marți, 12 iunie 2012

[ISTORIE, MUNTE] 13 iunie 1990


Nu cred că-s la vîrsta psihologică a trăitului din amintiri. La o adică, nu degeaba am reprodus extrase din dl Badea, acum 1-2 posturi.
Dar 13 iunie îmi aruncă niţel automat mintea spre anul 1990.

Oare am mai tratat data asta (13 iunie 1990, pe munte şi nu numai) aici şi am uitat?
Se poate.
Dar, la o adică, cum oamenii nu-s îndeobşte aceiaşi cu cei care se învîrtiseră sub soare în urmă cu 1, 2 şamd ani, aş risca o revenire.

Din start o remarcă.
Nu am mai scris de munte, de drumurile-mi actuale pe acolo.
Păi nu am făcut-o deoarece nu am mai apucat. Deci nu ar exista material brut, după cum mi-i o mică rană faptul de a nu mai fi trecut pe Acolo.

Cu riscul de a dezamăgi camarazii (aşa e cînd citeşti cam multă literatură despre legionari!) montani, am sentimentul că muntele a decăzut un pic în sufletul meu... A coborît de la Pasiune la Locuri unde mă simt extraordinar.
Existenţa mea nu se mai bazează ca în trecut pe El.
Atunci asigura decisiv echilibrul (pe moment nu e de notat de ce).
Acum, s-a schimbat ceva.
Poate e vîrsta.
Am trecut la a treia, după două etape ale tinereţii, cea timpurie, cea matură şi o a treia, nu ştiu cum să-i spun, aceea dintre 40 şi 50 de ani.

Asta e, iar aici nu are cum să numi fugă mintea la Rousseau: "Alergînd după plăcerile care fug, le veţi pierde şi pe cele care rămîn", parcă în "Emile" zice treaba asta.

thearttribune.com

(Jean-Jacques are inevitabilele lui prăfuituri, dar el îl consider contemporanul meu. Fie măcar pentru zîmbetul şi seninătatea din tablou.)

 Nu am mai apuca să merg anul acesta la munte din motive financiare, dar şi de program slujbă. Dar mai ales din primul motiv, plus că ziua mea complet liberă se suprapune deseori cu venirea fiului Radu la mine (mmm, e ceva mai complicat aici...), iar mai ales anul acesta nu-mi dă inima să nu-i fiu alături.
Ar trebui spus că, tot din motive de bani, cît şi de necesar timp petrecut pe coclauri, turele din ultimii ani debutau în după-amiaza zilei , dormit în cort, tură zi-lumină, dormit ia cort, revenit cu personal matinal. Iar între timp nu mai sînt nicid e capul meu, ci trăitor alături de doamna Tatiana.

Fleacuri?
Poate.

Deci e încurcat.
Dar la o adică nu încurcăturile-s fatale în viaţă, ci modul în care le gestionăm, respectiv renunţăm înţelept la una sau alta.

Făcînd haz de necaz, cine ştie ce gît sau picior mi-aş fi rupt ăn turele pe care le-am ratat din motivele pomenite mai la... deal!...

Întrebaţi spre ce m-am îndreptat, dacă am lăsat-o mai moale cu alpinismul (să zicem că aş practica aşa ceva, chit că moartea paşte cam la fel şi pe pereţari şi pe amatori de văi ale abruptului)?
Nu e obligatoriu să completezi, chiar dacă tot eu am reprodusa vorba lui Rousseau. De fapt, meditez, poate că tocmai alergatul după fuginde produce un gol, căci nu eşti nici pe acestea, nici pe altceva.

De fapt, nu am trecut la altceva, cam am fost dus, iar subsemnatul nu s-a opus.

Cred c-am acceptat ideea unei alte Vîrste. Nu e comod să o accepţi pe a treia, nici filosofic, nici fizic - în ultimul caz. Există pasele de oroare, mai ales la acomodare (îmi amintesc o metaforă ca vie, cu o bucată de cer albastru care se decupa/rupea altminteri ordonat, şi dincolo de care era negrul neantului...)  dar la o adică
chestiile astea nu-s deloc dese. După care contează cum te adaptezi în sine, ce găseşti cuvenit de făcut, dar şi de semănat.
Căci mai e timp de semănat, de cules, de semănat din nou chiar etc.

Scriu prea dezinvolt pentru un depresiv ca mine?
Poate.
Dar dacă există un filon (că nu vin ideile din nimic, şi nici din vreo compensare fanfaron a lipsurilor, simt din plin asta!), parcă e păcat să nu-l iau în seamă, ori să nu-l las barim că iasă la lumină. Căci destul umblu altminteri cu capul în pămînt, tîrşîind paşii prin urbe şi viaţă...- sanchi!

13 iunie 1990 a fost ziua în care am umblat frumos pe munte (ce poate fi pîlnia Urzicii superioară, cum emoţii amplificate de solitarism?) şi în a cărei seară am nimerit în altă pîlnie, a istoriei. Cu I mare.

Cu o zi înainte auzisem eu ceva la televizor (existau două canale, cele oficiale, aservite puterii politice din acel mment), cum că procuratura a spus că nu e treabă frumoasă manifestarea ce se prelungeşte în Piaţa Universităţii.
Cum vreme de intermediarii 22 de ani s-au născut destule generaţii, e de pomenit aici că, pe fondul viiturii declanşate de Schimbarea din decembrie 1989, inevitabila neaşezare socio-politică a condus şi la manifesaia din Piaţa Universităţii, unde Opoziţia neparlamentară a ocupat la 22 aprilie 1990 zona. Faimoasa şi frumoasa Golaniadă / Zonă liberă de neocomunism.


Îmi menţin părerea că genul de oameni din 1990-2004 a fost total diferit
de cel din ianuarie 2012.
În acelaşi timp, meditez că ultimii sînt un fel de coadă a cometei...
Probabil prin '45  intelectuali au îmbrăţişat  mai iute noua orientare, decît conservatorii oameni de rînd.


Distinşi compatrioţi propunînd selectul joc Alba-neagraNu  pic aici în scenarii gen "Erau trimişi să compromită Piaţa...", genul ăsta de oameni vor  fi apărut şi în alte vremuri. Oare cum s-or fi comportat ţiganii la Rebeliunea legionară din ianuarie 1941?  E de studiat, dacă aşa ceva serveşte cuiva. Da, serveşte trecerii noastre mai plăcute prin viaţă.

...Cum la 20 mai Puterea a cîştigat detaşat alegerile, o parte (mare, mică?) a demonstranţilor a renunţat la protest, în vreme ce alta a mai lîncezit pe acolo. Moment în care guvernanţii, la 12 iunie, au hotărît să instaureze normalitatea - a funcţionării unui oraş, asta o spun chiar şi eu, susţinător al fenomenului PU, dar care poate privi lucrurile şi din alt punct de vedere...
Cum s-a rezolvat buba e partea doua.

Pînă una-alta, pe fiondul unui trai de două ori comod la slujba de pe atunci (unui job de tras mîţa de coadă - chit că pretindea multă responsabilitate - i s-a adăugat relaxarea materială şi disciplinară, favorabil proletară, din 1990), am luat trenul matinal spre munte.

Ce notam (şi mă felicit, căci fatalmente nu poţi reţine decît puţin, după cum eşti de asemenea la măna deformărilor cam inevitabile produse de trecerea timpului. Şi amestecul cu alte amintiri.)?


Cred că am ajuns la stadiul unde pot reproduce aparent in extenso facisimilurile de mai jos fără teama că ţin să ies neapărat în relief ("Şi eu! Şi eu!"), pentru dres de nebăgări nevrotice în seamă, ci pur şisimplu pentru că-mi consider notaţiile, de atunci şi de azi, interesante. Că nu au ele coadă la lectură azi, nici o problemă: continui să cred că sînt şi vor fi utile altora. Fie şi pentru că îmi amintesc eu plăcerea cu care răsfoiam caietele montane ale unui Radu Ţiţeica.
E foarte posibil să fie utile şi remarcile istorice (de fapt ele-s jurnalistice, în sens de jurnal personal).
Se va vorbi aici de lipsa de modestie. Care poate fi de două feluri: cea înfoiată, şi cea sănătos sigură pe sine. Ambele irită, la o adică. Mai ales cînd respectivul afirmă convingerea că va fi citit cu interes peste 50 sau o sută de ani, pentru că ştie el că stilul îi va fi suficient de proaspăt atunci. Iar aiasta pentru că deseori se raportează la compartimente interioare totuşi greu modificabile de-a lungul deceniilor, cele mai adînci.
Cu ce plăpcere citesc eu o "Enigma Otiliei"... Fresh şi azi. Poate şi peste n ani.
Credeţi-mă, sînt un ins fericit senzitiv la aşa ceva. De pildă un "Bietul Ioanide", atît de drag mie la 30-35 de ani personali, mi se pare cam prăfuit - atît ideologic cît şi ca stil al scriiturii ("Auzi, bre, cine se dă la Divinu'!!").

Şi n-am băut nimic, pe cînd scrijelesc 'cestea.
Ziceţi că ăsta e semn, simptom şi mai grav decît dacă aş fi dat gata naveta de bere?
Se poate.






Mi-a plăcut vorba de imediat mai sus cu "căpriţeala". pe bolovani.
E un sport frumos, chit că la solitare e bine să fii atent la evitat o entorsă - ceea ce, din măruntaiele muntelui spre gară, nu e un drum tare frumos...
N-am păţit-o vreodată, chestie poate de baftă.
Peste ani, distracia a dispărut, nu nte mai ajută una sau alta - dar acesta este un capitol despre care nu se scrie, să nu indispunem cu privire la ce ne aşteaptă. Zău, de ce nu se scrie cum e cu coborîtul în ani ai ştachetei? Cu cele fizice, cuc ele psihice? Cu privirea aruncată înapoi, pe traseu, şi gîndul implicit că poate nu vei mai reveni niciodată pe acolo? Pare deprimant, dar orice lucru nasol căruia îi rezişti se întoarce în chip ferice, ca să citez pe nici eu nu mai ştiu cine...

În sine, vorba cu căpriţeala se trage de la prima nevasta, care se deplasa pe măsură prin Valea Alb, de unde apelativul de "Căpriţă".
Avea 17 ani.

Nu vă veţi revolta aici, sper. în exces că sar ca întotdeauna de la una la alta.
Oricum revin imediat mai jos la Valea Urzicii, cea din ziua precedînd Urîta Mineriadă.






Cum arăta subsemnatul pe atunci?
Ah, ştiţi că mă jenez cu mutra mea!
Bine, fie:

Ce zice caietul cu fileleeee îngălbeniteee de vremeeee?

"Drum feroviar al dracului de anost, sub un cer care se închide de la un kilometru la altul /.../
Pe platou (luat telecabina, teribil de ieftină în epocă, 15 lei parcă în cursul săptămînii, salariul meu era pe la
2500, n. ulterioară) viaţa se înmoaie, gulerul de nori oprindu-se la buza lui. După 45-60 minute aînt la buza Mălinului, după un parcurs mai puţin precaut ca anul trecut..."

Anul trecut, mai exact în ianuarie 1989, fusese... 1989. Nu ştiu de unde auzisem că nu e voie să te apropii de Releu, mare obiectiv  mare, militar, şi nu cred că erau doar fricile (politice) transmise ereditar, realmente fraţii alpinişti urmau marginea abruptului, spre sud, cînd ieşeau pe vreun Gelepeanu  (că o fi fost vreunii mai îndrăzneţi, a la Adi Ploieşteanu, care la 1983 înjura stăpînirea pe Valea Coştilei, păi e posibil).
Mda, un loc al fricilor pentru mine, mă mir că nu mi-a dat în cap pînă acum de tratat psihanalitic. Dar nu e timpul pierdut. Simt că e o coborîre şi spre lucruri bune, spre filoane adînci utile, ferice.

De fapt, pentru că am mai dat pe acolo deseori după 1990, cred că se îmbină acolo mai multe elemente de tulburare, la ăi ca mine cel puţin.
Cum am zis, e de răscolit pe acolo, prin acea senzaţie oricum uluitoare, sublimă (zău că nu bat... cîmpii!).
Ne mai mirăm că umblăm abătuţi deseori, fără energie... Păi cînd laşi aşa filon interior necercetat!


"... ca anul trecut, respectiv mers de-a coasta din şaua cu anunţul Ho!"

Nu mai ştiu ce anunţau acolo, că nu e voie, ceva de genul ăsta. Cu un an în urmă coborîsem niţel de-acolo, în pîlnia ierboasă a Priponului, de unde am suit pe malul acesteia, a cărui buză coincide cu marginea abruptului nordic al Coştilei.
La 1990 am mers de-a coasta, evitînd apropierea de releu nu din teamă, ci din dor de eficienţă a deplasării, poate şi dorinţă de a căsca ochii la hăul Urzicii. Din acelaşi punct al afişului Ho!, drumul de camion/auto se bagă în 2-3 serpentine, aproximativ deasupra muchiei Pripon-Mălin, loc în sine şarmant, de amestec greu descriptibil al civilizaiei cu sălbăticia astrală (căci acolo locul se cam înfrăţeşte cu cerul, cu imensitatea)

"Deşi pîcla nu permisese un ochi spre vale, în buza hăului zăresc bine terenul, într-o perspectivă nouă. Îmi amintesc că pe aici am ieşit cu Epa Mare, în 79..."


E vorba de Mariana, apelativul venind de la Epa mic, primul fiu, care între întîiele vorbe a emis şi ceva gen Epa!... - părinţii cunosc atît genul de sunete, cît şi ataşamentul lor sentimemntal pentru aşa producţiuni sonore.
În altă ordine de idei, o să spuneţi că-s cam multe gagici în posturile mele, că aţi mai auzit dvs. de aşa gesturi ale ălor din Criza vîrstei ori de dincolo de Ea. Dar, parol!, e pur şi simplu o condimentare cît se poate de rezervată a relatării de azi. Iar dacă mă inervaţi pot letopiseţa şi despre alte doamne la braţetă pe acolo, başca ăle care vom mai merge. Nu văd nici o tragedie, la o adică şi aici este o chestie de măsură, să nu te apuci să umbli pe munte cu doamne doar pentru a fi văzut cu dînsele (parcă ştiu un caz, altminteri omul o avea cerinţele-i interne cît se poate de justificate).

Marianei nu îi spuneam pe atunci Epa Mare ci ulterior, căci Dan avea să se nască în noiembrie 1980.




(Aici mă recunosc un pic parşiv, avînd idee ce impact au asemenea imagini la 50% dintre răsfoitorii acestui blog. E vorba de răsfoitoare. De doamne.)

...Pe atunci, în august 1979, Mariana era probabil Căpriţa, chit că lista era mai lungă, ştiu că peste ceva vreme, în armată, aveam să-i redactez o listă deloc scurtă a răsfăţurilor onomastice, multe cu caracter inevitabil erotic.
"...pe aici am ieşit cu Epa Mare, în 79 e drept, fără să reţin prea multe amănunte. Lămuresc acum, clar, cum e cu pătrunsul Văii Mălinului pe lîngă Releu, la fix nord de care ia sfîrşit, în vreme ce limba Platoului se duce mult către est, pănă deasupra Brîului Mare. Brăul de sus chiar iese la extremitatea acestei prelungiri spre est a Platoului, în vreme ce Mijlocul e mai ambiguu în acea zonă (am completat niţel notaţiile din 90, pentru a le face mai de înţeles cititorului - la vremea aceea notasem în fugă şi doar pentru mine, n. MO 2012).La nord de obîrşia Mălinului (cu două fire, plus Vîlcelul, în vreme ce Scoruşii-s departe, după o muchie sănătoasă) e o zonă aproape plană, ce mă întîmpină cu fiorul ineditului - anul trecut, pe rece, nimic nu a fost familiar, asta nu înseamnă că acum nu voi da, pe parcurs, de locuri şi mai neplăcute...Coborîre cunoscută, pe muchia Mălin-Urzica, la Brîul de Sus
Eee, mă credeţi c nu mai am habar de am făcut poze atunci?
Parcă nu.
Poate ar trebui compensată în vreun fel lipsa aceasta..., de genul cum arăta protagonistul ori zona în perioada aceea...
"... Brîul e o minune şi-i gust tacticos cele 3-4 ramuri. Deasupra lui se întind, chiar discontinuu pe un perete de cca 50 grade, şi altele (v. tura subsemnatului din 2008, n. MO). Pe aici, firele Urzicii răzbesc către Platou prin hornuri poate nu întotdeauna simple, dar extrem de  apetisante. Către vale nimic nemaipomenit pentru o poză.Zăpadă e prin talveguri, dar se trece uşurel. Pe moment, identific principalul, ca primul spre vest, dar curînd observ că că în ciuda perspectivei optice vîlcelul cu pricina pleacă din Brăul de mijloc printr-o spălătură, pe care o văzusem în 1987..."
Este părerea acelui an. Ulterior - probabil în 1985 - m-am lămurit că firul cel mai vestic (care altminteri posedă amintita spălătură) nu e principalul, ci vecinul său.
În 1987 urcasem cu doi amici...

... dar nu putusem trece de Săritoarea Mare a Urzicii, dacă identific eu bine (şi e posibil ca aşa să fie!) obstacolul de care aminteşte şi Emilian Cristea în "Ani de drumeţie", care a trecut pe acolo în 1938, într-un grup condus de Titi Ionescu şi alături de I.I. Dunăreanu.
"În Creasta Urzica-Caprelor las rucsacul şi, coborînd uşor, trec printr-o verdeaţă pînă dincolo de muchia Caprelor-Priponului, unde descopăr o streaşină şi un fir năvalnic ce pleacă spre Pripon. Platoule  aproape, la 30-50 metri, graţie coborîrii lui concomitente prin "aripa" dreaptă a priponului superior, ce astupă ieşirea directă al vîrful Coştilei a văilor nordice. Pe parcurs, stînculiţe frumoase, streşini. Sărind dintr-un brîu în altul, nu mai ştiu exact dacă în Capre sau în urzică dau de o cratiţă de 20 litri şi ceva gen pirostrii. Cum au ajuns acolo, exact pe o muchie, nu am idee.Am coborît apoi muchia Urzicii-Caprelor pînă unde permitea, la două vîrfuri cuplate.


[ Ambele poze / spre Creasta de coborît o vreme, sînt din ture diferite, şi oricum nu din 1990...
Trebuia să ilustrez însă cumva...!]


Erau largi şi înierbate, la ultimul ajungîndu-se prin ocol deasupra Urzicii - întîi pe un scoc scăpînd binişor mai la vale (dar ce fir nu scapă descurajant aici?), apoi pe un brîuleţ intim. Ceva gen Colţul Gălbenelelor, în vale de care e ceva rău /.../ Iar de aici, ca întrun puzzle, îmi lărgesc orizontul. Observ mai atent şid e la un unghi nou Ce-i drept, de aici lucrurile pe pieptul evantaiului Urzicii încep să scîrţîie. ;Mai ales acum, pe udătură, brîurile dinspre vale nu-s dulci. În schimb, cel pe care am ajuns se continuă în dreapta/nord ca ramură inferioară a Brîului de Sus. De pe el mă conving de existenţa Vîlcelului vestic. Şi el, şi Principalul - o vreme ascuns de o creastă ce lasă să i se ghicească totuşi panta extremă - au zăpadă la traversare, dar unde nu ai şansa să zbori spre săritoarea de deasupra Brîului Mare, căci imediat mai jos apare în talveg pietriş.
Se vede întruna muchia Mălin-Urzicii. Ieşirea Brîului de Mijloc acolo şi terenul relativ simplu mă fac să încerc o coborîre directă. 
[Mă bazam bineînţeles pe observaţii, fie şi de la oarece distanţă.Nu am găsit vreo imagine cu acest caracter cît de cît amic al locurilor, ce am eu - ca foto -  dimpotrivă, sparie! ]

Cu bleu, Brîul de Mijloc, ce se piteşte după un timp dincolo de Colţul cu fereastră şi şa., pentru a ieşi finalmente la şaua de la obîrşia Văii Ţapului.
Mai de aproape (popsibil ca cingătoarea mai apropiată, cam în centrul imaginii, să fie B. Sus minus 2.:


Altă poză a zonei, teoretic tot dură:



Explorator în zonă...
Cam cum arată mutra unui explorator solitar în zonă (fie şi după aproape 20 de ani)? Aş minţi să nu spun că există o tensiune măricică, poate şi asta ne aduce aici, căci în alte locuri poate nu scoatem necesare (fizic, psihic, în ultimele fiind şi multe frici, sperietură şamd) din noi, pe cît ar prinde bine corpului...
Nu-i floare la ureche, dar mă descurc. La doi paşi de cingătoarea vizată o zonă mai cîş (simt că e aceea care mărgineşte la NV copaia aflată imediat lîngă Fereastră, n. 2012), nu imposibilă dar cu neplăcute perspective în vale. Nu risc. Bat un cui, dar îndoindu-l îl disloc, motiv pentru care iese urgent la verificare. Bat apoi un cornier şi treaba merge. Mai jos folosesc un bolovan şi iată-mă în Brîul de Mijloc!Despre el îmi respiră misterul. Ştiam că-i cu cîş, chiar aici, başca trecerea din fir în creasta Urzica-Caprelor. Am lăsat coarda baltă şi am pornit curios foc la stînga/Vest. Nu-mi era bai dacă nu aveam ieşire. Cheia o reprezintă o coborîre cît mai accentuată iar la final un Z [un filmuleţ din zonă]  printre lespezi şi bolovani.. Gigea.Nu pot spune că am trecut în Valea Urzicii - principală, unde zăpada masca acum contopirea, motiv pentru care nu-mi pot da seama cum e locul vara. /.../Brîul  de Mijloc trece exact pe sub Fereastră. Are parte de vreo două vîlcele, dintre care pe unul l-am gustat anterior la obîrşie...."
Trecusem de cîteva ori prin zonă, pe muchia spre Mălin, pe Brîul de Sus, pe - cum ziceam - Principal pînă sub Săritoarea lui Titi Ionescu, dar e o jimblă alpină tare mare de mîncat aici, motiv pentru care bîjîbiam totuşi la acest 1990. Un motiv era şi acela că nu cunoaşteam totuşi efectiv posibilităţile de ieşire în lateral din această Inimă Urzica-Brîul de Mijloc.

(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu