joi, 14 iunie 2012

[PSIHOLOGIE] Două studii de caz



Îmi cer scuze, din start, pentru faptul că nu vă ofer deja a doua parte a postului despre 13 iunie 1990 - dar deşi îs un răsfăţat al orelor libere tot nu rămîn uneori suficiente...
Căci mai sînt şi de unele-altele prin casă...




I


Cam în afară de Universul montan, viaţa mi-a oferit azi două situaţii pe care îndrăznesc să le cred interesante. Şi să le expun aici.
Savant, le-aş spune studii de caz...

Mamă despărţită de soţ. Cu un fiu de 12 ani.
Ultimul vizitîndu-l des pe tată.
Că mama, în ciuda refuzului de comunicare (zice El: justificat) tot trimite sms-uri cu solicitări educaţionale - deseori simple pîre - şi cereri de socoteală, e una. De trecut aici peste ea.

Astăzi, fiul (imperfect, ca 99,99% dintre cogeneri), pleacă de la tată a şcoală.
La scurtă vreme vine mama comunică tatălui, cu un amestec ce poate nu-i greşit a fi catalogat drept alarmist şi de frecat ridichea, că foarte tînăra progenitură nu a mai dat pe la domiciliul curent, motiv pentru care nu va avea manualele şi cărţile necesare la cursurile clasei sale, a cincea.

Tatăl se interesează. Află că orele-s spre încheierea mediilor, prin urmare la unica oră ce ar fi solicitat manuale şi co. se poate dispensa de ele.
Maturul pricepe situaţia, poate pentru că îşi  aminteşte cum făcea el însuşi la acea etate (şi că ar fi... naşpa să se afişeze acum altfel), plus că regulile unei anumite psihologii formative găsesc a fi mai benefică aşa atitudine, de netărăboi (chit că alde cazul se reţine în memorie).



Domnul, în ideea că gestionează fericit situaţia, trimite un sms mamei, în care întreabă aparent aerian şi serafic. "E adevărat că Radu e posibil să obţină media generală 9,60?"
În subsidiar asta însemna îndemn la ponderaţie, întrucît elevul nu părea cîtuşi de puţin pe panta pierzaniei, a sfîrşitului lumii.

Ajung, aveţi puţintică..., şi la miezul Cazului...

De la mamă vine răspuns:
"Care-i meritul tău în asta? Şi dacă are (9,60) nu trebuie să mai facă nimic?Are media asta pentru mine? Cine a tras de el tot anul?"

Nu pot să nu observ aici că mesajul din urmă nu avea vreo treabă cu logicul răspuns binar  Da/Nu care se cuvenea. 
(O să rîdeţi un pic aici,  trăgînd de mînecă asupra faptului că logica nu e pe toate drumurile. Se poate, dar continui plictisitoarea expunere.)
... Şi implicit că nimeni nu afirmase anterior că are merit, că odrasla nu trebuie să mai facă nimic şamd.

Şi observ o chestie.
Cîte un om se învîrte în zone unde jonglează, cam obligat de viaţă, cu simptomuri, cum le-ar zice profesorul Matei Georgescu (dacă am înţeles eu bine din manualul dînsului pentru anul I la Jurnalism).
S. fiind - dacă am înţeles eu bine - efectul unor conflicte interioare pe care omul nu şi le rezolvă, ba chiar fuge de ele, de insuportabilul lor..
Cursa cu pricina este simptomul. Încercarea de a scăpa de un ceva dureros.

Eee, în aşa situaţii, apare un seamăn  care îl trage pe Omul cu simptomul de mînecă: "Păi, ma chere, Radu al nostru o duce bine la şcoală, e la locul vîrstei sale în soţietate şamd".
Aparent culmea, taman tragerea spre real îl irită pe Pacient.
Ca semn, pentru ne-pacienţi, că nici Viaţa nu se înscrie cu multă inimă la cursul de Logică...

Normalul îl irită crunt pe pacient, cu o intensitate egală cu a conflictului interior de care aminteam. Semnul egal nu trebuie să mire, întrucît punerea cu picioarele pe pămînt îl aruncă în cazanul cu smoală iniţial, de care fugea frecînd ridichea altuia şi văzînd catastrofe prin jur - bineînţeles după cum îi dicta sufleţelul şi interesele de nedurere ale acestuia.

Mă opresc aici cu expunerea, deşi este poate interesant de sondat (mărturisesc a nu fi făcut-o deocamdată!) de ce pacientul trage discuţia tocmai în acele domenii, respectiv ce urmăreşte el - dincolo de îndepărtarea urgentă de Zona minată în care l-a tras... logica.

Fond sonor - că mai sînt şase luni pînă la pretextul piesei sper să conteze mai puţin decît timbrul solistului şi linia melodică...


II

În alt caz, o doamnă care face deseori caz cînd vreun coparticipant la trafic e incorect, se irită cînd însoţitorul a atenţionează asupra blocării de intersecţie pe care o efectuase.

ziarelive.ro
Dincolo de iritarea generală, cu semne nonverbale nu tocmai comode pentru celălalt, se pică într-o primă fază în infantilisme gen: "Păi şi ăla din faţă..." - echivalentul lui "Mama, şi Fane face pipi pe zidul blocului, nu numai io!"
Nu plictisesc (în plus...) cu alte amănunte, cert este că şi aici se fuge de esenţă. Care, dincolo cu teoria conflictelor, lasă un fir de rezultat, respetiv neputinţa lui a spune "Am greşit... Cred că ai dreptate".
Această vorbă pare să nască toată panica, tot insuportabilul din lume.  
Dar şi aici drumul mi se opreşte momentan, adică nu percep ce sentimente pot conduce un om la aşa atitudine. Adică ce se prăvale ucigaş peste el dacă recunoaşte acel lucru...
Şi asupra situaţiilor de viaţă ce pot genera aşa atitudine sînt departe de a mirosi ceva. pot doar, prin abatere laterală, să fac paralelă la o relaţie actuală cu o şefă, căreia aşa semeţie a subalternei nu-i pică bine. 

Îndrăznesc să mai spun aici că reacţia la rană călcată este aici, la temerara şoferiţă, mai dură decît în primul caz.
Acuză că i se cere perfecţiunea, după care contraatacă făţiş:
"Sînt sigură că dacă eşti în stare să-i judeci pe alţii, eşti în stare să faci lucrurile mai bine ca ei (nefericitul nu are carnet auto..., n. MO). Altfel o iau ca pe o răutate nedescărcată pe cine trebuie. Nu aveam nevoie de cineva frustrat care să îmi ţină lecţii de morală rutieră /.../
Frustrare infantilă de copil luat de la calculator. Oricum, muţumesc, chiar ţii la mine - cum de nu mi-am dat  seama?..."

Interesant este în asemenea cazuri că instinctul atacatorului se duce chitit pe zone ale celuilalt unde a învăţat el că merge. Mulţi ne facem varză cînd sîntem caracterizaţi drept frustraţi, de pildă. Ori că nu ţinem la partener etc.
Recunosc, nu e uşor să rezişti. Şi implicit să observi ce se tulbură aşa crunt în interiorul propriu, în cazul unor acuze de acest tip cartof fierbinte. Dar poate că merită - data viitoare vom fi ceva mai vaccinaţi.

Totodată, o sarcină suplimentară dar tot cu roade este aici evitarea pe cît se poate a iritării - ce nu-i exclus să se tragă de la durerea clasică, dar şi de la ideea (asta da, infantilă!) Nu e drept! să fim acuzaţi de aşa ceva.
Furia, atît de greu de evitat şi în acelaşi timp generatoare de forţe în privinţa confruntării brute, te împiedică totuşi să vezi bine..


O melodie şi aici?
Poate pică bine.
Celine.
Dion.

Dacă e prea moale, ne putem bucura de fanfară.
Cea marca ELP.
Sau Expoziţia lui Musorgski, adaptată de aceiaşi?

Foto: Rupi, în Valea Priponului, 2011

III

.. Şi eu care credeam că am isprăvit, că am epuizat subiectul!

Partea oarecum neplăcută a unei explorări are, între alte particularităţi, pe aceea că nu atingi capătul. Întotdeauna, după vreun stagiu de meditaţie mai mult sau mai puţin nîdelungat, apar unghiuri noi...
Aşa vrea mintea, aşa vrea viaţa.

În context, dincolo de neodihna eternă de pe acest tărîm, este şi modul în care îţi vezi trecutele trepte - ele însele recorduri în trecut şi prilej de mare încîntare. Numai că acum, după un suiş, deseori vine şi dezolarea că Fraier eram, bre, pe atunci!
Îndeobşte aceste lucruri vin inconştient, nu am ideedacă figurînd în Planul speciei ori sădit de educatori, mai exact de părinţi, conştient sau ba.

În fine.
Legat de cele expuse la punctele 1-2, atinsesem stadiul la care durerea insuportabilă o atribuiam unor experienţe nefericite din trecut.
Cred însă că sfera poate fi extinsă şi nu neapărat frizînd compătimirea.

Mulţi, care deja vin pe lume cu doza normală de agresivitate a omului, aceeaşi acum o sută, o mie etc. de ani (şi doar mascată în ultimele decenii), mai au parte apoi de o educaţie ce le întăreşte această gland, această optică.
Că ei trebuie să domine, că ceilalţi să se supună.

E foarte posibil să afecteze şi pe subsemnatul, care se descarcă şi el cum poate, între altele scriind aici şi/ori sperînd să accead la un nivel de unde să frece cu mai mult succes şi nepedepsit pe alţii.

În situaţia unei agresivităţi căreia i s-a dat voie iniţial (se poate exemplifica), în copilărie adică, la mai lesne exprimare, subiectul va purcede absolut natural la a oropsi - fie şi sub diferite înfăţişări - pe alţii.


Iar în cazul în care nu poate să-şi exteriorizeze acea agresivitate, produce simptom, sub vreo formă. Care formă, cînd îi este zdruncinată, duce tot la insuportabilul de care am amintit, cu doar de a scăpa pe orice cale, cu orice preţ, de neplăcutul reflector.

A nu accepta, între altele, părerea altuia ţine de acest domeniu.

Un exemplar provenit din prea mare răsfăţ este şi acela dornic (doar) să facă ce vrea. Aici sînt şi eu cu musca pe căciulă, atîta doar că deseori pici pe panta asta cînd căpăstrul oferit cîndva de tutori era dur şi atît, fără urmă de compensare, de recompensă dacă acceptai chinga socială.


Ca naiba!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu