vineri, 1 iunie 2012

[RELOADED, 2008] î din i, î din a...

 

Fără îndoială se va fi observat că subsemnatul nu respectă regulile academice, acelea cu î din a, în interiorul cuvintelor, respectiv cu sunt.

Teoretic, eu-s cel rămas în urmă şi demodat. Eu însumi priveam drept ciudăţenii şi din vremea lui tata mare, scrierea cu î din â, la un 1975 de pildă.

Problema este, simplă ca principiu, că nu ştii cînd prezentul devine trecut. Iar la modă de cînd lumea a fost urmat de demodat.

În acelaşi timp nu ştiu cît de modern este a lua de-a gata ceea ce-ţi pun alţii sub nas. Inclusiv pentru că aşa se simt ei mai cu moţ (inclusiv ca moştenitori ai unei maaaari culturi) ori pentru că îşi aduc aminte de tinereţea personală.

A fi disciplinat este, într-adevăr util oriunde şi oricînd. Nici a-ţi bate capul cu fleacuri nu-i o inteligenţă.

Dar există bineînţeles limite.

Ori fiecare cu păsărica lui.

flux.imphoto.ro

   

Simt nevoia, ca un om care nu se jenează de poziţia, cît şi de ţelul lui, să reproduc prima-mi luare de poziţie pe acest blog, cu privire la scrierea cu pricina.

În timp, am publicat şi alte opinări personale, pe aceeaşi direcţie. Cred eu că nu tocmai idioate. Chit că uneori mai aprinse.

Că lumea merge pe alt făgaş, e problema e. Că de la modificarea din 1993 s-aus curs 19 ani şi nu-i semn de remediat, iar mi-i chestie minoră. Consider pentru ca să cred că treaba nu-i la locul ei, astă vorbă evitînd altele mai grele, ca măgărie ori idioţenie. Başca în afara vremurilor.


Mai precizez că la vremea acestui post scriam fără diacritice, computerele multora de pe net avînd probleme în a reproduce exact pe monitor aceste semne (siteul CAR are şi azi aşa inconvenient...).


 

î din i, î din a... 

 

Daca tot i-am vorbit de bine pe academcienii Romaniei in materialul anterior, hai sa imi dau cu parerea aici despre i-ul din a, respectiv despre "sunt".

O face un om care a primit cu entuziasm masura din 1993, scriam de pilda in primii pasi cu "sânt", dar mi-a trecut iute, cind unele materiale de presa m-au lamurit ce si cum.
Parerea mea.
Noi pina la 1800 am vorbit linistiti cu "sînt". In Secolul natiunilor insa, a trebuit sa ne punem si noi insa ceva la butoniera. A ne fali cu originea latina fu una dintre cai. Nu am construit bai, feredeie precum acestia, dar ne-am tras pe sunt.
Uneori l-am tras si de par, cum s-a intimplat cind nu se optase definitiv pentru reprezentarea lui î, puneam caciula pe ce vocala apucam, sînt se scria si "sunt" cu caciula pe u, citindu-se tot î...
Ce mai, dadea bine - mai ales ardelenilor.
Odata uniti cu Tara, in 1918, aceiasi carturari din Transilvania cam strimbau din nas la contactul cu Miticii, drept care regatzenii (ce le promisesera marea cu sarea, pina i-au adus sub guvernul de la Bucuresti) le-au facut o concesie sau alta. Una a fost acceptarea in 1932 (via Academie) a scrierii cu i din a (care ducea tot spre mareatza Roma...) si sunt.
Antisuntistii si-au luat revansa in 1953, ce-i drept avind ghinionul ca punctul lor de vedere sa prinda bine si fratilor rushi ocupanti. cert este ca lucrurile erau mai simple. Aveam un singur semn pentru î, dupa cum a fi reproducea exact vorbirea de pe strada, populara - la o adica, aceea existenta intre venirea romanilor si cam 1800.

Dupa revolutie, a existat o puternica dorinta de a reveni la scrierea cu i din a. Am inteles destul de tirziu de ce... Stiam ca, dincolo de uminatia mintii cuiva, instinctul ramine foarte puternic, inclusiv in ce priveste nestavilita nostalgie pentru vremurile cind - iertata fie-mi expresia - bateai in masa si cu altceva decit cu ciocanul... S-a dezvoltat insa, in timp, si un sentiment de acsta al carturarilor, al lumii cit de cit intelectuale. Acest tip de scriere era si o mica victorie a ei asupra plebei. Am senzatia ca acest lucru o mina mai mult decit orice azi in lupta.
Caci ideea trasului de la Râm nu mai face doi bani azi (ori îmi scapa mie şi altor 2o0 de milioane...), cînd e mai bine sa te tragi din Silicon Valley.

Altminteri, este de-a dreptul comic sa-l vezi pe un Alex. Stefanescu perorind in presa scrisa despre justificarea lui "sunt", iar el sa vorbeasca la TV cu "sînt"!
Da, exista o categorie intelectuala care se imbujoreaza cind pronunta "sunt", si cred ca tocmai in ideea de care pomeneam, ca asa sint mai cu motz decit plebea cea pronuntzatoare de "sînt". Aici un umar grozav pune radioteleviziunea publica.
Treaba asta a dus la o scindare teribila, intr-un fel se vorbeste pe strada, intr-un fel in mediile pasamite spalate, academice. Unul ca mine se agita aici, dar sint curios cam ce-o fi in mintea celor care sustin i din a, iar dupa 15 ani de aplicare succesele in aplicare sint, totusi, modeste... Soldate, intre altele, cu vreun vorbitor care paseste decis in stilul oficieal, apoi, la jumatatea frazei, deja aluneca in formula care ii este familiara...
Faptul ca presedintele Traian Basescu foloseste pe "sunt" (imitat realmente slugarnic de apropiati politic) ma lasa rece... Am avut deja ocazia sa ma conving ca iau in serios spusa Academiei de la 1993 tocmai tipii excesiv de disciplinati, incapabili sa puna situsi de putin sub semnul intrebarii ceea ce li se livreaza... Tocilarii, le-as spune. Verificati!

Deseori, cind observ generatia ceva mai in virsta folosind pe sunt, stau si ma intreb cum de actuala nu pare a-l lua in serios. Chit ca il vede scris cam peste tot (caci procentul vietzuitoarei care nu stie ce duce pare sa se ridice la 95%, daca nu mai mult...).
In primul rind, am impresia ca alde contemporanii mei nu mai cad pe spate la ideea de latinitate. Totodata, au mai mult simt critic la ce li se livreaza. Da, il folosesc in scris, dar nu si in vorbirea curenta...

Nu trebuie uitat cum a fost reintrodus i din a in 1993...
Cu depunctare, daca bietul elev indraznea sa scrie cum, de altfel, aceiasi academicieni gasisera potrivit vreme de 40 de ani...
Cu campanii parshive de presa, numit drept masura sovietica, antiromaneasca masura din 1954, cind, de fapt...


Altminteri, om trai si om vedea... 




PS
Postînd fotografia - dinspre debutul postului - din aula Academiei, mi-a fugit ominte că e o chestie să fii ancorat în realitate. Şi mai ales în meandrele concretului - admirabil zis!
Să te baţi cu pumnul în piept de valoare ştiinţifică şi chiar umană (a se vedea tămîierile reciproce), iar în paralel să nu te deranjeze, la un 1990, că mai toţi de acolo folosireră Linguroiul.
Iar la vreun 2012 că dintre comilitoni destui au turnat la Securitate.

Da, viaţa reală îşi are caracteristicile şi implicit regulile sale de bună funcţionare.
Dar poate lucrurile ar merge şi mai prost dacă nişte aiuriţi nu s-ar mai trezi din cînd în cînd în cînd să strice corul.




Îmi căşunase la un moment dat, aici pe blog, pe o răposată academiciană Bodea, în cazul căreia se expediau şi se primeau perii groase. Mie mi se pare aiurea, vătămător pentru inteligenţă altminteri probabil utilă şi unor nemuritori, să oferi şi să primeşti atari tratamente.
Eee, observ într-o carte a lui Lucian Boia (Istorie și mit în conștiința românească) că nici domnia sa nu se omoară după producţiile  istorice ale Corneliei Bodea..


PS2
Mi s-a spăriat gîndul
Mai ales că inconştientul e posibil să mă fi trădat de curînd,cînd m-am prevăzut peste ani academician...

După ce veţi rîde bine a dispreţ la ideea ce urmează, faceţi o pauză.
Mă gîndeam ce m-aş face dacă vine cineva şi-mi oferă un pact cu Diavolul. Chit că ultimul nu şade neapărat în Calea Victoriei, imediat la nord de bulevardul Daciei. 
"Te primim între noi, că eşti om dă treabă şi simpatic..."


Asta ar spune Academia Română.


Acum mai trageţi o serie de hohote şi ascultaţi apoi din nou.


Cred că mi-ar fi o mare problemă.
Recunosc.


Dar.
Fie şi rămînînd cam singur, refuzînd m-aş alătura un pic lui Caragiale. Care parcă nu ajunse pe Culmi.
Cred că îţi menţii şi independena de gîndire, de opinie.


Bon.
Mai e o chestie.
Jucîndu-te cu idei ca acestea, alea de vă provocară hohotele, prinde bine la creativitate.
Ba şi la vitalitate. Şi, cred eu, la putinţă de a înfrunta un viitor tuturor nesigur.
Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă (mai ales că moşii nu deschid gura, că sparie generaţiile următoare!).

Eu simt că prinde bine îndrăzneala, chit că o epocă personală de gaga nu-i nimănui exclusă.


"Avîntaţi-vă fără reţineri, viaţa vă va răsplăti în acelaşi mod!"
Eu simt că aşa pom îmbrăţişat poate da rod inclusiv la nevrotici de vîrsta mea.

Altul mai spunea:
"Fiţi banali, şi vă veţi zbate multă vreme în mediocritate..."


Avînd un Superego dur, fără îndoială mîine freca-mă-vă pe măsură pentru aşa afirmaţii...
Căci pas de I te opune!
În paralel, am meditat că El e totuşi scurt de memorie. Cele vechi, mă refer la scrieri, nu-L mai deranjează.
Interesant.


Tot interesting este că îl scriu cu majusculă. "... Nu-L mai deranjează..."
Nu şi pe Dumnezeu, dincolo de momentele în care neeticheta ortodoxă obişnuită ar afecta efectul persuasiv al textelor mele..
Dar e de înţeles.
Superego e mai dur ca Ăl de sus. E şi mai aproape.
Iar veţi rîde, iar eu vă voi ameninţa cu lopata: să nu vi se dea un paznic interior şi mai al... dracului decît pedeapsa divină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu