vineri, 29 iunie 2012

[PSIHANALIZĂ] Risc (de ajuns oare?), iunie 2012


Psihanaliză doar?
Ori deja spre psihiatrie?

De fapt, poate teama pierderii (controlului) minţii este ceva curent, mai mult sau mai puţin mărturisit, mm sau mp conştientizat.

Ca să te schimbi, trebuie să-ţi schimbi cel puţin parte din comportament, din optici. Chestie ce sună frumos teoretic, dar în practică...
Mă uitam - dacă se poate zice aşa - la două recente vise personale.

La unul, îmi stătea pe cap un sistem social opresiv. Deja atent, acel Sistem, la ieşitul-din-rînd. Şi m-am apucat la un moment dat să ameninţ, în joacă dar şi în ţarc, cum că dacă nu ştiu ce nu-mi dau, scriu la ceva gen radio Europa Liberă. Adică o istanţă opusă pe viaţă şi pe moarte acelui Sistem.
La care urgent Sistemul trimite doi tipi să mă supravegheze, să nu purced la acel gest...
Aş minţi dacă nu aş trecunoaşte că, zice-se doar în vis, acea atenţie totuşi deferentă nu-mi făcea totuşi plăcere. Mai că le atrăgeam eu atenţia dacă mă scăpau din dedicata supraveghere!

Al doilea vis fu foar aparent din aceeaşi gamă.
Doi copii bagabonţi făcuseră rost de o macara şi unul pătrunsese în apartamentul meu. Intrusul fu observat şi capturat de alţii...
Tehnic vorbind, trebuie să fii atent aici dacă răul nu e de fapt un compartiment din tine, chit că nu pare să facă deloc bine Generalului locului.
La o adică şi un Ataturk fu prima dată hulit şi dat de rebel, pentru ca apoi,de 80 de ani, să fie idolul Turciei...


Asta fu Intro...


I

La ceva recentă bere, m-am apucat să mă dau la mai multă lume din Clubul Alpin Român. Scenariu vechi. Cînd nu neapărat bat cîmpii, dar mai ales după ajung la dureroasă constatare că aşa ceva nu se face!...
E totuşi o dureroasă dar mai ales aiurea situaţie. Un învîrtit în cerc.

Poate sub influenţa unor scrise Matei Georgescu (care altminteri, întîlnit la gîrla Ioreului, mi-a părut că uitase de acel pasaj...), am realizat că lucvrurile se cer schimbate... Paradoxal, nu e vorba de dat înapoi, ci de foncat, cum ar zic efrancezul, de mers furtunos înainte.
Teoretic nici nu-ţi poţi da seama ce poate fi mai furtunos decît scrisele tale la bere pe lista CAR - pe care altminteri eu unul nici nu am avut curaj să le revăd (mă dădeam dur şi din senin la Dinu Mitineanu).
DAR EXISTĂ şi scrisul acelor lucruri FĂRĂ BERE. Perfect conştient. Perfect je m'en fiche-ist.

Ce scrie Matei?
(De reţinut aici, că tot am cartea deschisă:



"Schimbarea de dinamică psihică, realizată de psihoterapie, nu poate fi anticipată; individul doreşte să se schimbe şi anticipează cognitiv o stare viitoare care va fi cu totul diferită de starea afectivă reală în care se va afla")
...

"Dorinţele profunde, inacceptabile cultural, sînt cele care ne înstrăinează de noi înşine..."
Una ar fi, în ce priveşte scriitorul acestor rînduri, o anumită agresivitate, decurgînd din experienţele copilăriei...
[Aici, şi un sine - prin definiţie voindu-se dominator, cu toţi la picioare - care a fost încadrat prost, adică nu i s-a oferit nici cantitatea de afecţiune pentru a o lăsa mai moale, nici nu i s-a explicat ce i se întîmplă. Pur şi simplu au existat ordine şi pedeapsa în caz că.]
... care îşi găseşte la fix teren de manifestare pe lista CAR. Ce şi cum tocmai aici, e de detaliat cu alt prilej.
Cum am zis, e un mod de a ataca, de a descărca frustrări din trecut, atacuri (sau ce fu perceput ca atare) ale altora...

Ăsta e un gen de problemă interioară pe care ai curajul să o afirmi public, fie şi cu greutate (credeţi că am acceptat uşor să fac aste destăinuiri, care ar fi fost cu neputinţă altădată...).
Mai există şi cele identificate de posesor, dar pe care crede că nu se cade să le afirme nici măcar pe un blog...
Iar a treia categorie grupează lucruri pe care interiorul le ţine ascunse pînă şi de conştiinţa proprie. Cu subcategorie a, unde pot mirosi cel puţin că ceva există în vreun puseu de dor plîns la trecerea prin localitatea natală a tatălui meu (cu care am avut relaţii relativ corecte dar reci)...



..., în vreme ce în subcategoria b lucrurile-s total nesimţite la nivel conştient, văd eventual doar aiureala, dorul de fugă dintr-un gen oarecare de situaţie şi alte semne. Asta dacă nu-s la stadiul de a categorisi drept normal ceva anormal, cheltuitor de energie, autosabotor etc.

În primul ţarc, al chestiilor în fine aceptate a fi puse terapeutic pe tarabă (şi acţionat în spiritul lor) este acel a te manifesta conştient, din ordin propriu şi clar pe undele direcţii, care pînă acum doar scăpau, iar ulterior te condamnai pentru asta...

Simptomul este un conflict, între dorinţa noastră şi caraulă. Gest şi pedeapsă. Care deseori este mai dureroasă din partea noastră, a Paznicului propriu, decît atunci cînd vine din exterior (reproşurile unui Mititeanu cînd nu am nimerit, într-o polemică, anul volumului Cuxi Şerban).
E, ce scrie vărul (tupeism infantil, care este...) Matei?
Nimeni nu poate accepta să rămînă în simptom, deoarece îşi imaginează acest lucru ca pe un calvar.
DACĂ REUŞEŞTE SĂ ACCEPTE STĂRILE SALE, INDIFERENT CARE SÎNT, SE PRODUCE O MUTAŢIE INTERIOARĂ ŞI SIMPTOMUL ÎNCETEAZĂ.
Nu modificarea stării prezente determină schimbarea, ci acceptarea poziţiei rpezente; NU SCHIMBAREA DE SINE, CI ACCEPTAREA DE SINE.

(In extenso, la final post.)

În cazul listei CAR, continuarea cu oarece şanse de reuşită este să fii porc conştient.
Vorba vine porc, deşi a spune chestii fără suport şi totodată neglijent la urmările ce ar putea veni este şi aiasta o cale de terapie...
Bineînţeles că pe moment totul este idee, adică nici nu-l poţi pune în practică fără sancţiune interioară. Căci încă totul nu este modificat.

Dar mişcarea desface un ochi al plasei, iar asta se poate să nu fie puţin.


În acelaşi timp, e de lucrat la categoria doua, a lucrurilor pe care începi să ţi le spui ţie, să accepţi jocul tău într-o (posibil) sănătoasă reacţie.
Cum am zisără, amănunte în context nu se comunică public, nu posedăm forţa. Ne-ar lua la mişto exteriorul social, dar şi Paznicul interior.
Însă oare cîte erau de neimaginat,a cum 1,2 n ani?

Fond sonor?
Păi ar fi ăsta.

M-am dat şi la fratele întru suferinţă Mihai Cernat.
Că cam de-al dracului nu a vrut să-mi accepte conferinţa despre legionarii din alpinismul românesc!
E neplăcut hapul, cel următor, dar e de luat: voi fi la fel, el va sări eventual în sus şi se va da la fostul magistru (a evitat s-o facî, din acest motiv, poate şi pentru că nu se simte tare într-o eventuală polemică, aşa cum şi eu am vulnerabilităţi mari în situaţia altora...).
este interesant că de-abia acceptarea situaţiilor dure, dureroase îţi oferă condiţiile pentru a te adapta la ele.
Pentru, în consecinţă, a-ţi fi mai puţină frică de unasau alta şi, implicit, a dovedi suficientă sigutranţă de sine, forţă, cît să nu mai ai nevoie să umbli interior după tot felul de acoperiri, de completări, iar în relaţiile sociale propriu-zise deja să simtă celălalt că nu e de pornit un omenesc clinci. o umană încercare de depăşire a limitelor celuilalt, în folosul tău...

Zic şi io.
Asta fiind reacţia umilă.
Aia ne-umilă este:
"Io aşa zîc şi să moară mama de nu-l tai pă ăla care zicie altfel!".

presafamiliei.blogspot.com
Paradoxal, deformările infantile de limbaj (zîc, zicie etc.) de mai sus  nu-s de sanchi, nu e de infantilism clasic, şi o cale de comunicare mai directă, mai naturală a acestuia din urmă.




La final:
Zis-am, lăudate-ne-am, acu să purcedem la proba Vieţii.
Cîte din pastilele de mai sus vor face bani în confruntarea imprevizibilă cu Viaţa?

PS






PS
IMPORTANT.
Un lucru trage pe altul după el...
Cele scrise mai sus solicită altele, în şirag...


Mereu mi-a fugit mintea la un pasaj din Marie Cardinal, Cuvinte care eliberează:


























"…Această bruscă descoperire a proprie-mi violenţe a fost, cred, MOMENTUL CEL MAI IMPORTANT AL PSIHANALIZEI MELE.
Din această nouă lumină totul devenea mai concret. /.../ 
Acum violenţa îmi venea ca un dar grozav şi periculos, o armă redutabilă, cu încrustaţii de aur şi sidef, pe care va trebui s-o manipulez cu cea mai mare prudenţă. Ardeam de nerăbdare să mă pun la încercare. Ştiam că voiam s-o folosesc numai pentru a construi, nu pentru a (mă?) distruge.
  O dată ce luam cunoştinţă de propria-mi violenţă, luam cunoştinţă şi de propria-mi vitalitate, veselie, generozitate.


Pe aproape, m-am apucat să comentez la un post Carpati.org al Laurei:

"...Sînt exigent, deşi e greu de stabilit cît în asta e nevroză, şi cît măreţe, înalte ţeluri, optici dă viaţă etc.
Dacă Mugur are trecere, să fie sănătos - asta îi, careva trebuie să fie mai urs, mai neam prost, iar altul The good boy. N-o să ne supărăm dintr-atîta - există fleacuri mai importante pentru care să ne crească aiurea tenziunea.

Apropo de "proprietate", am decis să încerc să fiu şi la suprafaţă cum îs în adînc, iar apoi să văd de se sfîrşeşte lumea, de mă abandonează amici (pe care nu îi am...).
Îmi ascut ghearele pentru cartea lui Kargel, ca orice invidios. Vreau să fiu odată neam-prost cu tot sufletu'! Mişto senzaţie trebuie să fie... Să te ţii prosteste, iritări, ochi peste cap, blesteme din amvon!
Pupici, ma chere!" 


 După ce am scris, am realizat că luatul în oarece balon cît şi (aparenta) dezinvoltură sînt de fapte ecrane de protecţie... Vrei să te simţi absolut liniştit pe moment, dar plăteşti apoi cu vîrf şi îndesat.. Prin teamă.
Or, meditat-am dacă nu e o etapă nouă de abordat, a spune fondul celor de mai sus într-o formă mai liniştită, mai la locul ei.
  

Mda, mai sînt multe de făcut...
   
De pildă, mă uit la pozele Laurei pe Brîul Portiţei şi simt - fie şi pe departe (de ce asta, nu contează pe moment, aici) - cîte pune în mişcare în interior...
S-o mai scriu o dată:
"CÎTE PUNE ÎN MIŞCARE ÎN INTERIOR..."
Dor posesie, dor invidie, dor de a iubi, de a urî etc., etc...
Cît de bine le zice Marie: cuvinte pentru a spune... Şi asta nu ţine de poezie, cît de curat în propria ogradă, în propria viaţă...


Ah, iar sar...
Mugur a avut amabilitatea (pe lîngă altele...) de a împrumuta pentru cîteva zile o carte: 


   Cred că nenea acela face o mică eroare... Nu ştiu cît de uşor e de iubit propria odraslă... Dar ştiu că a iubi e uite-aşa (semnul unităţii dintre două palme. Strînse bine.) cu ura.
E banc (e pastilă a societăţii, şi implicit generatoare de ale noastre neacceptate) cum că părinţii doar iubesc, adoră progeniturile.
Orice din afara acestui tipar comportamental nu se spune. Se suportă eventual, în unghere, dar nu se spune...

Ce aiureală... Căci de aceea am subliniat mai sus: "ale noastre neacceptate". Deci este ceva al meu, dar am ajuns să nu îl accept, ce să mai spun de stimat (asiasta nu înseamnă şi a-i da ascultare...).
Căci trebuie să mă iau după zisele şi regulile altora.

De fapt, văd că mă port acum cum zice autorul de mai sus... Pornirile mele, instinctele sînt copiii mei. Bineînţeles că se poate discuta dacă pot să tai gîtul cuiva, căci aşa-mi veni din interior. Mai exact nu mă pot lua nici aici după acest copil al meu. Dard e acolo şi pînă la a băga la beci un copchil al meu, ba chiar de a şi uita că se află surghiunit acolo - păi e distanţă mare.




PS

Şi alte extrase din cartea Mariei Cardinal:

   Începeam să-mi cunosc graniţele şi să trăiesc în limita lor.
   În general, graţie analizei îmi înţelegem visele. Acestea ÎMI FOLOSEAU SĂ-MI LOCALIZEZ CELE MAI APĂSĂTOARE TENSIUNI DIN MINTE.
  
   Cum era cu putinţă să se pună mii de întrebări cu privire la felul cum te hrăneşti, mergi, respiri, şi niciodată o întrebare pentru a şti dacă visezi şi ce visezi. Ca şi cum şapte sau opt ore din viaţa cotidiană a oamenilor n-are nici o importanţă. Ca şi cum somnul înseamnă nefiinţă.
  
   Îmi aduceam braţe de vise în străduţa înfundată. Le elucidasem pe toate, sau pe-aproape.
  
  
   Pe tot parcursul analizei mă minunam în faţa travaliului admirabil ce se operează între conştiinţă şi inconştient. Neobosite albine. Inconştientul căutînd în străfundurile vieţii bogăţiile care-mi aparţineau, depunîndu-le apoi pe un mal al somnului meu, iar conştiinţa, pe celălalt mal, inspectînd noutatea, de departe, apreciind-o, lăsîndu-mi s-o presimt ori respingînd-o.
   Aşa cîteodată dădea năvală în propria-mi realitate un adevăr uşor de înţeles, simplu, clar, care nu-mi apărea însă decît atunci cînd eram în măsură să-i vin în întîmpinare. Inconştientul pregătise de multă vreme terenul, semnalîndu-i-se conştiinţei, ici şi colo, prin cuvinte, imagini, vise, cărora nu le acordasem atenţie.
   Pînă într-o zi cînd, gata să primesc noul adevăr, puteam să fac drumul spre el în cîteva secunde.
   Aşa mi se întîmplase şi cu ,violenţa, pe care n-am văzut-o decît atunci cînd am fost capabilă s-o suport.
  
   Am simţit o mare jenă să exprim prin cuvinte pasajul cu… din vis, să spun ce conţineau. […]
   Fiecare cuvînt pe care mi-era greu să-l rostesc masca de fapt un domeniu unde refuzam să merg.
   Rahat, căcat.
   Mi-am dat seama că niciodată nu-mi acceptasem o parte considerabilă din corp. Care, într-un fel, nu-mi aparţinuse niciodată.
  
  
   Mai înainte, rîsesem oare vreodată cu adevărat?
   Eram dama de roşu dintr-un castel de cărţi de joc… Numai să spui cuvîntul “căcat” şi să te gîndeşti fără ruşine şi dezgust la ce conţine el, iar castelul se prăbuşeşte…
  
  
   Această repulsie faţă de mama mă jena, ar fi trebuit să ştiu s-o înving, nu pentru a mă apropia de mama, ci pentru a mă elibera de ea, de ce însemnase ea pentru mine.
  
  
   Devenisem o persoană puternică şi responsabilă, o femeie solidă pe care te puteai baza. La vîrsta cînd alţii cred că viaţa li se termină, aveam şansa de a o fi început de foarte puţină vreme pe a mea. ERAM PLINĂ DE ENTUZIASM ŞI DE ÎNFLĂCĂRARE, TOTUL MĂ PASIONA. Îmi descoperisem o vitalitate necunoscută…
  
  
   Nu făcuseră de fapt nici o analiză, O ABANDONASERĂ DE CUM DEVENISE MAI GREU, de cum nu se mai întîmplase nimic săptămîni şi luni în şir. O lăsaseră baltă cînd, după ce au povestit ce ştiau, s-au trezit în faţa necunoscutului, acel zid fără fisură ce astupă orizontul, acel nemărginit deşert, aparent de netrecut.
  
  
   Două coşmaruri mi-au permis să termin psihanaliza.
  
   O analiză bine condusă trebuie să aibă drept urmare moartea unei persoane şi naşterea aceleiaşi persoane înzestrate cu propria-i libertate, cu propriul adevăr. Între cea care eram şi cea care am devenit exista o distanţă uriaşă, atît de mare încît nu e posibilă o comparaţie între aceste două femei.
  
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu