luni, 16 iulie 2012

[EDUCAŢIE] Mărgică





Mărgică e aceea găsită de găină, care cotcodăceşte grozav apoi...

Îmi asum riscul de a mă cataloga şi dvs. astfel, după citirea acesui fugar post.

Aş minţi să spun însă că adoptarea uneia titudini un pic inferioare faţă de interlocutor îl face de fapt pe acesta mai deschis sugestiilor noastre. ori mai deschis să ne aprecieze şi el (fie niţel superior...) pă noi.
Pă-ul de mai sus l-am folosit de asemenea cu o scop, crezînd că detensionează, că scoate comunicarea mea un pic din şabloanele prea seci.

Zalele unui lanţ (chit că nu e vorba aici de vreo coerciţie, de vreo încercare de a reduce mobilitate, ci de a trage una pe alta, într-o acţiune comună).
Cartea împrumtată de la un amic, din care am conspectat photoshopistic abia jumătate (iar preluare cu mînuţa mea, în Word, deloc) mi-a relevat că nu procedez grozav cu fiul meu. Asta e, la o adică, întru educaţie se tot lucră în viaţă, şi tot rămîne ceva de dres la ea...



[Aici, am arătat mai demult că nu-s de acord cu titlul, că vorba iubit, iubire îi o treabă de jucat mai rar cu ea, deoarece ascunde şi o parte mai puţin frumoasă, mai aducătoare de probleme - chit că astea din urmă-s legat intrinsec de a rezolva...]


Ştiam că am probleme cu el, cu junele Radu...

[ Poate bine că am avut puterea să nu aleg poza convenabilă, 
aia cu eventual zîmbet şi Ce tare sîntem noi!! ]

Mă trezeam vorbind cu el gîjîit... Aveam ceva idee, dar nu am putut face decît să încerc să mă suport aşa. Tot e bine,barim sînt oleacă  mai destins în aşa situaţii.
În cărţulia cu pricina, nu am găsit pasajul (ori e în alta? parcă nu...) spune că să lăsăm vedetismul în favoarea empatiei.
Am cititşi-i posibil acum, după ceva săptămîni, să dea niţele roade.

M-a sunat azi. la 8 şi ceva. E la ţară, la nişte veri cam de vîrsta lui.


Şi mi-a venit brusc ideea.
Noi ne străduim să părem cît mai convenabili celuilalt. Mai străluci, respectiv mai puţin (inevitabil) ambarasaţi, deranjaţi de interlocutor. Da, asta e perfect posibil: poate să nu-ţi ardă un apropiat - iar aici nu aş insista asupra motivelor noastre, conştiente sau ba.
Bineînţeles ţinem şi speech-uri, împănate deseori cu exemple din nemaipomenita noastră copilărie, tinereţe..

Fugim de fapt de el, încercînd să părem speciali, pozitivi...
Că mai vin şi inerentele explozii - decurgînd din jocul (totuşi) de teatru - asta e una...
Dar ambalajul frumos opreşte să intrăm în legătură cu bucăţica aceea de om, despre care altminteri ne lăudăm sus şi tare că ne seamănă, că va ducea neamul nostru, al X-uleştilor, mai departe...




Şi m-am străduit să stau, să las să se simtă aceste nedoruri de a conversa atunci - care la o adică nu-s totul în noi, ci o parte: mare, mică, dar de ţinut oricum seama de ele.Am mai mirosit aici, în aste momente de forţat limitele, că liniştea poate fi un semn de apropiere. Poate la început seacă, dar care apoi se va transforma în faimoasa empatie. În rezonanţa cu celălalt, în a simţi că sînteţi doi.
Dacă miroase a teorie, păi vă doresc să ajungeţi şi dvs. la faza aia, a la Abobe Gamma, cînd culoarea se afundă (fericit, util) în mediu...


Pauzele...




Ca un făcut, am dat de Alina, fata Tatianei, la supermarket. Eu la vinete şi alte alea, ea la ceapă şi borş.
Şi am pornit din nou, am exersat în această linişte care te ia în seamă, aceasă linişte care te respectă.
Că deseori în spatele atitudinii noasdtre en dor de aprimi şi tu ceva, care poate conduce la niţică iritare - asta e, nu voi arunca apoi cu apa din covată şi copilul...



Citeam undeva că nu poţi fi intim cu altul dacă nu eşti intim cu tine.
Plus că aceeaşi intimitate în doi face necesară absorbirea mulţumitoare a inerentelor tensiuni ce apar într-un cuplu.




PS
Domnul Ordean e tipu' ăla cu peseurile, cu multe peseuri... Şi panseuri...
Apropo de gîjîială. Dar şi de zalele unui lanţ...
Am trecut mpe la bibliotecă. Bibliotecă-bibliotecă, nu cîrciumă, cum mai este alintată aceasta din urmă de către vajnicii ei frecventatori.
O responsabilă acolo, între rafuri (ce frumos miros bibliotecile...!), cu destul vino-încoace sexual, cel puţin după criteriile mele. Este drept că asta nu e totuna cu a-i face vreodată curte, e şi rece, şi pusă pe dominat.
Asta nu înseamnă nu merită să-i fac un compliment, fie şi pentru a-mi demonstra că stau bine cu netimiditatea în domeniu.
Vorbele de apreciere îmi vin însă pe acelaşi fond al gîjîielii.
Dar nu văd nici o problemă. la o adică, să faci aprecieri măgulitoare unei doamne dar la voce de stentor, păi aia poate oricine.

Nu mă dau mare sculă aici, pur şi simplu mă bucur de un lucru mărunt.
Şi urmat de alte zale.
A şi adus, poate, alta.
Mi-am amintit, pe cnd discutanâm de seară cu Radu, de  ascultarea activă. Mi-am adus aminte că nu o practic, cu fiul...
Bineînţeles, e distanţă (deseori mare) de la a citi într-o carte, la a reţine, apoi de a fi gata s-o adînceşti în carne.

Altminteri, îl simt pe Radu deseori nervos, deseori furios la adresa interlocutorului. Inclusiv eu.
E următoarea za. În lucru.
Radu furios pe tat-su (nici măsa nu scapă..., ba-i mai rău acolo, pe faţă!). Am punctat problema, cică e primul pas spre rezolvare.
Furie că nu-i vine de ajuns?
Se poate.
A mă ascunde în spatele ideii că Vai, cîte îi dau io...", parcă nu e o treabă.
De urmărit.


Alaltăieri, la munte, pe Valea Cerbului, două doamne şi un băiat de vîrsta lui Radu.
Una din femei, mama copilului, stătea mai bine pe picioare. Totodată (întîmplător sau nu, mergătoare pe înălţimi acum vreo două decenii), era şi cea care proiectase tura: telecabină Babele, Omul, Valea Cerbului. Ceilalţi doi, amica şi fiul erau de pe la Poiana Pietrei Pîrlite (poză) praf de picioare.
Cea teafără şi dotată fizic totodată, îi cravaşa, fie şi pe un ton onorabil: hai şi hai!
Copilul avea platfus...

Grupul meu, care suise un drum apropiat şi revenea către aceeaşi maşină spre Bucureşti, avea vreo 20 de minute în urmă.. Aşa c-am stat cu profanii în chestiune, temător că ei n-ar nimeri varianta bună spre Plaiul Fînului / şoseaua de Gura Diham.
La un moment dat, i-am suflat liderei dacă nu ar fi mai sănătos ca pe lîngă inevitabilele îndemnuri să adauge o plasare mai apropiată de pacienţi (mai ales faţă de fiu), ca să simtă acela şi căldură, şi siguranţă şamd.
Mi-a răspuns că nu o face, deoarece acela e în stare să se pună pe plîns, reclamînd greutăţile. Şi să nu mai tragă...

Departe de mine de a mă amuza (sau revolta) de atitudine! Pur şi simplu am luat act de o altă faţă a realităţii.
Cum la un moment dat grupul amic s-a ivit pe potecă, a trebuit să-i las pe năpăstiuiţi (erau totuşi de-acum la doar o jumătate de oră de Drumul cu corturile). S-a întîmplat să ne ajungă din urmă la luminiş, la maşini – bifurcaţia potecii spre Omul, din drumul amintit –, cît ne moşmondirăm noi cu o spălare fugară şamd.
Interesante proiecţiile... Eu oi fi sensibil la ale lui Radu şi pentru că le văd pe ale mele... Iar la acest băiat de 12 ani le simţeam pe ale lui Radu... Aşa că l-am salutat la despărţire, cu un La revedere, domnule!"


PS 2
Pomenisem la un moment dat de poza asta...
1986, Ilva Mare


Dacă stau şi mă gîndesc, parcă nu pun imaginea penttru premiul Ce deştept era şi pe atunci!, cum citea şi îşi ucidea el neuroni încă dupe atunci!
Nu.
Poate că pur şi simplu dorinţa de mai luminat la minte a făcut doar să nu rămîn în urmă cu problemele vieţii. Căci Dumneaei, viaţa, tot aduce probleme noi, şi nu e bine să ai deja adunate, nerezolvate ale vîrstelor anterioare...

Zic şi eu.
Muzica!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu