai ştiu ce scria exact Gogu Frim la 1933, pe unde a ieşit din Urzică la Platou.. 
Privind azi lucrurile (de pe acea rămurică brusc deviată din B Zero), locurile, în dreapta e un gang înclinat şi cu grohotiş nesigur, în vreme ce în stînga părea că se poate ieşi într-o muchie pe acea parte. Dincolo de care poate era de identificat de există  de-vreo pîine alpină rezonabilă.

Venind în dimineaţa celei de-a doua zile pe Plus Unu, am văzut că dincolo de muchia estică a cazanului, spre amonte, există omică treaptă, apoi afluent oarecare şi el înclinat.

Plimbarea-mi din a doua zi se limită la Plus Unu, cu staaaaturi la pietricele, privelişti, sîmţiri, soare (cam arde la ceafă, căcu nu mi-adat prin cap să mă protejez ieri...).
Din punct de vedere alpin unele chestii-s fleacuri, ba la doi paşi de Platou, însă le-am descoperit suficient şarm pentru a petrece destul timp acolo..
E interesant cum un tip împrăştiat dovedeşte aici o capacitate de concetrare, de fixare în universul (relativ) mic nu chiar de prevăzut? Ori ar fi de anticipat aşa ceva, fie şi prin regula contrariilor? Sau prin rămînerea în miere în locurile, locurile care ne plac?

Foto din alţi ani, dar aplicabile umbleturilor din tura descrisă:




Cazanul de deasupra Brîului Zero, din Principalul Urzicii.


Coborîre în ziua a doua.


Am plănuit îniţial o trecere spre Cerb, în traversare din Pripon.
Nu se punea problema mergerii pe la Ceardac, ce m-ar fi dus cam obligatoriu - cu dulap din spate cu tot - pînă la cei 2500 şi un pic ai Omului. Am bănuit existenţa vreunui drum de oi din Căldări  în căldarea cu stînă de sub Omul, dar cînd am văîzut cît e de mers plus nesigur, am rămas la idee Pripon. Pe Căldări am mai fost cu tarhat în cîrcă şi, chit că ţine, fură parcă prea multe locuri voitoare de atenţie în deplasare.
Pe Pripon, în afară de inevitabilele amnezii ale drumului exact, parcă alde contractul a fost respectat.

Valea P. mi-a plăcut, mă refer la frumuseţe, şarm no-climber. Urmînd eterna dorinţă de sintetizare a minţii, am găsit-o demn de împărit mental în mai multe segmente. Cred că ar fi vreo trei, cu subdiviziuni.
De pildă o prima ar cuprinde copaia de sub Releu (orientată NV) plus locul unde deja valea întoarce spre nord, într-o primă căldare. Urmează apoi zona aferentă Brîurilor de Mijloc şi Mare, largă. Al treilea act îngustează valea, cu două părţi despărţite de trecerea de picior spre Valea Cerbului.
Mi-aş pierde liniştit o zi senină pe aici, dacă dorul de mai mult nu m-ar împinge spre brîurile din stînga, spre zone mai accidentate.
Că veni vorba, peretele Priponului (către SE) - pe unde se insinuează braţe de brîuri - e o chestie de făcut ordine mai mare, care e de făcut, care ţine de Sus şi care de Mijloc. O schiţă mai în detaliu. De ce tooot n-a ajuns să facă aşa ceva un tip cu destui ani alpini în picioare? Păi, pentru că întotdeauna rămîne în ale abruptului ceva neclar, care te atrage să revii, prin zonă...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu