joi, 7 iunie 2012

[VIAŢĂ, PSIHOLOGIE] O şedinţă cu părinţii, la şcoala generală En



Intro

 
Aici ar trebui să leg un pic cu ultimele două posturi,
Cam năvalnice, pentru a fi indulgent cu mine.

Şi nu-s singurele gesturi de acest gen ale zilei încriminate...

Se pune însă problema dacă apucăm să ne cunoaştem, implicit să dobîndim noi abilităţi dacă nu îndrăznim s-o luăm razna, prin lumea neştiută, şi să nimerim străchini...

Stai aşa!
La ce ne trebuie noi abilităţi?

Păi, pentru a trece un pic mai uşor prin viaţă.

Am mai citit, totodată, că nu poţi ajunge înţelept dacă nu ai făcut destule nebunii la tinereţe...

Nebunii?
Parcă nu aş băga mînă în foc.
Deseori nebuniile ne scot din lanţuri...



I


Radu al meu e în clasa a cincea.
(Şi, bineînţeles, fiul meu mezin...)


Care clasă a cincea, a lui, se termină curînd.
Acum apuc şi eu să bifez prima prezenţă la o şedinţă cu părinţii.

Ce tată denaturat!

Mmmm...
Nu neapărat. Pur şi simplu firea-mi nărăvaşă (cînd nu sînt în depresie, bineînţeles...) m-a ţinut departe de aşa manifestări. 
Mai exact mama lui Radu, distinsa doamnă Flori, a considerat că-i pot face de baftă - pe ea şi pe junele *- în faţa profesorilor, părinţilor, elevilor, plus cele şapte miliarde de semeni de sub Soare.


Ce-i drept, odată m-am nimerit pe la şcoală. Radu avu, printr-a patra, un clinci cu profesoara de sport.
N-aş spune că am avut atunci cel mai potrivit comportament, mai exact am venit chitit pe respectiva, în virtutea vreunei proiecţii din trecut. Tărăboi nu a ieşit, dar am tras învăţăminte.

Şi uite-mă la final de a cincea!
Îmi ştiam clientul.
Subsemnatul adică.
Ştiam că sar în sus cam lesne. Defulînd din altele, dar probabil şi doritor de a fi băgat în seamă. Ultima chestie am impresia că nu stă grozav în picioare, dar se lasă înlocuită cu altă belea. Se va vedea care.

În sine, vizita unei şcoli are ceva aparte pentru mine, de mers binişor la inimă. Că duce cu mintea la trecerea-mi prin aceeaşi treaptă şcolară, acum 43 de de ani e una....



 ... Mai ales mă marchează că mă simt un uitat de Dumnezeu, deoarece au trecut 20 de ani şi de cînd un aîné Dan (frate mai mare, al lui Radu) era în aceeaşi zonă de existenţă şcolară. Ce-a zburat timpul, cînd eram în '87 cu el la şcoala 56, printre boboci! Aş minţi să spun că nu mi se umflă pieptul a mîndreţe de sine, că trecură atîţia ani şi nu sîntem de dat la gunoi...
(Cert este că nu-i de pierdut deloc din vedere că e plină lumea de cocoşi proaspăt trecuţi în vîrsta a treia, cărora o mică belea îi transformă aproape peste noapte în mici sau mari epave. Rîdem-glumim afirmînd asta, dar nu pierdem baiul din vedere, căci îi capital.)

Altminteri am încercat să sorb cu atenţia cît mai mult, chit că în sine percepţia pe junii din clasa alăturată nu era tare lesne...
Tulbura prost.
Inclusiv inferiorităţi.
CARE NU-S NEAPĂRAT ALEA ALE AMINTIRILOR, CÎT CELE PE CARE ORICE ADULT PE PERCEPE AŞA SITUAŢII. Tinerii au o dezinvoltură/nebunie care - oricît ne-am lăuda noi, maturii - te marchează, te intimidează. Ia revedeţi scene cu grupuri de copii, adolescenţi la care aţi fost martori?

Gras subiect!

De cîte ori maturii care îi apostrofează nici nu găsesc motiv al acţiunii lor ori se ascund în spatele unor pastile cu educaţia, cu bun simţ şamd?
Cînd de fapt sînt intimidaţi şi invidioşi pe tinereţea acelora, cît şi pe faptul că nu pot proceda ei înşişi la fel, mai exact acea fiară mică-mare există şi în ei, dar percep numai lanţurile, biciul...
Vitalitatea le-a regresat şi acum ei, maturii, din spatele lanţurilor percep doar neputinţa, nu şi satisfacţia de a le rupe ori măcar de a te pune cu ele...

[Păi..., aveam senzaţia că spun lucruri neinteresate pe ăst blog, că-s excesiv centrate pe propria persoană şamd.
Cred că mă înşelam.
Scriu lucruri interesante.

O să întrebaţi ce dracu m-a apucat dorul de sinucidere, de dat cu ceva în ciorbă - căci aşa afirmaţii trezesc în auditoriu sentimente incomode lui, nu departe de invidia maturilor în faţa junilor...
Păi aici e al doilea tăiş al cuţitului.
Dacă foloseşti prost şuriul, ori te tai, ori vine cu par mai tare Celălalt. Şi nu-ţi iese bine.
Aşa că e de asimilat, în sensul de băgat aburul măcar în cazanul unei locomotive - zic măcar, pentru că şi cu ea,  cu locomotiva, tot e o problema de multe apoi, pentru a merge bine pe şine...)
]


Mda, cam aşa cu tînăra generaţie, în ochii maturilor...
Şi tot mai sînt încă multe simţite neajunse la stadiul de desluşire - tranzit care nu se face deloc uşor.

Ia să ne gîndim...
Pînă una-alta simt ceva în piept - eu cel puţin, undeva în partea superioară a pieptului.
Mmm, e şi ceva erotic faţă de duduile de acolo, dar mai e de săpat, mai ales în sensul că poate ascunde ceva şi mai la vale, legat - iar simţ - însă şi de ceva din trecut...
Ah, nea Freud!
Mai e şi o teamă de anarhie... Ceva neclar, dar ferm, dacă aste noţiuni pot sta alături (iar în psihologie pot!). Te întrebi cum naiba poate funcţiona ceva în clasa aceea (să fi fost a şasea, a şaptea?)... Cred că mintea se pune automat aici în pielea profesorului de acolo - iar de aici la teama de a nu te putea descurca e doar un pas...

De fapt, chestia asta cu pusul în locul altuia (în situaţii dintre cele amintite, nu privitor la empatia preţios-romantică din cărţi) am sentimentul că e ceva mai des întîlnită în viaţă decît ne-am închipui.
Adică o ştiam acţionînd în cazul cerşetorilor, al răniţilor, al fetei-panou de la metrou care se plînge că nu poate - din cauza bolii pentru care cere un apel de 2 euro - lua şi ea subway-ul...


Cum zicea (repet deoarece îmi pare necesar a gestiona bucata) că gama e largă...


Ordean.
Ş-ale lui.
Cînd nu e depresat.

Bun.
S-a eliberat clasa unde aveam noi treabă, de colegii lui Radu.
Vag îi ştiam pe unii dintre părinţi, nesociabilii fricoşi ca mine reţin mai greu fizionomiile, mai uşor detaliile erotice de vestimentaţie ale doamnelor - iată de unde se nasc fetişiştii!
Ţoalele nu sperie, ţoalele nu muşcă!

Cer scuze pentru virulenţa afirmaţiilor.
Da' ies şi io în relief prin ceva! fac şi io doi bani, astfel!
Plus că aşa lucruri trebuie totuşi spuse.
Cu riscurile pe care le veţi vedea mai jos.

Staţi blînzi, că nu am am conferenţiat în şedinţa cu părinţii despre delicatul subiect. Iar alte detalii răutăcioase mă opresc a da.

Doamna dirigintă. 
Bună ziua, bună ziua!

În prima fază, ne dă tezele de la română şi matematică ale odraselor.
Radu luă minus 8, respectiv 9.
Nu-i nici o dramă, mi-aş fi dorit doar să revedem împreună teza la română, pentru tratat domol scăpările. Dar hîrtiile rămîn la şcoală - asta e.

Iar apoi doamna dirigintă, ceva între 48-52 ani, începe să ne vorbească.
O jumătate de oră va cuvînta ea cu rarisime comentarii din partea părinţilor.

Posesorul de văz şi simţ, ştiţi dvs. de care..., reperă iute una sau alta. Dar mi-am zis care e contribuţia mea la acele critici nerostite.
Căci de, au şi ele - reproşurile - în spate ceva.

"Ce e în spatele iritărilor [mele, notă ulterioară] care se ivesc?
De mai demult ştiam că-s infantilisme nesatisfăcute, dintr-o largă categorie [paletă, n.u.]

Iritare la ceea ceea ce (mi se pare pasare) de răspundere.
Iritare la ceea ce (mi se pare pasare) fugă de răspundere [a celuilalt, a maturului, n.u.]

[Expresii în adînc eu:]
"Eu ştiu deja!"
"Mă prosteşte (consumă) inutil."
"Nu vedeţi ce proşti sînteţi!"

Cum ziceam, sînt vorbe care circulă de capul lor în adînc, trase totodată niţel spre lumina suprafeţei, a conştientului.

Mai scriu:
"Reperez scurt erori, cu dorinţă de a mă simţi superior"
"Am chef de a pleca din clasă, pierd vremea aici" (din cauza expunerii de doi lei, asupra căreia voi reveni)."
Legat de ultima frază: "Au! Radu a copiat de la mine aşa atitudine!" [De luat măsuri, dacă tot am idee, n.u.]


Luam la ochi şi "sentimentul de a fi mai deştept decît ceilalţi"
Bineînţeles c-aveam spin în ochi şi faptul că deşteptu' satului e paznic de noapte, în vreme ce pretinşii fraieri m-au complexat accentuat - material, profesional, social - la serbarea finală de anul trecut... Adică la cealaltă lamă a cuţitului.

Lupta dracului!
Şi remember la vorba lui Karen Horney:
"Disperarea este produsul final al conflictelor nerezolvate, care îşi are rădăcina în lipsa de speranţă de a fi vreodată sincer şi nedivizat."
Cu mîngîierea altora: "Stai, bre liniştit, da' la bec nu te uiţi, cum funcţionează?! Fără tensiune aia, care în sine curentează brrr, nema' lumină!"
M-am liniştit un pic.



Eeee, dar vine aici şi:
"Sentimentul că ţi se cere doar ţie mult..." [ restul  – în cazul de faţă, maturii – doar jonglează cu vorbele, n.u.] 

"Ai grijă ce îi ceri lui Radu. De pildă de făcut teme cum ai vrea tu: să se detaşeze de altceva"
[Tat-su, pînă una-alta,  fiind destul de suferind la aşa ceva, sclav al zeului Plăcere, n.u.] 


Totul a stat ok / sub control pînă cînd contorul mi-a raportat că doamna dirigintă se dă la cam mulţi, şi la ea deloc.
Fără să mai înroşesc precum altădată (ce vremuri...!), i-am ridicat delicat dar ferm - ca ton - problema. Că i-a găsit vinovaţi pe elevi, pe părinţi, vremurile (e timpul ei era mai nu ştiu cum, bineînţeles favorabil dînsei) pe mai ştiu eu cine - dar despre profesori cam ce ar avea de zis.
Eu ştiind de la Radu, între altele, că fraţii dascăli lipsesc, întîrzie curent 20 de minute, pregătesc banchete cu ăi din  opta şamd.

Momentul intervenţiei a survenit în tmpul unei citiri a unui material emanînd de la psihologul unei... închisori din Houston (da, Texas, SUA!), de pînă şi un alt tătic s-a cutremurat, întrebînd de sînt semne ale delicvenţei în clasă. Nu erau/sînt.

Tot delicat (zău!), i-am spus că "Trebuie...!" nu e o chestie de folosit prea des în tentativa de influenţare a celuilalt. Mai degrabă ar merge un text din inimă, şi nu citit greoi după o hîrtie.

Eee, pînă aici i-a fost fetei... Şi-a luat jucăria şi a pus-o în geantă. Adică a oprit lectura interesantului material.
Pe vremea mea, ca să o citez, se spunea băşicat unui asemenea gen de iritare.
De unde diriginta anterior se plîngea că alde băieţii pun prea mult suflet la fotbal (ajungînd la injurii), mai exact nu pricep că e doar un joc, am sentimentul că nici distinsa doamnă nu cunoştea regulile lui a opina.
Bineînţeles, tot ea vorbise în prealabil cum e părerea proastă de sine a bieţilor codaşi, trataţi de sus de pricopsiţii mental ai clasei.

Şamd.

Nu era chestie de plecat, dar cam în acest moment au ieşit în evidenţă unii părinţi. Că să ascultăm pînă la capăt. Că să nu comentăm.
Subliniez, treaba asta o spuneau părinţii (scena în sine fu neaşteptată, prin alte şedinţe de acest tip vorbesc mulţi, se dau mari destui).
M-am mirat grozav la părerea asta - şi aici mai că citez din discursul colonelului Slater (iar Pacino!) din "Parfum de femeie": "Ce fel de tineri creştem noi aici?"

Şi iar a venit vorbă părintească ponderatoare, la care nu mi-am ţinut gura: "Dacă dvs. aţi venit aici pentru a retrăi anii şcolii, unde să staţi cuminţi în faţa profesoarei, păi eu am treabă".
Nu cred c-am ratat mult diagnosticul, altminteri influenţat de experienţa personală a colegilor de generală, grozav de doritori să se revadă după 40 de ani.


Poate vreau eu prea mult de la viaţă.
Să fie vorba de copilul tău şi să iei fără minimă obiecţie zisele profesoarei - poate în cărţile cuminţi de la 1900 dădea bine, dar eu consider o aiureală, o condamnare a progeniturii.
Omul de la catedră nu poate fi perfect -  iar comportamentul dirigintei ţinea sănătos de obsesia mea, nevroza –, motiv pentru care a nu-l amenda înseamnă a năpăstui odrasla.


Şi iar cică voi fi rău.
Păi treaba pomenită mai sus este - după neînsemnata mea opinie - a fi împotriva propriului copil.


II


O să spuneţi că, totuşi, de unde ştiu cum e în ograda acelora...
Păi bănui că unu plus unu fac doi şi acolo.
(Iar dacă neintervenţia majorităţii în şedinţă se datorează neinteresului, parcă iar nu e o treabă, cu aşa părinţi, în educaţia unor copii cărora pasămite le vrem cel mai mare bine...)

În plus, la nici zece minute am găsit cuvenit, în parcul Eroilor (vezi PS), să dau raportul mamei lui Radu.
Eee, fata asta proceda precum în artimetica elementară pomenită mai deal. Profesoara avea dreptate, Radu nu.


... Motivul?
Aici nu-mi dau seama pe moment care fu primul, oul sau găina, deşi niţel bănui...
Ce fu mai mare, teama de gura lumii ori oarece oropsire (sadism, comoditate) a propriului copil?

O să ziceţi revoltaţi că bat cîmpii - motiv pentru care vă mulţumesc. Cînd cineva e iritat (ia vedeţi ce scria ăla pe bilet sus!), el maschează altceva.
Altminteri o opinie banală nici nu e băgată în seamă, cum se şi procedează - vreme de ani şi de către apropiaţi - de ajunge cîte unul de şterge zidurile.

Diriginta amintitei clase de a cincea este totuşi caz nu departe de clinic.
Şi ştii de ce spun asta?
Pentru că n-am sondat foarte tare în cămăruţele ei, dar uşile spre acolo-s vizibile şi ălor cu dioptrii mari. Vezi chestia cu delicvenţa - şi nu aprofundez, căci tot eu apreciez munca depusă de acea femeie, cu tot cu starea ei.



III


N-am apucat să aprofundez într-un recent post cum e cu manipularea... - chit c-am apucat să precizez că uneori şi virgulele servesc unui asemenea scop.
Dar uite că ajung iar la aşa ceva.
Adică la punerea dragei mele Flori pe aşa acţiune.

Vaaaii, va avea probleme Radu la şcoală!
Ce să-i mai spun că junele va fi privit favorabil de colegi - ce naiba, 43 de ani nu şterg din minte amintirea unor situaţii similare (parcă am pomenit în Memoriile de pe acest blog,  privind anii de şcoală generală: să vezi ce brusc au devenit rezonabili Marineanu de la 56 ori Munteanu de la Grupul şcolar 23 august - în cazul ultimului intervenind un coleg de la Motoare).

Dar aici e şi problema.
I-am şi zis-o lui Radu, deja, c-am nevoie să sedimentez întîmplările.
Cred că am să i-o zic în faţă. Uite voi să risc asta: "Radu, tu, auzind că tata i-a frecat în vreun fel ridichea profesoarei, ţi-o vei lua în cap. S-a dus naiba ascendentul ei - şi ce poate fi mai dulce pe lumea asta pentru un elev?


Eu simt că pe aici e de mers.
Atîta doar că trebuie să se domolească stihia din tat-su, cît vorbele preconizate să fie nu doar de încredere, cît şi (cu adevărat) ferme.
Iar el va fi bucuros că tata l-a apărat, că e de încredere în ale şcolii (dar atent la inevitabilele abateri curente ale feciorului), dar şi în putinţele fiului, de a se comporta precum un matur.

Ziceam mai sus despre nectarul lui a vedea căzut (lor aşa le apare!) pe Matur. Dar de ce simt eu că atare încredere din partea unui părinte puternic - nu sînt dar îmi pun ştachetă colo-şa - face mulţi bani pentru copil.

Vă ţin la curent.



PS
Grijă mare a dirigintei că alde copiii nu mai ştiu să se joace. Că fosta ei serie - la ieşirea de la ore - se juca de zor în parcul învecinat.
Or eu sînt martor - de nici cinci ani -  că Radu şi destui colegi ai lui zăbovesc la iarba verde a învecinatului parc Eroilor. Că anul ăsta respectivii se suie de zor într-un corcoduş din preajma ieşirii sudice a staţiei de metrou.
O să ziceţi - ca o mama Flori - că e fleac. Dar eu tot voi avea în atenţie omul care ţine să facă aşa afirmaţie.
Oare ce-l împinge să facă aserţiunile cu pricina?
Confortul interior. Al său.

Noi.
Forward!
 
 





PS2
Ieri, diriginta din primii patru ani a lui Radu le-a spus foştilor ei elevi că la Sala Palatului are loc o recompensare a celor care s-au evidenţiat în ultimii trei ani, pe la întreceri şcolare (altele decît cursurile de zi cu zi). Că s-ar putea cîştiga inclusiv visul multor puberi, un IPad şi similar.
Ne-am dus.
La ora precizată.
16.
A pornit spectacolul sau ce era la 16,40.

Bănuiam deja că dacă e să fie recompensaţi toţi elevii, vine iarna (a şi zis-o prezentatorul Temişan).
Era de fapt un miting electoral al unui longeviv primar din partea de SV a Capitalei.




Anul trecut.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu