marți, 12 iunie 2012

[PSIHANALIZĂ] Notaţii pe parcursul mai multor zile


De făcut o listă / de notat ceea ce doare.
E spus sec?
Poate.


*

Scris pe blog.
Deseori, mînat de ideea unor notaţiuni nemaipomenite. Banalul nu încîntă deloc, nu porneşte, nu scoate din nemişcare.


Oare de ce scriu ceilalţi?


*

Interesante vorbele cuiva - în ideea generală că unele vorbe prind bine unuia, nu şi altuia - nu oblig pe nimeni să fie marcat de acelaşi entuziasm.
Ioan Badea, în "Capital":

„Puterea de a fi tu însuţi“. Până acum am încercat să urmez tot felul de sfaturi, să urmez tot soiul de modele. De acum încolo însă, iau din toate astea doar ceea ce cred eu că mi se potriveşte. Am în sfârşit puterea de a-mi urma calea. Nu mă interesează ceea ce spun alţii, contează doar ceea ce doresc eu să fac.

...Nu te naşti sărind peste obstacole sau alergând prin parc. La început, ai doar voinţă, ambiţie şi energie. Aşa cum nu este o tragedie pentru un copil mic să cadă, să se ridice din nou, ­să-şi mai producă şi ceva răni uneori, aşa nu este o tragedie pentru un antreprenor să aibă parte şi de eşecuri. Contează să nu te dai bătut şi să ai curajul de a merge mai departe, încercând să eviţi greşelile pe care deja le-ai făcut. Antreprenoriatul nu se învaţă la şcoala, ci se cultivă practicându-l. Şcoala doar te şlefuieşte. Ca antreprenor, nu ai voie să te uiţi în urmă niciodată. Trebuie să ai privirea îndreptată întotdeauna înainte, să gândeşti şi să crezi cu toată fiinţa ta în succes.  

http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/167175.html

Principiul de la care plec întotdeauna în afaceri este „Doar cerul este limita“. Mă orientez în permanenţă către viitor şi către ce am de făcut mâine. Mă interesează mai puţin trecutul. Din trecut doar învăţ. Întotdeauna în afaceri ceea ce te duce până la un anumit punct, nu te va duce mai departe. În fiecare zi experimentezi un nou început. Nicio zi nu se aseamănă cu cealaltă. Aplic cu succes aici principiul lui Paretto şi îi sfătuiesc mereu pe managerii mei că este suficient 20% din timp să îl petreacă în trecut, analizând trecutul şi prezentul, şi 80% să îl petreacă în viitor, focusaţi pe creaţie, pe ceea ce îşi doresc ei să obţină, pe viziune. Înainte ca lucrurile să ia fiinţă în lumea materială, ele sunt proiectate în mintea oamenilor, în minţile liderilor şi ale vizionarilor.
Un alt principiu după care mă ghidez este acela că dacă vrei să ajungi pe Lună, trebuie să ţinteşti pe Soare. Dacă îţi propui puţin, nu ai cum să realizezi mult, însă, dacă îţi propui mult, vei realiza mult. Acestea sunt câteva dintre principiile după care mă ghidez şi pe care le aplic cu succes. Este reţeta mea „personală“ dacă vreţi,  propria mea definiţie a succesului.

[Care a fost formula pentru a creşte un business într-un an de criză?]
/.../ În 2009, când am preluat această companie, am aplicat în totalitate viziunea mea de a dezvolta o afacere: pasiune, încredere, inovaţie şi orientare către viitor, către ce este posibil, către unde vrem să ajungem. Abordarea mea nu a fost deci una clasică într-o economie de criză, nu am setat compania pe economisire, pe tăiere de costuri, ci din contră, au fost creşteri. Noi ne-am focusat pe creştere. Formula este simplă şi funcţionează. 
......
Eu nu sfătuiesc pe nimeni să facă ceea ce am făcut eu, dar dacă vrei, poţi să o faci. Eu am încercat aproximativ şase luni de zile să le vorbesc oamenilor despre o anumită mentalitate, care trebuie schimbată. După ce am văzut că lucrurile nu se schimbă, am luat decizia nebunească, în afara oricărei lecţii de management, de a aduce oameni noi în această companie. Compania scăzuse la 200.000 de euro cifra de afaceri, lucrurile trebuiau deci schimbate.

 
*


Furia, enervarea (nu am pretenţia să descopăr apa caldă, doar punctez aici!) sînt semn de neputinţă în faţa problemelor. Poate nici un încercăm în asemenea situaţii să suportăm disconfortul, acela care te ajută să nu fugi, dar te şi întăreşte - căci, în vîltoarea dureroasă a acelor momente, mintea caută mai febril ca niciodată soluţii şi, implicit, are şansa foarte mari să găsească ceva bun.
Precizez din nou, totul se face cu preţul durerii, al suportării acelei stări realmente de angoasă.


În asemenea clipe, e greu să disloci o parte a minţii şi s-o pui să vadă ce anume deranjează, ce anume doare. De exemplu într-o dispută cu o consoartă mai viforoasă ori cum un şef care-i foarte posibil să reproducă un tip uman cu care nu te-ai simţit prea bine în copilărie. Poate fratele mai mare şi vitreg.
Dar, dacă taifunul exterior nu este foarte puternic, poate merită de cercetat, de simţit ce anume irită.


*


Apropo de consoartă, posed actualmente una din amintita categorie.
Ca un făcut, la slujbă mi s-au aprins călcîiele după una care-i seamănă teribil la fire, ba fiind şi mai nedusă la biserică. Adică posedă egocentrism şi agresivitate prost plasată din plin. Şi 7-8 ani în minus.
În context, la prima juneţe alpină îmi spuneam că viitoarea vîrstă-mi senectă poate aveaavantajul de a mă plimba fără grabă prin minunata pădure, fără grija şi graba trapului traseelor ce mă aştetau pe înălţimi. Aşa şi aici. E frumos să guşti doar sentimentul amorezatului, fără a suporta şi dezavantajele... Gust nectarul corpului (oarecum) îndrăgostit, nu şi pierderea de minte, dorul de posesie. Ba mă şi amuz uneori să văd că nu am mai nimic comun cu acea persoană.
Cum, vă miră grozav afirmaţia?
Poate nu ar fi cazul. Îndrăgostirea nu are tare multe de-a face cu voinţa noastră. parcă şi spunea cineva că antura e însetată de contrarii. Iar altul că febra amoroasă e chestia după care ne dăm seama că nu avem nimic în comun cu Obiectul. Obiect uman, să ne înţelegem...


Mă mai încîntă, semn de bătrîneţe cît şi de lăudăroşenie, că nu mă înroşesc precum altădată în faţa femeii care îmi dă gata instinctul. Era o problemă mare pe vremuri - asta e, tinereţea cea cîntată de poeţi are şi dezavantaje...


*


Asta am notat deja, cînd cu şedinţa cu părinţii căreia i-am consacrat un post, dar poate merită reluat:
"Ce e în spatele iritărilor, ce apar inevitabil în viaţă?
Cred că deseori e vorba de infantilisme nesatisfăcute, dintr-o largă paletă.
Cele copilărisme fiind din categorie "Mi se cuvine!" (cam orice..), "Vreau acum şi aici!", "Să fuge durerea de mine!"

O să mi se spună că există mulţi oameni care nu-s marcaţi de aşa ceva - "Uite la cutare, sau la cutare, ori la amicul X..." 
O să-i privesc mai atent, şi în viitor chiar. 
Deşi aritmetica, mecanica sufletului clădit pe esenţialele sale, este cam aceeaşi la toţi...

*

Cum aş putea să-i transmit mai multă afecţiune, încredere şi căldură fiului Radu?
Îmi recunosc în pozele de mai jos că forţez în exces inima cititorului, care e lesne de tras astfel în idei gen "Ce tată de treabă, domne!"...





Dincolo de vreo proiecţie, adică am sentimentul că şi lui îi lipsesc chestii inexstente dar dorite de tat-su, cred aici că esenţial nu este s purcezi la cine ştie ce campanii fizice, nici chiar la mentalizat de zor asupra soluţiilor. Nu, poate e doar de ţinut în minte ideea, şi-atît.
Căci, simt, în asemenea stadiu, sufletul se schimbă uşurel, în privinţa noi sarcini (cu fructe altminteri interesante) şi e mult mai eficient decît ai lua-o prea devreme şi doar în baza conştientelor - altminteri onorabile în sine. 

Că veni vorba, simt că am serioase limitări în a egala sfere cît de cît apropiate idealului, dar o imagine pe care
 mi-o trimite adîncul este că voi evolua - chiar aşa imperfect - multă vreme şi util.

Idem, a se ierta nemodestia ori aiureala, din adînc venea zilele astea şi imaginea unui nor cenuşiu şi circular care mă înconjoară, dincolo de care e cer senin.
Meditînd un pic (nesuferit obicei!), plăcerea e stricată apoi de constatarea că Cenuşiul e finit, în vreme ce Bleul aduce inevitabil fiorii contactului cu infinitul.

Am părut mai sus doar dezinvolt şi în culori frumoase?
Şi, prin urmare, întrebaţi dacă nu am şi nasoale de raportat?
Ar fi.
În primul rînd e sănătos să nu uit că pasele de exuberanţă şi bunăstare se datorează deseori faptului că ne-am ferit eficient ori ne-a ferit Viaţa de zone neplăcute. Unde ne-ar fi trecut cheful de "Io mi.-s fruncea...", în favoarea căutării unei răni de ascuns ochilor semenilor ori de lins rănile.

Dar pînă acolo, de ce simt acum nevoia unui fond muzical ca ăsta:
Apropo de gusturi, fiul meu m-a iniţiat în "Thunderstruck", AC DC parcă....
Cornel Sain pomeneşte, în oarece context, de un site de jazz nemaipomenit - însă recunosc a nu fi putut ajunge încă acolo... Tentaţia este imensă totuşi.


*

Sînt furios că Vasile Dem Zamfirescu, între altele director al Editurii Trei, nu răspunde mesajelor mele gen Poşta redacţiei, unde începătorii pun sub nasul mai marilor producţiunile lor.
Cum, le şi dispreţuieşte?
Păi poate e de imaginat, aici şi aiurea, cam cum crezi că îţi primeşte lumea mesajele, cum te priveşte, eventual te tratează dispreţuitor, dur etc.
Poate e o idee.
Cum, recomandă mulţi ala ceva, mai ales de la 1895 (data de naştere a psihanalizei) încoace?

Nu răspunde mai nimeni de fapt mesajelor mele... Evenimentul Zilei, Dilema şamd.
Nasol.
Este că nu mai fac doi bani datorită acestei stări de lucruri?

Cred că e de scris în continuare, ce vine din suflet, mai puţin atent la succes cît la ceea ce vrea sufletul să scoată, să afirme.
Aici morala socială va sări în sus: "Aaaa, excesiv, ticălos egocentrism!"
"Şi care e treaba? Cu ce te deranjează pe mata că eu mă produc aşa? Aaaa, te imit, nu vrei să preia şi alţii stilul, ci să merge pe regulile matale?"

Totodată, poate nu e de dorit, pe cît te va lăsa inconştientul la sportul ăsta, să vizezi marea cu sarea, postul de cel mai deştept comentator, de Caragiale modern, dar nici să nu te sperii că ai putea deveni.


*


M-am descoperit, într-un mediu deocamdată septic (adică fără ascultători), păi cîntînd.
Ceva jenă fu iniţial. Dar se estompă.
Văzusem eu acum cîteva săptămîni că fluieram tare dezinvolt ("Te simţi bine...", a observat cineva, mai degrabă cu reproş), dar uitasem că o za trage pe alta...
Cum, zaua ţine de lanţ şi ar trebui în context să mă sperii?
Voi medita.


*

 "Who stay, obtain."

*

"Cred că sînt departe de a-i oferi lui Radu instrumente suficiente de navigat prin viaţă."
Dacă nu te sperii şi fugi la aşa constatare, măcar viitorul apropiat sună bine.

Să vedem împreună genul lui preferat de filme (împrumutat de la amica Tatiana, cu case bîntuite - a nu se revolta de aşa afirmaţie, voi cititorii!!)?
E o idee.
De stricat nu poate strica. Plus că pot descoperi şi eu ce trezesc prost în mine, aşa pelicule.


*

Apropo de peliculă.
Oare ce o reprezenta filmele foto în pericol de voalare ce-mi apar de cînd lumea-mi matură în visele subsemnatului?
Aici chestiile scrise, spuse de alţii nu fac mulţi bani, esenţial este ce aş simţi - după inerenta aşteptare şi... scremere - în mine...

De ce simt că, în mare, explicările verbale ale unor aşa vise, ale viselor nu mai fac bani mulţi, ori măcar eu am depăşit faza asta.
Esenţial pare să fie ce trezeşte în suflet, cînd sfredeleşti măcar cu atenţia acolo...
Cum, e jenant că descopăr abia acum America?
Mai ales că citisem din multişor cum e cu explicarea viselor?
Da, rezon, însă contează mult, decisiv chiar - mă tot conving în ultima vreme - cît avansează, cît coboară livreştile în interiorul nostru.

*

Un şef al meu vine însoţit de un oarecare. Bossul e jovial cu agentu-i de pază (eu!), dar celălalt - mi se pare mie - se cam strîmbă în ce mă priveşte.
Cum, chiar mi se pare mie, plus că-s dus cu pluta de ajung să pun asemenea probleme?
Păi, vehemenţa 'a din urmă nu văd de ce m-ar descuraja - poate e şi semn, acea v. în sine, că au băieţii o problemă. Ceea ce nu e de hăhăit, ci de avertizat asupra situaţiei. Acela este potenţial mai periculos, dar în acelaşi timp şi vulnerabil la vorbele frumoase, la respect şamd. Plus tipul e nepregătit la gen de reacţie diferit de playlist-ul lui.
E posibil, aşa scrie prin cărţi cel puţin, că omul bate şi el cîmpii ca mine, mai exact se aşteaptă oriunde la lovituri din senin.

 În acelaşi timp, fie şi păşind pe tărîm cică subiectiv. cred căi caz sănătos de a-mi închipui la ce atitudine să mă aştept de la aşa om. Nu-i nebunie, ci pregătire interioară, dregere a unei răni din trecut, legată de o lovitură la care nu am rezistat.

*

Nu interesez decît 29 de abonaţi la blog, dintre care unii mă vor fi plasat demult în Spam.
Asta e.
Iar aici nu e de îmbătat cu apa rece - sau măcar pe moment nefolositoare - de prin cărţi, că la început mulţi nu căscau gura nici la Iisus ori la Martin Luther King...
Cuuum?? E blasfemie ce spun, e nebunie? Păi dacă asta mi-a venit în minte...

*

Se pare că avem o problemă în a ne comporta inconsecvent, în public şi nu numai.
Într-adevăr, nu e o treabă simplă să ai un faţă un tip pe care să nu ştii cum să-l iei, de la care să nu ştii exact la ce te poţi aştepta...
Dar poate că nu e rău să acceptăm că fiinţa noastră aşa funcţionează,chit că gesturile-s deseori cenzurate raţional.
DE FAPT, O MARE SURSĂ DE PROBLEME VINE DIN NESEPARAREA: Da, ăsta sînt, cu asta şi asta, atîta doar că sînt bastarzii mei, la care ţin.  Eu la casa de copii sau, mai rău, la canalul (refulării) nu-i dau. Scurt!

http://www.flickr.com/photos/53612966@N07/4956820038/
Totodată.

Care e tare în sculă, aceea a capului, îşi scoate bastarzii inclusiv şi în lume, chit că îi roagă anterior din inimă să nu pună nimănui dulceaţă în şoşoni ori să dea cu cuiul în lungul autoturismelor...

Se pune aici problema dacă bastarzii îi obligatoriu să-şi urască părinţii ori mediul?
Parcă nu.
Simt că merită efortul ca părinţii să investească (atenţie, e  vorba de interiorul nostru aici!) cît pe nenorocoşii plozi să-i doară în cot de provenienţa lor...
La o adică, totul vine din lipsă de afecţiune, de consideraţie - dacă acele două lucruri plus surate sînt sătule, păi devenim cioranieni (parcă el s-a exprimat astfel...): "Ei şi?!"


*

Poate ideea de mai jos merita un post separat.
Am venit cu ideea aia a penisului tatălui...
Nu ştiu cum fu reacţia dvs. la aşa zise, dar de la mama lui Radu a venit tărăboi mare, c-aş friza incestul.
Tot nu văd care e problema...
Adică dacă eu-s curios ce naşte în noi aşa idee, trebuie neapărat ca acel lucru să fie egal cu explozie de a - pardon! - sări pe propriul fiu?
Cînd de fapt teama este a altora, care leagă (educaţiunea...) ideea de reacţie automată şi de neoprit?

Readuc 'cestea în atenţie pentru că s-a nimerit acum cîteva zile, cînd şedeam pe malul Lacului Morii, să am în preajmă un grup de puberi, masculi. 12 ani?


Eee, din "Ce p.. mea!" şi îndemnuri din aceeaşi categorie tot spre acolo nu ieşeau.
Filmuleţul acesta reproduce, fie şi doar în parte, atmosfera momentului.

M-a jenat un pic, dar un fericit drăcuşor tot mă împingea să suport şi apoi să văd am ce e dincolo...

Mari progrese nu am făcut pe moment, dar barim am deschis uşa, a acceptării că e pînă la urmă gheara noastră din piept, după cum "Stay and obtain"-ul deschide o uşă interesantă.

Am remarcat că junii, ce finalmente au trecut pe lîngă perversu' observator, erau cît se poate de albi.
Şi zău că merită să-i priveşti cu simpatie şi să desluşeşte ce îi împinge la aşa ceva.
Ce necesitate, ce lipsă.

(Din nou) interesant este că nu apuci să te sondezi direct de ce o făceai matale, aşa limbaj, la etatea aceea, dar mai la îndemînă este să stai-şi-să-simţi pe reprezentaţia altuia.

Totodată, e interesant că maturii, în faţă cu aşa manifestări copilăreşti, dar reprimă - nici gînd să simtă, să înţeleagă, să se dumirească.
Ce să mai spun de a-şi aminti cum fură ei - sau poate nostalgia, respectiv oftica de a fi fost finamente copleşiţi sub jugul social îi face atît de furioşi şi de expeditivi?



Cum, e prea filozofică poza?
Rectific, atunci:



Va urma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu