joi, 12 iulie 2012

[LEGIONARI, MUNTE] Observaţii personale



I


Decenii bune informaţiile despre legionari mi-au parvenit din surse teribil de antagoniste: unele îi prezentau drept eroi, altele drept criminalii universului.
De curînd, mi-au căzut în mînă două cărţi care m-au mai liniştit asupra subietului, mai exact au prezentat faptele într-un mod echilibrat.
Amintesc aici pe dl Ilarion Ţiu, autorul - între altele - al lucrării "Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu". Fu ocazia, pentru un cititor de rînd ca mine, să priceapă ce s-a întîmplat în acei ani 1938-40, cum de Mişcarea (cîtă a apucat să... mişte) a urmat un anumit curs, nu şi altul.


Dacă în cazul ML optica a rămas finalmente puţin partizană ori sentimentală, cu mai mult dispreţ privesc astăzi dictatura lui Carol II. Ne plîngem de comunişti, dar totuşi repetiţia generală a ticăloşiei fu făcută sub "Voievodul Culturii" şamd. Nu văd diferenţa între cei arestaţi şi ucişi mai mult sau mai puţin lent de comunişti şi legionarii suprimaţi în 1938-39. Barim "roşii" nu au jucat în cazul victimelor farsa fugii de sub escortă...




II



Legat de alpinismul românesc, am reţinut din cartea lui Ilarion Ţiu că Miti Dumitrescu, organizatorul atentatului împotriva lui Armand Călinescu ("Chiorul", cum îl numea chiar după patru-cinci decenii Niculae Baticu), a petrecut perioada de dinainte de 21 septembrie 1939 la refugiul din Valea Coştilei, cel ridicat în urmă cu un an de Clubul Alpin Român.


Constantin Conteş, care îl însoţeşte în vara lui 1937 pe N. Baticu la cursurile de alpinism ale Clubului Alpin Italian de la Valbruna, este arestat în urma cercetărilor legate e explozia laboratorului clandestin de producere a explozibilelor, din strada Căpitan Oarcă... 




În Hornul Ţapului, 1938.
Peste 50 de ani, Conteş mai  avea această imagine la loc de cinste, 
în casa lui din Buşteni, în aval de Fabrica de Hîrtie


Şcoala de la Valbruna, 1937. De la dreapta la stînga:
 Conteş, Baticu, Umberto, Dana



...Buşteneanul nu e pomenit în cartea lui Ilarion Ţiu, dar completarea o fac în urma celor reţinute cîndva din lectura ziarului Universul, la Biblioteca Academiei.
Activitatea laboratorului fusese dirijată de lt Nicolae Dumitrescu.


Un personaj important, despre care am mai citit şi tramnscris pe acest blog, a fost profesorul timişorean Ion Protopopescu, colaborator apropiat al preşedintelui Mihai Haret în Turing-Clubul României. I. Ţiu prezintă pe larg munca acestuia în Mişcare. A reuşit să scape multă vreme organelor represive carliste, dar va sfîrşit arestat - fără a-şi pierde însă viaţa.


Există şi relatări despre unele persoane, despre care nu am reuşit să-mi dau seama dacă sînt legate de nume din mişcarea alpină românească. Nicoleta Nicolescu (un nume totuşi rar), de pildă, de cîmpineanul Gicu Nicolescu, alături de care N. Baticu suie extrem de satisfăcut în vara lui 1946.
E de verificat şi dacă inginerul Ion Nicolau, ajuns şef al Corpului Răzleţi, este aceeaşi persoană cu liderul secţiei alpine a CFR, pentru care Nicu Comănescu lasă CAR în 1935.
"Alarma" noastră e posibil a fi însă falsă în acest ultim caz, căci istoriografia legionară pomeneşte drept lider în 1939 al corpului Răzleţi a lui Mircea Nicolau, absolvent de Litere.


Sînt primul care îmi pun problema asupra superficialităţii celor redate în acest post, dar totodată văd lucrurile doar ca un punct de pornire.


III



Mă recunosc a fi, pe lîngă egocentricul ce tot vorbeşte cu "eu... (am făcut, am fost) etc." şi cu destule moment de subiectivitate - zice-se. Apelez însă la ele şi pentru a agita mai bine cazanul ideilor, pentru ca unei aplecări zice-se extremiste să-i rezerv o replică ponderatoare, avînd drept ţel un text închegat.


În context, al subiectivităţii, am boală pe cei care se joacă cu sentimentele celorlalţi.
Legionarii au jonglat mult cu ideea de moarte.
Iar mult e... puţin zis. La trei fraze ale lor, dai de acest termen.


Nu ştiu ce a fost în mintea acelora jonglînd cu aşa ceva în vremuri bune. dacă... n-a fost nimic, e interesant uşurinţa cu care s-au jucat cu acest foc la pătrat.
Certe este că, la ananghie, au dat cu mare uşurinţă înapoi.






Mai exact în prigoana declanşată de regele Carol.
Radu Gyr, care anterior scrisele Imnul tinereţii legionare (cu al său pasaj "Moartea, numai moartea legionară / Ne este cea mai scumpă dintre nunţi", face urgent pasul înapoi în faţa Doamnei cu coasa, semnînd abjurarea de la perceptele anterioare. Din ce înţeleg din cartea lui Ilarion Ţiu, excepţiile întru supunere ale legionarilor arestaţi în faţa lui Carol II sînt rarisime, iar revenirile ulterioare nu sporesc respectivilor cîtuşi de puţin capitalul de cinste.






[Omul pare mai mult decît paşnic. El a inflamat însă pe burta goală sumedenie de alţii, care vor fi ajuns precum mieii la tăiere în faţa organelor lui Carol II. Poate şi ale lui Teohari Georgescu.
Înţeleg că e uman să îţi prezinţi producţiile de la o tribună iar multă lume să caşte gura la tine. Dar totuşi...]




...Toată lumea dă îndărăt în faţa morţii, inclusiv Codreanu.
Omeneşte altminteri.
După cum tot omeneşte este, se pare, să te joci cu vorbele.
Să încerci să-ţi păcăleşti seamănul.


În paralel, marii jongleuri cu vorbele, cu noţiunile înalte nu vedeau problemă în a-şi da obolul întru plecăciune. Lucian Blaga se înscrie în FRN, de pildă, chit că asemenea lui fură foarte mulţi, iar ulteriori ne-am mirat ce le-a venit altora (de fapt, mulţi aceiaşi!) să repete tipul de gest în faţa comuniştilor.
În schimb, un Victor Biriş, procuror la Oraviţa, nu vede o problemă în a fi dat afară din serviciu, dacă nu votează Constituţia carlistă, din 1938.






IV


Am nimerit fotografia generalului de jandarmerie Ioan Bengliu, care a pus la cale execuţia lui Corneliu Codreanu şi a celorlalţi colaboratori, în noiembrie 1938.





Nu iau de literă a evangheliei ce scrie Horia Sima, dar pot fi măcar luate în seamă  opiniile acestuia:


– D-le Sima (arestat în acel moment, mai 1940,n. MO) , eu nu pot sa fac nimic. Eu sunt ostas. Eu stau la ordine si primesc ordine. Dar, uite, în câteva minute, vine la Inspectorat D-l Ministru de Interne, Ghelmegeanu. Vei sta de vorba cu el. Numai el poate sa decida de soarta D-tale.
Am înteles ca Generalul Bengliu nu este o piesa esentiala în functionarea sistemului carlist, ca, exact asa cum spunea el, e o bruta executanta si nimic mai mult. Singurul lucru ce-l interesa era sa-si pastreze postul.


Mă uit la acest om, altminteri executat şi el în noiembrie 1940, de către legionari, şi într-o primă fază văd în spatele figurii sale inclusiv aranjamentele de premiere, pe grade bineînţeles, a făptuitorilor isprăvii sinistre din pădurea Tîncăbeşti...
("Sârbule (jandarm, strangulatorul lui Codreanu, n. MO), uite, pentru cã ti-ai fãcut datoria asa de bine, îti dau un concediu lung si ia si acesti 20 de mii lei, drept ajutor de boalã." )...

Fără îndoială, acasă o fi învăţat, el Bengliu, să fie supus şi să urce cît mai mult în ierarhie...
Preţul nu mai conta.
"Ăla a avansat, tu nu!" "Ne faci de rîs faţă de madam maior [să zicem] Papatase!"

Cum mi-am mai dat cu părerea, mai sînt multe filme şi multe cărţi de născut...




PS


Cum am zis, notaţiile mele se vor un punct de vedere în ale continuării studiului în ce mă priveşte, dcar şi o invitaţie pentru alţii în acest sens.
De pildă pentru colegii mei din Grupul pentru Istorie Alpină ori Clubul Alpin Român.


În context, am dat în presă de materialul Destinul cămăşilor verzi în timpul dictaturii roşii...,
din care - ca măsură de prevedere pentru dispariţia acelui link - dau şi următorul text. El poate fi util îndeosebi în ce priveşte viaţa celui care e a reînfiinţat CAR în 1990, Niculae Baticu:




Lupta pentru putere dintre Antonescu şi legionari a culminat la 21 ianuarie 1941, cu izbucnirea unor violenţe fără precedent, un veritabil război civil. Cu ajutor nazist, generalul a biruit, iar Garda de Fier a fost scoasă în afara legii. Şefii legionari au fugit în Germania, iar adepţii organizaţiei fie au ajuns fie în închisori, sau au fost trimişi pe front în prima linie. 

Secera şi ciocanul bat svastica

Puterea lui Antonescu a fost strâns legată de evoluţia ostilităţilor pe Frontul de Est. Când armata germană a început să se clatine în faţa tancurilor ruseşti, în 1943, Ion Antonescu însuşi nu mai era sigur de dominaţia sa asupra României. 

Legionarii nu aveau niciun motiv de bucurie. „Câinele turbat" Antonescu - cum îl porecleau ei pe mareşal - a fost înlocuit cu guverne care se angajaseră, prin Convenţia de Armistiţiu din septembrie 1944, să „lichideze" ultimele rămăşiţe ale fascismului din România. Astfel, legionarii au fost internaţi în lagăre, cu scopul de a se asigura spatele frontului.

Astfel a început hărţuirea cetăţenilor români care avuseseră înainte de război legături cu Mişcarea legionară. „Lupta" contra legionarilor a căpătat rapid o miză politică. 

Pe de o parte, comuniştii doreau să arate că vor instala democraţia în România, prin izolarea grupărilor care, în interbelic, contestaseră pluralismul politic şi practicaseră crime politice şi violenţe de stradă. Pe de altă parte însă, legionarii erau cei mai puternici duşmani ideologici ai comuniştilor - ei vorbiseră încă din anii '30 despre pericolul comunist.

Măsurile autorităţilor adoptate contra Mişcării legionare au fost de cele mai multe ori arbitrare. Arestările s-au făcut în urma unor delaţiuni, care aveau la bază uneori răzbunări personale. Mulţi dintre cei arestaţi au ajuns în lagăre doar pentru vina că au avut la un moment dat în viaţă legături cu Garda de Fier, fără a se face anchete privind implicarea în acte violente a persoanelor intrate în colimator. 

Pactul cu comuniştii

După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în mai 1945, legionarii şi-au dat seama că singura lor şansă pentru a evita represiuni în masă era să deschidă negocieri cu Partidul Comunist. 

Chiar dacă din punct de vedere politic comuniştii aveau la dispoziţie toate resursele pentru a-i neutraliza pe legionari, totuşi şi-au dat seama că nu puteau exagera cu măsurile represive. Extremiştii de dreapta se puteau apăra violent, provocând instabilitate politică. 

La acel moment, Partidul Comunist avea nevoie de linişte, pentru a putea duce la bun sfârşit proiectul de cucerire a puterii politice în România. Astfel, liderii comunişti au acceptat oferta legionarilor de „normalizare" a relaţiilor dintre cele două grupări extremiste. 

La sfârşitul anului 1945, Nicolae Petraşcu, liderul Gărzii de Fier din ţară, a negociat cu Ministerul de Interne un „pact de neutralitate". Comuniştii Teohari Georgescu şi Ana Pauker s-au angajat să nu-i mai aresteze pe legionari, iar Garda de Fier urma să nu mai acţioneze în nici un fel contra acţiunilor guvernului de comunizare a ţării.

La 10 decembrie 1945, ziarele anunţau că Nicolae Petraşcu a dispus încetarea rezistenţei legionarilor contra guvernului. Membrii Gărzii de Fier care trăiau în ilegalitate erau invitaţi să se prezinte la posturile de poliţie pentru a primi acte de identitate, cu promisiunea că nu vor fi arestaţi. Erau sfătuiţi să depună cu această ocazie toate armele şi muniţiile pe care le aveau. 

Reactivarea Mişcării legionare

Guvernul şi-a respectat promisiunea şi nu i-a arestat pe legionarii care s-au prezentat la posturile de poliţie. Însă autorităţile şi-au actualizat cu această ocazie baza de date cu legionarii activi, reuşind să afle care dintre cei consideraţi periculoşi fugiseră din ţară şi care erau extremiştii de dreapta activi pe care nu-i aveau încă în evidenţe. Toate aceste date aveau să fie folosite mai târziu, când s-a luat decizia „lichidării" Mişcării legionare.

Primele semne că regimul comunist nu se împăcase cu ideea că legionarii erau liberi au apărut după alegerile din noiembrie 1946. Cu paşi mărunţi, legionarii consideraţi periculoşi au început să fie arestaţi sub diverse pretexte, fiind condamnaţi pentru delicte de drept comun. 

La începutul anului 1947, panica printre legionari era în creştere, liderii organizaţiei fiind somaţi „să facă ceva". Chiar Horia Sima, şeful Mişcării după moartea lui Corneliu Codreanu, aflat în Occident, le-a cerut camarazilor din ţară să renunţe la „pactul de neutralitate" şi să înceapă rezistenţa contra regimului comunist.

În cele din urmă, liderul din ţară al legionarilor, Nicolae Petraşcu, a decis că organizaţia trebuia să iasă din amorţeală. Cu ajutorul americanilor, legionarii au întemeiat un serviciu de informaţii, prin care trimiteau în Occident date referitoare la modul în care guvernul român şi sovieticii realizau comunizarea ţării. 

Unele celule radicale ale Mişcării au iniţiat chiar atentate contra regimului, pregătind inclusiv lichidarea fizică a liderilor Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. „Dezmorţirea" Mişcării legionare s-a realizat însă prea târziu. 

Regimul comunist era bine instalat în toamna anului 1947, iar acţiunile legionarilor nu au făcut decât să dea guvernului noi argumente propagandistice pentru a lichida opoziţia. 

În noaptea de 14/15 mai 1948, comuniştii au dat lovitura fatală legionarilor - printr-un ordin al Ministerului de Interne a început arestarea în masă a membrilor Gărzii de Fier aflaţi în evidenţa autorităţilor.

Legionarii au stat în închisori până în vara anului 1964, când au fost amnistiaţi în „cinstea" aniversării a 20 de ani de la „actul istoric" de la 23 august 1944. 

"Astăzi, cuvântul «hitlerist» la noi în ţară este sinonim cu cuvântul «legionar» şi în acelaşi timp cu «trădător şi duşman al poporului»."

Teohari Georgescu ministrul de Interne aprilie 1945

2 comentarii:

  1. Poza cu Baticu stand pe banca in fata cabanei este facuta la Riifugio Corsi, refugiu ce se afla la 5 - 10 minute departare de Ago di Villaco. Vezi foto la http://www.rifugiocorsi.it/web/foto/jpg/galleria/amici/amici34.jpg
    Liviu

    RăspundețiȘtergere