sâmbătă, 30 iunie 2012

[PSIHOTERAPIE] Indivizi conflictuali, şi alte asemenea subiecte personale



I


Aparent, poza idilică de mai sus (la marginea unei parcări între altele, pe drumul Deva-Sibiu) nu are legătură cu următoarele...

Am fost toată viaţa (şi număr ceva primăveri, inclusiv peste 50...) un tip conflictual. Tinzînd spre dispută, spre rupturi cu semenii - de fapt nu doar tinzînd, chiar am pus din plin în practică...

La un moment dat , zis să scriu aici despre un tip original (chit că asta nu e o noţiune chiar domoală, liniştită), Sandu Pizanti la nume. Ş-am zis să răsfoiesc jurnalul unei ture în comun, la 25 de ani ai mei. M-am speriat de starea de nervozitate din acel drum, plin de răcnete, iritări - şi aş minţi să ascund că eu fui vioara întîia. Dar şi cu precizarea că nu chiar din senin tovarăşul meu din acea zi de octombrie 1982 reuşea să irite.
Şi-am ţinut-o tot aşa.

Teoretic, pare o nebunie, dar se pare că indivizii asemenea mie nu pot trăi / le e precum aerul atmosfera tensionată, disputele...

Am mers acum cîteva zile prin ţară, cu prietena şi copiii. Idem, ca atmosferă. S-a ajuns la momente penibile, din fericire şi reale. Adică pînă la penibil, există o situaţie pe care nu o pricepem, raţional vorbind, respectiv ale cărei resorturi rămîn nebuloase antenelor afectiv-raţionale...
E prost-savant spus? Poate.
Mă refer la acea cale de mijloc prin care un afect poate tras spre lumină şi, prin urmare, gestionat cît de cît...

Totul este doar neclar şi pe acest fond ne simţim doar liaţi de val... E ca în visele în care nu poţi evita să fii tras spre ceva mai mult sau mai puţin coşmaresc.

Am mai zis ceva de real, ca superior penibilului.
Nu regret pretenţia stilistică... Nu acolo e calea, să te jenezi mai mult sau mai puţin crunt. La o adică şi aceasta este o îndulcire a lucrurilor... Mai există un ce acolo, mai complicat, mai dureros uneori, mai ascuns cu siguranţă. De ce ajungi să procedezi ca mine, care la un Băile Felix m-am inflamat crunt şi am lăsat baltă inclusiv propriul meu fiu...

Ah, ce spumoasă felie de viaţă este aici, dincolo de aparenţă... Ce lucruri minunate ai de investigat, de simţit, de pus în slujba proprie...

De fapt, şi-acum inaugurez altă sursă profană (ce ar fi, comparativ cu un Cant?):
"Orice conflict oferă o importunitate de a învăţa"

Chiar îi spuneam lui Radu în dimineaţa asta, la telefon...


E ocupat azi, duminică, dar i.-am spus că mi-ar plăcea să-l văd, atunci, mîine.. Căci găsesc important de discutat, de vorbit eu despre trăznăile care îmi afectară comportamentu' în recenta excursie la Cluj-Oradea.
Şi brusc mi-avemnit ideea. "Măi, Radu, dacă eu mă apuc acum şi cer scuze, cred că e cea mai tîmpită atitudine posibilă faţă de acele momente... Găsesc mult mai util să vorbim de acele momente, să nu fugim de ele... Să vezi ce poate fi în mintea unui om, fie şi amtur pentru ochii tăi de azi. Cred că e mai util aşa - şi cred cu tot rărunchii asta.
Oare dacă tatăl meu, la vreun 1960-64, îmi vorbea astfel, a doua zi după vreo scăpare de cai a lui, era mai bine?
Păi cred că era infinit mai bine!
Pentru că, el cel puţin, avea cu cine discuta despre acele probleme care fără îndoială nu-l umpleau de încîntare...
Apoi pentru a trata asemenea lucruri delicate prinde bine, copilului, dar şi acelei celule...

Bineînţeles că prin cărţi lucrurile stau altfel, ca să nu mai vorbesc de morala, de şablonul social curent. "Cuuuum! Eşti nebun! Ai înnebunit!?".
Hazos aici este că acei revoltaţi nici nu apucă să discute fondul problemei, ceea ce tu adusesei atenţiei. Şi e de bănuit de ce nu o fac, de ce se revoltă (în spatele acesteia fiind altele...)


Ce ascultă dom Mircea aici şi vă propune şi dvs.?
Păi, chit că sună a despărţire iar io abia m-am încălzit de speech...


[Cred că intercalatul de infsntilisme şi populare al la "io" ţine ŞI de un demers de detensionare a atmosferei, ca să persuasioneze parşivul conferenţiar mai bine...]




La povestea cu Radu mai fu ceva.
De bine ce tocmai îmi era pe limbă a da ieri un sfat (necerut...) unui amic.
Legat de fiu-său.
La cîteva minute după despărţire mi-a venit să-i telefonez şi să-i spun - amicului, un tip cumpătat, controlat -  că un mare serviciu îi poate face fiului fiind natural. Altfel pasămite junele stă de vorbă cu o statuă.
Eeee...
După ce vorbesc azi cu Rad' pe subiectul amintit, îmi cade fisa că şi mica mea partitură dezinvoltă intră tot în categoria nenaturalului...
Cu precizarea că lăudatul natural are chestii neplăcute, nui obligatoriu să ieşi întreg din contactul cu un vizavi de acets gen.
Care poate fi agresiv, neinteresat de tine, respingător de praf interior şamd.


Mai mergem înainte pe acest drum? Mai sîntem natureli cu Radu?
Păi, dacă tot ne-am pus problema...




     Hai ş-om mere mai departe, pe subiecte de acest gen....              




Furtunile din tura pomenită, Bucureşti-Cluj-Oradea şi retur... Cum naiba să vorbesc de ele, mai exact cum să-mi ordonez cît de cît posibilele zise?
M-am înfuriat că s-au trezit, ceilalţi trei (inclusiv Radu) tîrziu, în Pădurea clujeană a Baciului, de am plecat abia pe la 12 şi ceva din urbea lui Funar (răule!). Bineînţeles că am emrs niţel mai încet decît anticipam - mea culpa, trebuia să fiu mai realist în aşteptări.
Pe la 16,30 - 17 am ajuns şi noi la Felix. Dorinţe eu, mari. Să fac baie în apa cea caldă, să mă bucur de soare dar probabil şi de amintiri.
Parcarea fu însă la dracu în praznic.
Pe un' să ocolesc incinta ştrandului, spre intrarea lui, iar se lăsă  cu perspectivă de efort şi lipsă a plăcerii dorite.
Şi de acolo explozie.
De s-a iritat şi Tatiana, şi să te ţii.
Ton ridicat. Afirmaţii fără jenă de mediu, şi mă refer inclusiv la un hotel spălat...

Aşa că eu am luat-o - cu spumele de rigoare - pe unde mi-a venit mai bine spre intrarea ştrand, ei în altă parte.
Adică Radu a preferat să rămînă cu Tatiana şi fiica Alina.

Este o situaţie naşpa, nu?

Sînt sărac în detalii, deşi inconştient sînt montat să simt cît mai multe din acel incident, unul din cele două de acest tip ale turei.

[Ce mişto!
Căci există şi zisa: "Ce e revoluţionar azi va fi peste o vreme demodat!"
Ieri abia mi-a ieşit din minte posibiltatea de a scrie despre aşa ceva.

A ieşit şi pentru că mai intrase (sau ieşise?) pe/de pe fir o mărgică.
Laptopul cel primit - şi brici ca marcă?
Iluminare privind ceva în într-un gest, într-un comportament al Tatianei?



... cert este că azi scriu dezinvolt astea aici.
Nici nu mai contează că doar o mînă de oameni e interesată de aşa umblet furtunos prin abrupt.

De azi, întîmplarea cu pricina e un fapt comun, cu măruntaiele la vedere.
Poţi opera curativ, poţi eventual suporta cruntul dar vizibilul dezinvolt.
Da te şi poţi bucura, fie şi fudul, de satisfacţia lui a fi posedat îndrăzneala de a umbla acolo.
]


Foto alese pe subiect.
Adică zice-se Nebunia personală în dublu exemplar din acea premublare prin ţară.










Astă ultimă poză merită o legendă.
Încercuită grafic acolo e o broască. Unii veţi fi întlnit aşa gen de animol, alţii nu.
Dacă nu mişca, aş fi trecut zeci de ani pe lîngă ea fără să mă prind de egzistenţa batracianului.
Era mascat, camuflat, dar trezea în acelaşi timp scîrbă.
Orice legătură cu fapte de funcţionare psihologică nu este întîmplătoare...


Cer permisiunea să revină la balamucurile din tură...
Nu ştiu dacă ieri dimineaţă aveam planuri legate de discutarea cu Radu a bazaconiilor comportamentale părinteşti (totuşi tac-su îi spune de 1-2 ani: "Radu, dacă vezi ceva naşpa în privirea lui tata, păi să ştii că la el e ceva în neregulă... La el poate fi răutate şi alte cele, nu la tine." Logic, ultima subliniere e aiurea, e un fel de a sugera că el e de vină, dar o simt utilă acolo, acea precizare...

Ieri dimineaţă am intrat la clinci cu Doamna...
O să spuneţi că ceramente vă obosesc şi irit crunt cu aşa destăinuiri...
Oleacăd e răbdare!...
Ş-am realizat brusc, poate pentru prima dată, cum ajunge un om să răspundă la altceva.

E posibil să nu fi fost suficient de clar în descriere, mai sus...

Realizam însă într-un mod nou că omul acela caută ceartă.
O să spuneţi că deseori realizăm acest lucru, în viaţă...
Ei bine, eu pricepeam situaţia la alt, nou - poate cu ramificaţii noi -,  stadiu interior.

Vedeam (ah Matrix/Neo!

video

video


...) ... simţeam, identificam pentru prima dată, fie şi în parte, incomplet, ce şi cum.
Puteam fi conştient de proces, de situaţie - fie şi aflîndu-mă în afara furtunii. Chit că a altuia (iar măseaua altuia întotdeauna e mai uşor de scos, de observat, de dat cu părerea...).



II

Pomeneam de o ieşire sabatică (în sensul de sîmbătă profană) în parcul IOR/Titan(Balta Albă.
Mă înfurii repede.
Degeaba?
"Poate nu bă, da' unde o să ajungi cu stilu ăsta, ce se va alege cu tine, cu viaţa ta, cît vreme atenţie, energie îs băgate la aşa ciudăţenii, la aşa inutilităţi?"

Mda, un punct de vedere...
Nici nu e loc acum de purecat.

O bătrînă în autobuzul 311 întreabă dacă mai e mult pînă la Policlinică.
Aici Codul social spune că să fii amabil şamd.
Îl doare în c... pe Cod că baba aia profită, că la o adică ar fi cazu' să-i dăm şi ei o responsabilitate, un ceva de cărat - măcar în ceea ce îi priveşte interesele. Acea căutată Policlinică...

Eu am luat-o scurt. "Dar de ce te urci în autobuz dacă nu ştii unde e?"
Ha. Ajunge să fie condamnată atitudinea mea, chit că e de bun mental,de raţional.

La staţia următoare, întrebarea pleacă din nou, către alt călător.
Ăla are bunăvoinţă, dar tot nu lămureşte lucrurile - semn că Muieţi-s posmagii? nu-i oglibatoriu să aducă  rezultate, în 311 cît şi sub soarele ăsta.

Baba pur şi simplu se lăsa pe ceilalţi.
Concret, faptic - acum. Plus prin durutul în cot de viitor, în viaţa-i trecută. A trăit precum greierele, nu şi-a pus problema de viitor...

Tot acolo, discuţie eu cu doamna amabilă, care încercase să lămurească baba.
"Doamnă, bătrînii-s precum copiii. Cu mica diferenţă că ăi mici te ascultă, în vreme ce mulţi dintre senecţi nu se lasă duşi de mînă, chit că depind de tine, chit că o iau razna..."

În chestia asta eu cică-s răul, iar baba cea de tolerat, de înţeles. De mîngîiat pe creştet.
De ce-mi fuge mie mintea la "Doamna şi vagabondul" şi la cele două siameze prefăcute, datorită cărora tot căţeluşa de treabă ia papuci şi stat în ploaie?


Prin parc.
Mi s-a aprins o lampă.
Poate şi alţii, poate doar eu venim pe aici şi pentru a întîlni o privire amabilă, complimente, dragostea vieţii.
Ce vrem de la D.V. nu e de extins aici, chit c-ar fi interesant, ca simţit, nu ca teorie (la aia mă pricep, la teorie...).
Simţeam că... simt nevoia, că e mare necesitate de ceva.
Aşa că, trezit fiindu-mi interesul pentru o copilă pe rotile, niţel rubicondă, am zis că să-mi duc gîndul pînă la capăt. Ce aş vrea de la ea, de la jună? De la obiectul dorinţei?

Aici vulgul ar clarifica repede, că e ceva cu băgatul... Nu spun a ce şi unde. Chit că, în adînc, treaba asta cu băgatul... nu e ca în filme ori ca pe la colţurile de bloc frecventate de şmecheri ieftini (şi iute trecători prin epocă, întrucît în puţini ani nu-ţi vine a crede că tot ei erau cei cu spiciurile savante şi forţoase)...

[Viaţa sexuală cred că-i ceva mai diferită decît credem, decît se vorbeşte în manuale, reviste şi colţ de bloc. Nu-mi souneţi că doar io, pentru că-s pervers, meditez, investighez, descopăr una sau două altceva. Visează şi alţii. Că doar nu ajung să se stingă doar pentru că le trece viaţa... Nu, se sting şi pentru că ţin ascunse dorinţe, părţi neoxigenate din ei!]

E, io visam la a sta la pieptul în sensul lipit la epiderma acelei dudui.
Şi colo a simţi cît mai mult (sună cam sec, dara sta e uşa la încăperea lui Barbă Albastră, în sensul sec de ascunse, de nu-e-voie).

Bon.
Asta fu una.
Una mărgică, probabil.

Mai încolo, pe cînd mă luase dor cumpătat ("Dacă e de mers poimîine la munte?") de bere - semn că e ceva cronic nesatisfăcut ăn mine - mi s-a aprins o lampă.
"Vere, dă cînd umbli tu aşa doar dă te-o lua lumea, careva în seamă, de cîte ori ai avut succes?"
La o socoteală fugară reţin două situaţii (nici ele deschizătoare a Depozitului etern al Mierii). O Rodică (cel puţin aşa mi s-a spus) la Amara 1971, respectiv o femeie venită ca în vis, la o cabană oarecare, şi declarîndu-se, ferm, interesată de o plimbare a la sub clar de lună cu mine...

Poza nu e de la cabană, căci nu am vreuna nici a locului, cu o Vale a Dragoslăvenilor ce grăbeşte prin viaţă, dar vorbeşte şi ea pe direcţie..


...În rest, parcă ba.

Iar Eeeee....
Păi dacă situaţia şade aşa.
Chestie cam nasoală în sine. Căci aduce inclusiv renunţarea, aduce vorba: "Regret, dar în veci nu va veni de aici Mierea îndelung şi atît de căutată. BA POATE NU VA VENI DE NICĂIERI. Niciodată."

Aici cred că merge, melodic (şi nu neapărat în legătură cu textul) aiasta.
În sensul de a o lua - fie şi fără mari declaraţii de O să fac şi uo să dreg! O să vedeţi voi!...") de la capăt.
Repet, faceţi dacă puteţi abstracţie de text.
Poate şi Chaplin făcea ceva asemănător, în filmele sale, pe care le încheia cu o plecare spre speranţele unui nou orizont.


În context, bineînţeles că există şi plecările de vis ale lui Charlot, dar ele rămîn de vis, eventual de realitate doar una-două zile, cel mult luni...



Hm... Nimic nu ne irită mai mult, la beţii sentimentale, decît să ni se spună că aşa ceva nu ni se poate, că nu va dura... pen'că totul miroase a iluzie: el tot vagabond, ea lady de lady...
Copil / neserios tipul... Dacă s-ar putea să aibă, dar să nu se schimbe...

Cum, să fiu atent că şi eu deseori funcţionez aşa?
Posibil.
Dar şi cunosc că am de plătit un preţ de voi să mai sui în viaţă...



III


Mi-a luat ceva decenii pînă să pricep că a face din rahat bici nu e o vorbă atît de condamnabilă / hilară...
Să speri pornind de la relativ nimic, doar speranţa goală (însă multă) contînd...
Cum o fac eu aici profesional.
Vorbă ce trezeşte mai multă invidie decît degete arătătoare spre tîmplă (altminteri toată lumea citeşte literatură formativă cu aşa idei...).

Am început să visez ferm la altitudini - se vede deja în aceste posturi.
Pe 'cea linie, mă străduiesc să fac din nimic / din, pardon, rahat şi în a mă privi altfel.
Fizic. Pe poză

Cînd e foarte posibil ca venirea/'i pe lume să fi picat prost maică-tii...

Blasfemie!!!!!!!!!!!!!!!!! Daaaaaaaaaaaaaa? Să înţeleg că venirea unui copil în afara mariajului (altminteri ea, maică-mea!), în cazul bunicii, nu i-a lăsat nimic pe direcţia asta, cea a picatului prost de bastrazi, cînd mai ai trei legitimi? - vezi şi PS ]


... păi nu e de mirare că ai ceva reticenţe să te priveşti în poze.
(Bineînţeles, te simţi nasol de tot-de tot cînd ÎNCERCI să scormoni acolo, în acea neplăcere de tine)


Dar şi aici este cred de folos tehnica biciului în cauză. A confecţionării lui din nimic.



 Închei mai optimist...
Cum, pozele de mai jos îs chestii de îndulcit amarul unei situaţii altminteri rpetinse spre rezolvare?...




...Mmmm Nu cred.
Uite o poză unde nu mă plac (altminteri tres metaphorique, cu gheaţa în miez de vară şi  stînca acoperitoare).
Ce poate fi mai mişto decît să nu te placi, dar să te poţi privi...



Precizare, o simt necesară pentru cititori, a la acele menţiuni la invitaţii de ture în abrupt...
Postul este din categoria asociaţiilor libere psihanalitice, a acestei discipline în general.
În acel domeniu regulile de funcţionare sînt altfel.


Chit că, la o adică, sînt doar realitate...
Fără să am pretenţia de a deţine adevărul, nu e totuşi vina mea că alţii îl posedă şi mai puţin.
Şi îl posedă pentru că nu au timp, forţă ori alţii i-au dresat aşa, în folosul Societăţii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu